Care-i treaba cu Atelierele din Pod şi ce se vede în oglindă sâmbăta asta

Atelierele din Pod au loc, ei bine, într-un pod.
Podul cu pricina şade cu graţie pe o casă din oraşul Pantelimon.

Adresa exactă şi indicaţiunile de orientare se comunică la înscriere (care, din ce ştiu eu, nu implică, pentru moment, niciun cost), dar, ca idee, cine a fost la Ferma Animalelor (sau se orientează rezonabil pe hartă) va nimeri uşor.


Acolo se petrec varii chestii, de la grupuri continuative de terapie şi respectiv de dezvoltare personală până la grupuri tematice de dezvoltare personală, toate pentru adulţi.
Şi se mai petrec, de asemeni, ateliere pentru copii.
În general, la final de săptămână.


Atelierele pentru copii sunt pe grupe de vârstă (în general, cu ecart destul de mare)
- 1-5 ani (uneori şi 0-3, caz în care sunt mai degrabă populate de activităţi comune, pentru mamă-şi-copil),
- 3-7 sau 4-10 ani
- preadolescenţi şi adolescenţi.

Temele şi conţinuturile variază; de obicei, pentru copii e vorba de un spectacol-lectură sau de un spectacol în care sunt invitaţi să joace şi să improvizeze şi ei, urmat de o sesiune de meştereală mai mult sau mai puţin artistică.

În general, la această a doua parte contribuie şi părinţii. Dacă progenitura permite, desigur. (uneori nu permite)


Pentru adulţi şi pentru adolescenţi conţinuturile sunt mai degrabă din zona de dezvoltare personală, şi tehnicile de lucru sunt cele psihodramatice, respectiv din ESPERE.

Când atelierul e pentru copii, părinţii asistă (deci ştii pe ce dai banii şi ce se petrece) bând ceai şi ronţăind biscuiţi. (asta când nu meşteresc opere, desigur).

Când e pentru adolescenţi.... depinde, că unii vin singuri. Dacă vremea permite, părinţii stau tot la ceai şi la biscuiţi, dar în curte, departe de eventualele stinghereli care s-ar putea crea.

Atelierele au o serie de parteneri media (printre care şi suntparinte.ro) iar cel de sâmbătă,
26 aprilie, de la 17.00, se cheamă "Eu în oglindă" şi e un atelier de autocunoaştere pentru adolescenţi. 

Cum ar fi dacă oglinda ar vorbi şi ne-ar răspunde întrebărilor...
Cine sunt eu, cum sunt eu, cum ar trebui să fiu şi mai ales cum mă văd ceilalţi?
Cât... de important este să schimb ceva şi care sunt modelele mele?

Vom afla răspunsul într-un grup vesel, cu ajutorul tehnicilor de psihodramă şi teatru alături de Cătălina Hetel, psihoterapeut, psihodramatist,  la Teatrul din Podul meu, Pantelimon, Ilfov.

Vârstă recomandată 12-18 ani
Cost 50 lei, durata 2 ore

 Contact catalinahetel@yahoo.com, 0766 423297
Înscrierea prealabilă este obligatorie

Aventuri culinare mamiţuneşti (fără poze)

Cine să mai stea să mai facă şi poze.... devine lipicios aparatu'...

Întâi, trag eu cu ochiul, mai demulticel, la Zâna Eficienţei şi la reţeta de pateu de fenicul şi ciumperci.

Mă conformez (cu ce-mi aminteam...) şi greblez din magazin ciupercile brune, deşi zgârcenia din mine urla-nspumată „da’ ce diferenţă eeeee, de să merite banii ăştia în plus...?” (diferenţa de preţ mică. zgârcenia, gigantică) şi feniculul aferent.

Ulterior, inovez, desigur, ca la orice reţetă, pe de o parte pentru c-am scris nu ştiu unde cantităţile (dar, desigur, nu ştiu unde), pe de alta, pentru că eram precisă că-mi aminteam corect! (ca întotdeauna...)

Deci finalizez prin a cumpăra, pe fundal de Muţunau bodogănitor-şi-de-muzici-engribărdsice-cântăreţiu ce mi s-a părut mie că trebe (cam 0.8 kile de fenicul şi vreo 0.5kg de ciuperci - adică extrem de departe de indicaţiile iniţiale...).
Evident, nu toate au ajuns în mâncare, oarece ciuperci crude (unele spălate, unele nu încă) ajungând mai degrabă direct în burtachele muţunautic.
(brocoli n-ar mânca, dar ciuperci crude, da!)

Apoi, am continuat s-o iau razna - cuptorul meu nu coace aşa cum ar trebui (e mai degrabă reglat pe copt leeeeeeent, laaaa fooooc miiiiic.... de te prinde era geologică următoare pân’ apuci să coci ceva - orice!
Are, s-ar zice, oarece garnituri nereglate corect (sau e doar vechi şi de proastă calitate, că n-a copt bine în viaţa lui), deci am feliat cele două tipuri de ingrediente şi le-am plantat pe tigaia-plită.
Am nostalgia plitei, drept care am reţinut o tigaie veche, fostă, cândva, de teflon, actualmente cu aer de artefact recuperat din tsunami, şi mai coc pe ea.

După lupte seculare şi pârleli asemenea, am proptit ingredientele cu pricina în blender, care a muncit ceva să le toace. Drept care l-am mai "ajutat" cu oarece unt (să fi fost vreo 50g? greu de zis, că nu măsor niciodată şi mai şi apreciez prost) şi nu-se-mai-ştie-câte măsline mici, uber-sărate, din cele cu chili.

Desigur, aş fi putut citi din nou reţeta. Dar cine să pornească şi calculator, şi internet... las’ c-o luăm pe arătură, că oricum mâncăm ce iese.

(dacă ăsta nu e model de plagiat nereuşit nu ştiu care e. sau ştiu...?)

Dar n-a ieşit rău. Chiar deloc.
(în comparaţie cu următoarea tentativă, de-a presta pateu de ficat de curcan, care a rezultat... ei bine... să zicem... neapetisant. habar n-am ce gust are, iar Muţunau a refuzat să testeze, dat fiind că era în grevă anti-curcanică).

Desigur, am vrut să repet opera fenicularo-ciupercească.

Da’ mai aduce careva fenicul în Bucureşti?
(da, da’ numa’ când nu mai trec eu pe acolo).
În fine, vom aştepta următoriul transport.

 ***

Pe urmă, zile după istoria cu pateul, mi se leagă de mânuţele de Harpagon oarece praz. La reducere, desigur.
Pe care cuget, ore după, să-l fac cu sos de roşii.
Desigur, nu am sos de roşii şi, tot desigur, e 11 noaptea, deci n-am nici de unde cumpăra.
Mă holbez mai atent în depozitul anti-nuclear de alimente şi dau nas în borcan cu oarece ghiveci bulgăresc de legume - Chira, de la Lidl.

Suspin. Ce bună era zacusca de ardei copţi, din aceeaşi sursă...

Ei, las’, c-oi merge şi tu!

Pe scurt: praz (rondele; să tot fi fost vreun kil?) înnăbuşit în suc propriu şi un pahar de vin alb (retrogradat pe furiş de la categoria „de băut” la „de sotat”), cunoscutele şi îndrăgitele 50 de grame (sau pe-acolo...) de unt, întâlnit cu borcanu’ de ghiveci de legume şi o cană de orez fiert al dente, plus 200 g măsline. (aşa scria pe cutie...)

Mult bun cald.


***
Desert:
Borcan de culceaţă de smochine (Carrefour) + sos / piure / gem fără zahăr de mere + nuci (măcinate au ba, nu importă).

Miaaam.

La vreme de vacanţă, Atlasul Norilor

Cu ocazia vacanţei grădiniţeşti, Muţunau lipseşte de acasă şi, desigur, subsemnata se dedă dezmăţurilor de tot feliul. Să-ncepem cu cele cinematografice şi, apoi, să continuăm (mâine, poimâine...) cu cele livreşti (pe lista celor destăinuibile mai sunt şi nişte planuri de pus-definitiv-casa-în-ordine (de parcă asta chiar ar fi posibil), respectiv, unele cu aromă de mers la sală. dintre toate, îndeplinirea ăstora e, fireşte, cea mai nesigură. şi, sincer, nu-s convinsă că, exceptând protagonista, e de vreun mare interes).

Aşaaa... Atlasul Norilor.

Cu precizarea că ăsta nu e film, e festival (mai toţi actorii importanţi joacă măcar cinci-şase roluri - Tom Hanks apare-n şapte, din care, ce e drept, unul e minuscul). Halle Berry apare şi-ntr-un rol în care n-am recunoscut-o, iar celelalte travestiuri (Hugo Weaving, Ben Whishaw) sunt demenţiale.




Filmul are aproape 3 ore şi reuneşte 6 fire narative despărţite de timp şi spaţiu şi unite prin temă. Este ecranizarea cărţii lui David Mitchell, carte (apărută-n 2004) despre care se spusese că e de neecranizat (ceea ce-mi dă curaj şi pentru restul ecranizărilor imposibile pe care le aştept eu...). Domnul Mitchell se pare că nu s-a putut abţine (nu e de mirare) şi s-a-nfiletat şi el în film, într-un rolişor minuscul (cică apare drept ceva spion, nu l-am remarcat).



Desigur, n-a avut succes comercial (nici în State şi, după cifre, nici în restul lumii).
Nu e filmuleţul relaxant (sau, dimpotrivă, energizant, de acţiune), ăsta te pune să mai şi gândeşti un pic.
Rămâne super-interesant de văzut şi dacă crăpi de curiozitate şi citeşti dinainte sinopsisul.

Mi s-a părut incredibil de frumos, foarte reuşit şi, da, e genul de film pe care să vreau să-l revăd.

Muzica va intra pe lista de ascultat:


Celelalte cărţi scris de domnul Mitchell sunt:

Ghostwritten (1999)

Number9dream (2001)

 

Black Swan Green (2006)

The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010)

The Bone Clocks (2014)

 

David Mitchell mai apare şi ca traducător (din japoneză, împreună cu soţia sa), al controversatei, The reason I jump.

 

Post scriptum: dacă şi după vizionare încă nu-s clare toate aspectele din Atlasul Norilor, detalii şi desene, aici.  

D'ale Muţunaului

- De ce mă tot pui să mănânc iaurt?
(mai nou, în general, eu-l pun să mănânce. nu de alta, dar e uşor incomod să mergi cu pantalonii în mână, pe motiv de căzut de pe fizicul trestios (şi, uneori, gânditoriu). iaurtul s-a nimerit la interval...)
- Păi, ca să ai dinţi sănătoşi...
- Am!
Are pe mumă-sa. (adică eu)
S-a tot apucat să şi-i scrâşnească intens, zi şi noapte, de mă tot întrebam de ce-a dat copilul în bruxism.
Nu dăduse, că toată treaba era voluntară. Profund intenţionată, adică. Şi-i scrâşnea ca să-i cadă mai repede!
Lămurit copil (sper) că mai bine îşi lasă dinţoii în pace, să cadă când le vine vremea, nu forţat, ca să poată creşte sănătoşi ceilalţi, care nu mai cad, că doar n-o fi rechin.

Mă rog. Ne-ntoarcem la discuţia despre iaurt, de-acu’ intens întipărit şi-n geacă, nu doar pe mustăţile împricinatului.
- Ca să creşti sănătos şi... înalt! Înalt ca bradul!

Muţunau, blazat:
- Niciun om nu creşte înalt cât un brad.



- Hai să ne jucăm cu minorii când ajungem acasă!
Hă? Minori? Minioni? De unde minioni, că eu nu ştiu ca el să fi văzut filmul...?
- Care minori?
- Ăia de la Lego.
Deja, ajung la Hă? la puterea Hă???.

- Minori de la Lego? Nu cred că-nţeleg ce zici.
Prompt, Muiţunau furnizează mai multe detalii:
- Ăia de la jocul cu mina!

(ocazie cu care am descoperit existenţa Brickipedia)


După baie, „ornat” cu căciula-de-absorbit-apa-din-păr, îşi trage pe sub nas baierele căciulii, se apleacă un pic în faţă şi se apucă de patrulat prin casă, cântând:
- Sunt un pooorc băăătrâân, sunt un pooorc băăătrâân...!
(de rezonanţă engribărdsică, desigur)



După somnul de prânz, benevol-obligatoriu, se trezeşte brusc (oarecum suprins că, de fapt, a dormit vreo două ore), declarând:
- Ăsta nu prea a fost eficient!
Hă? zic eu, cu gândul la prinzătorul de vise recent meşterit. S-o fi plângând că nu-i bună marfa?
- Cine? Cine „ăsta” n-a fost eficient?
- Somnul ăsta. Mai bine mă jucam...

Damblale mamiţuneşti (IV) - azi, distopiile

I. Jocurile foamei.

Văzut filmele (pe primul, mai domestic, pe-al doilea, pe final, bătând orice record personal, în trafic, cu laptopul pe scaunul din dreapta. Păi dacă s-au inventat troleibuzele cu staţii din 5 în 5 metri...).
Dacă mai insistam un pic, cred că le vedeam şi pe următoarele două - mai curând live, cu color local, că înţeleg că nu s-au terminat de produs. Încă.

Citit cărţi - de data asta, pe toate trei, şi, de data asta, nu în trafic. Şi, de data asta, după filme, că atunci am făcut rost de ele.

M-am trezit hipnotizată (la propriu...) de poveste. Madam Collins are un stil... lipicios, să zicem, cu fraze bine punctate, şi cu destul dozaj. E o combinaţie interesantă între idee şi stil - cu mai mare accent pe idee şi pe construcţia ei, cred, decât pe stil, dar iaca, acum, tocmai asta mi-a plăcut.
(nu mai ştiu pe unde-am citit că rămăsese fixată pe ideea de tribut din povestea cu Tezeu şi minotaurului, când învinşii erau siliţi să trimită anual la moarte băieţi şi fete, şi că, pe urmă, a completat peisajul livresc cu ideea de reality show combinat cu transmisii în direct din zone de conflict...)

Mi s-a părut că văd în text multe sarcasme (discrete...) la adresa Hollywood-ului (ceea ce e o ironie în sine, acum, că i-au fost ecranizate cărţile...) iar felul în care a putut descrie abuzurile încetăţenite drept normă şi dictatura glorificată mi-a ridicat părul pe ceafă... pen’ că, dacă e să ne uităm atent în jur, am cam avea destule tâmpenii similare de sancţionat... (nu, nu vorbesc de falsele vedete, ci de banalizarea înspăimântătoare a violenţei... pentru cine se uită curent la filme (de orice fel), câte morţi (cinematice...televizate... ) vedeţi pe zi? câte sunt violente? câte, pretins justificate?)

Aştept cu interes celelalte filme, acum că ştiu dinainte ce zice cartea. Al treilea e aşteptat anul ăsta, al patrulea, în 2015 (ca şi-n cazul ultimei cărţi din Harry Potter, şi aici dintr-o carte au ieşit două filme).
Îmi pare de pe acum tristă ideea de-al vedea pe Philip Seymour Hoffman, care-a murit, de fapt, cu puţin timp înainte să termine tot ce avea de filmat, şi al cărui rol n-a fost redistribuit, ci recompus, şi via adaptări de scenariu, şi via CGI.
N-aş fi zis, (pentru că, după părerea mea, uşor influenţată de aspectul lui fizic, omul exista dintotdeauna) dar era destul de tânăr - încă nu împlinise 47 de ani...


 
II. Divergent
Văzut, desigur, Divergent. Căci dacă tot m-am apucat a mă deda la distopii...
Interesant & relativ bine jucat, cu destul "lipici" între actori.
Nu-mi pare că-i nevoie să-l compar cu Hunger Games, la fel cum nu văd sensul comparaţiei cu Snowpiercer (tradus, cred, ca Trenul lui Wilford).

N-am citit cărţile şi, spre deosebire de Hunger Games, unde crăpam de curiozitate, aici nu prea simt nevoia...



III. Snowpiercer
Arca lui Noe lungă şi feroviară, cu destul sânge pe pereţi şi cam multe topoare care-l produc.
(aş recomanda vizionarea lui înainte de masă... şi numai de către persoanele pe care le-a ţinut stomacul preţ de Kill Bill)
Eroul principal e jucat de Chris Evans (Captain America, de nerecunoscut).
Nu m-a prins monologul lui de (aproape de) final, mi-a părut, cu tot suspansul, vag deraiat faţă de ce construise până atunci.

Per total, sumbru filmul...

De notat că-n el apare şi Vlad Ivanov, desigur, înspăimântător şi el. Nu-i ţin minte nicio replică (e posibil ca personajul lui, ocupat să fie fioros, să se caftească de zor şi să şi învie din -aparent- morţi, să n-aibă) dar zău că e mult mai în spiritul poveştii aşa.



IV. Mai am pe listă (încă nevizionat)  Transcendence (care-mi pare, de pe acum, maxim de sinistru).


V.   ...şi caut să văd dacă nu cumva s-a ecranizat Nuanţe de cenuşiu.

(nu, nu e tot aia cu 50 shades of grey, e complet altceva)

Cartea e scrisă de Jasper Fforde (un simpatic băiet britanic) şi vorbeşte despre o lume post-apocaliptică în care supravieţuitorii sunt segregaţi pe clase în funcţie de rezultatele obţinute la un test de acuitate vizuală cromatica (Ishihara) şi n-au habar, în general, nici pe ce lume trăiesc, nici cum era exact înainte.

Ce-mi pare fascinant e că presupui că eroii sunt oameni, pentru că se comportă, social vorbind, într-un context interpretabil ca uman (au chiar linguri....) . La fel de bine însă, pentru că, din ce-mi amintesc eu, nu scrie nicăieri negru pe alb că-s oameni, ar putea fi şi veveriţe zburătoare sau umbre pe pereţi.


Frumos scris, păcat că nu e ecranizat.

Înţeleg c-ar trebui să mai urmeze două cărţi, poate apare şi-aici o trilogie ecranizată...

Care-i treaba cu tableta

Tableta Marele obiect fascinant, jucăria supremă, zeul cel mic, colorat şi  tactil ne-a venit plocon de Moş Crăciun, după ce Moş Nicolae, din motive de prea multă cuminţenie copilească (dăăă) & isterii mamiţuneşti aferente, nu s-a prezentat la apel.

Şi după ce, din motive de planuri educaţionale măreţe, cugetasem intens la analize comparative (între Samsung şi Apple. deh, snobismul...) fără însă a cădea în plasa reducerilor de vineri negre (deh, harpagoneala...) nu cumpărasem nimic pentru că, pur şi simplul, nu mă putusem hotărî.
(mărturisesc c-un oareşcare rol a jucat şi faptul că nu mă d(ăde)au banii afară din casă...)

Cu ocazia ploconului, am constatat că mai toate cujetările und analizele comparative fuseseră profund inutile. Pentru uz copilesc, 4GB ajung.
(e drept că peste câţiva ani te poţi trezi că memoria asta e o mică glumă. primul meu computer avea, la vremea aia, o maaare memorie. acum, există stick-uri care au de câteva ori mai mult... dar până una-alta, merge.)


După lupte seculare care au durat 30 de ani, tableta a căpătat husă & a fost încărcată cu varii aplicaţii, printre care, nu se ştie de ce (ah, destinul! cruda soartă!) şi cu oarece Angry Birds.

Pân’ aici ne-a fost.

Ce babbel, ce duolingo, ce Max et Mathilde... Păsăroi furioşi să fie! Şi porci, desigur.
(între noi fie vorba, cunosc oameni serioşi, la casele lor, cu foncţie, prestanţă şi ce-oi mai vrea, care o ard engribărdseşte... de le merg fulgii! jocul e, într-adevăr, reuşit. pentru începători, cel puţin... )

Booon... Problema e că (deşi eu speram că entuziasmul iniţial se va ofili mai rapid), jocurile alea au şaptişpe mii opt sute de nivele.
Diferite!
Şi, desigur, tre’ facute toate.

Iar Muţunau, desigur, nu se opreşte.

Adică.... n-aş pune pariu că, dacă ar fi lăsat cu tableta-n mână, nu l-am găsi, la un moment dat, leşinat, cu ochii injectaţi intens şi cu pupilele pline de angry birds.
(nu, nu e lăsat)


Să zicem că răbdare aş mai avea. În definitiv, uzul măreţei ferestre către fantezii zburătoare din praştie e limitat la câteva ore pe săptămână, în weekend.
Şi-apoi, mă autoconsolez cu ideea că, la o adică, nu e rău să-nveţi la vârste mici cum să te mai şi opreşti din stat cu ochii-n tableta. (accept ideea că aici e un întreg proces...)


Doar că musiu, mai nou, a început să cânte melodiile din Angry Birds. Pe toate.
(cedare nervoasă maternă număru’ 1).

Să zicem c-aici am reuşit a diminua măreţul obicei până la mici onomatopee. Mai sonore decât suportă prea-încercatele-mi urechi, dar, fie...

În definitiv, şi eu obişnuiesc să lălăi varii melodii obsedante. Nu-s din joace, dar felul în care le redau le face să pară destul de aproape de importul din versiuni extrem de nereuşite... (cu o anume ocazie, recentă, m-am ţinut trează la volan preţ de vreo 400km străduindu-mă să redau oarece muzici de pe la The Voice. Nici măcar eu nu pot aţipi în hârşâielile alea sinistre-n care-mi vira vocea... Am ajuns cam răguşită la destinaţie, dar, altfel, neavariată suplimentar)


Şi (cedare nervoasă maternă număru’ 2) nu mai vorbeşte decât despre asta. Ce se mai petrece prin joace, adică.


Mrrr.
Prin casă-ncepe să se traseze, insidios, linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz.

Belicos, belicos, dar care e planul?

Păi, întâi o să ne jucăm împreună pe tabletă.
Hă?
Ei, da.
Asociem obiceiul prezent cu unul pe care are sens să-l păstrăm în program - prezenţa mamiţunească în jocurile muţunautice.

Pe urmă, evident, vom păstra prezenţa mamiţunească şi vor dispărea păsăroii.
(am luat în calcul dezinstalarea, dar ce mă-ntere, cel puţin acum, e să se lase el, uşor-uşor, nu via „n-avem”)

Am băgat deja Lego-n program.
Desigur, printre primele chestii construite de Muţunau se numără, fireşte, Angry Birds, maşinile din Angry Birds Go, oarece chestii de prin Star Wars (varianta engribărdsuită) şi, din nou, Angry Birds.

(zgomot de fond: dinţi mamiţuneşti vag scrâşniţi)


Pe urmă, vom găsi (adică voi găsi) alternative la joc. Chiar dacă începem cu filme şi vedem Star Wars... Sau mai cumpăr alte 15,000 de kile de cărămiduţe de Lego (Muţunau nu-mi împărtăşeşte, din păcate, pasiunea pentru Meccano)

Şi chiar dacă e nevoie să continuăm cu chestii gen Wii sau Xbox (din categoria „ţopăi în casă şi te vezi pe ecran”).

De preferat, vom profita de posibilităţile de ieşit afară pe care se presupune că ni le va oferi în curând vremea.
(sau, dacă mai durează mult frigul, ieşim pur şi simplu în ploaie)

 Nu pot decât să mulţumesc firmei Rovio că nu mai face altele...


Şi iată cum, fain-frumos, la nici 6 anişori de Muţunau, dăm ochii cu unele din problemele cumva emblematice din relaţia de părinte-copil (şi nu numai), la pachet cu aferentele ocazii de învăţare:
jocurile pe calculator, spectrul dependenţei, alocarea timpului unor activităţi nu prea folositoare (ca să nu zic altfel), cine-al-cui-stăpân-e (Muţunau al tabletei, sau invers...)
versus posibilităţile de învăţare pe care le deschide tehnologia, micile-mari chestii pe care junele a apucat să le descurce pe cont propriu (trece rapid de unele nivele de care eu nu pot trece din prima, s-a prins ce face fiecare păsăroi, îi ţine minte, a strâns destule puncte cât să-şi „cumpere” varii props-uri şi acum tre’ să-şi gestioneze averea... etc).

Autostrada mersului pe sârmă s-a deschis.