vineri, 16 august 2013

"Ce trebuie să ştie un copil...?"

Mă uit des în jur să văd urmele prezenţei unei cuşti prosteşti şi periculoase, cu efecte absolut aiurit-dăunătoare asupra tuturor.

Numele ei e "comparaţie”.

Nu, nu vorbesc de comparaţia explorator-analitică, aia asociată recunoaşterii, la care recurgi când vrei să-nţelegi mai bine un aspect nou - care e, în esenţă, amprenta felului în care funcţionează creierul uman, şi care e, de obicei, urmată de cu totul altceva decât de o reacţie imediată de satisfacţie / nemulţumire.


Vorbesc de comparaţia de tip cursa înarmărilor - sau, pe limba vremilor mai actuale, cine are acoperişu' mai 'nalt, smartphone-ul mai falnic, tableta mai tabletă - al cărei unic rezultat imediat e o izbucnire (pozitivă sau negativă) şi a cărei paletă de rezultate ulterioare e exclusiv negativă. Subversiv-subminatoare, ca o cavernă care se adânceşte neştiut sub suprafaţa aparent lină, suavă, adorabilo-acceptabilă cu iz de perfecţiune, şamd.


E comparaţia-construct (bine cunoscută, din propria pruncie, actualilor părinţi) tip "cât ai luat la teză?” "dar Gigel?” "dar cine a luat mai mult / mai puţin”, (sau, pentru vârste mai mici: „vezi ce cuminte e sor-ta” / „cum papă Ionel tot?”) fals logică prin aparenta intenţie de poziţionare, profund seacă prin aceea că ignoră complet atât motivele individuale din spatele notei, cât şi, cel mai important, felul în care se raportează copilul la ea - atât raţional, cât şi, esenţial pentru orice poveste, emoţional.


Şi cât de des întâlnită e.
În propriul meu trecut, ca şi în al altora, dar şi, înspăimântător de mult, în prezent.


Comparaţia nu e educativă. Nu e încurajatoare. Nu e dovadă de atenţie sau iubire.

E o tâmpenie facilă, superficial-prostească (altceva chiar n-ai fi putut spune?), la îndemână (că doar ani întregi de forjare pe subiect or fi dus la ceva...), frustrantă (bine că te-apasă grija de Gigel), creatoare de distanţă (nici nu mai ajungi la "dar eu cum mă simt....") şi fisuri afective.


Mai trist e că vine din iubire - dar ca demers pervertit. Ceea ce face cu atât mai dificile revenirile la autentic.


Şi absolut îngrozitor e că începe din leagăn.

Cu clasica raportare la standardele medical-mecaniciste, cu număr de kile şi centrimetri, apoi de mililitri, minute şi ore.

Teroarea normei - care continuă, apoi, cu reperele de dezvoltare ulterioară şi escaladează orice limită de bun simţ când intră-n zona performanţelor iniţial fizice, apoi gonflat intelectuale.
(dintr-un variu motiv, nu ţin minte pe nimeni care să fi strălucit de mândrie la momentul relatării "aaa, şi azi a rupt şi împrăştiat nu mai puţin de 4 suluri de hârtie igienică! îţi dai seama, 4, la vârsta asta!” - deşi, sincer, asta ar fi dovadă de bună motricitate, perseverenţă şi ingeniozitate, care sunt, nu-i aşa, calităţi).


E un fals reper care ascunde o serie de frici - iar astea, la rândul lor, ascund, de obicei, dorinţe cât se poate de legitime şi frumoase, priponit-îngropate sub un strat gros de prosteală convenţională.


Da, vrei ca medicul / profesorul să-ţi confirme că progenitura e OK - că se dezvoltă fără probleme, că are toate şansele la un viitor bun. În esenţă, cam astea ar fi dorinţele legitime, pe lângă care îşi mai iţeşte capul şi "n-o s-aveţi parte de bătaie de cap”, care e din alt film. (tot prost).


Dar să faci comparaţii la tot pasul e inutil, idiot, şi, de la un punct încolo, patologic.


Şi totuşi, societatea asta face. Şcoala pe asta e construită.

Nu aşa am crescut şi noi? Şi ui' ce bine am ieşit? (da-da, desigur. nicio frustrare. nicio criză de furie, nicio o umbră de patologie. siiiigur, obezitatea, crizele de nervi, lipsa de energie şi bolile fizice sunt normale. Între noi fie vorba, normate, poate. Normale, sigur nu.)

Nu de asta trebuie să ţin cont, ca părinte?

Forţând nota (şi logica...) nu de asta au nevoie şi copiii? Nu trebuie?

De mici (ca să se-nveţe cu greul - pentru că nu avem destulă încredere să sperăm că le-am putea oferi sau, feri, Doamne, ar putea ei să acceadă la ceva mai bun)?


Nu.


Răspunsul la întrebarea "ce trebuie să ştie un copil la 1/2/3/4...X ani?” e unul singur.

Că e iubit.

Dar are nevoie s-o ştie atât de temeinic, şi-n că, şi-n cum, încât s-o poată recunoaşte şi re-dărui tot restul vieţii.

6 comentarii:

Simona spunea...

Am sa-ti printez articolul sa-l arat altora, ca eu nu stiam sa spun asa concis si frumos ce ai exprimat tu...
Faza concreta: la terminarea celui de-al doilea an pregatitor de scoala, fiu-meu si-a primit report card-ul (in care nu exista note, ci o descriere detaliata pe trei pagini a ce stie copilul sa faca si ce frumos s-a dezvoltat in astia doi ani de pre-scoala. Cu exemple si tot. Lectura obligatorie, pentru cunoasterea mai aprofundata a plodului personal. Dupa care imi sun amica, sa o intreb daca a primit si fiica-sa (de la aceeasi scoala) raportul, si daca ii place. Ea (mama, nu fiica), spumega. Ca ce e porcaria asta, ca ce e ea curioasa ce stie copilul sa deseneze si cum si-a ajutat colega sa treaca strada, ea vrea sa stie concret, cu note, unde se situeaza fiica-sa in cadrul clasei, e cea mai buna, e cea mai proasta? Intreb si eu ca prostul, la ce cea mai buna sau mai proasta, sa nu uitam ca vorbim de copii de 5 ani... Mi-am atras toate furiile cerului in cap, si pana n-am citit articolul tau n-am fost sigura daca sunt eu defecta sau majoritatea cunostintelor mele romani, care vin din societatea cu "Ce ma, ai luat 7? Dar Gigel?" Si ca sa extrapolam, cand copiii imi erau foarte mici, si eu ma agatam de numere, greutati, lungimi, centrimetri... pana cand m-a luat pediatra deoparte si mi-a spus "ia asculta mai, fiecare copil creste si se dezvolta diferit, cifrele din carti sunt acolo sa va inebuneasca pe voi, nu le mai baga in seama! Ideea ta e sa vezi progres la copil, de orice natura. Nu conteaza in ce ritm, cat de incet, atata vreme cat vezi progres, restul sunt detalii tehnice..." (bine, in angleza si ceva mai politicos), cand m-am calmat (aproape) complet :-)))
Foarte bun articol!!!

Mamiţuni spunea...

Simona,
multumesc frumos pentru aprecieri!
Da, situatia mentionata de tine ilustreaza trist ce zic eu...
Detaliile astea tehnice, cum bine le-a zis pediatra ta, or sa ne manance de vii.

Nela Mihaescu spunea...

Ah, cum le spui tu, Mamituni!
Mi-a mers la inima!

mariamirabela spunea...

Excelent articolul, Mamituni, multumesc, si eu il printez sa-l arat bunicilor. Caci frecvent se strecoara in conversatia cu Degetzica fraze de genul "Aoleu, faci asta? Dar ce, tu esti X sa scuipi/lovesti/mai stiu eu ce?" Mor, mor de inima, caci toata copilaria si adolescenta mi-am auzit "Dar X cat a luat? De ce (a luat mai mult decat tine?"

Raluca spunea...

Mamiţuni spunea...

Nela, Mariamirabela, Raluca,
multumesc!

Mariamirabela,
mie mi se face rau si acum, cand citesc ce scrii tu...
De, generatie ras-traumatizata...

Acu' cred ca raspunsul la "dar de ce X poate" ar fi putut fi "iaca, nu'ş' daca ai observat, dar are alti parinti..."