Damblale mamiţuneşti (IV) - azi, distopiile

I. Jocurile foamei.

Văzut filmele (pe primul, mai domestic, pe-al doilea, pe final, bătând orice record personal, în trafic, cu laptopul pe scaunul din dreapta. Păi dacă s-au inventat troleibuzele cu staţii din 5 în 5 metri...).
Dacă mai insistam un pic, cred că le vedeam şi pe următoarele două - mai curând live, cu color local, că înţeleg că nu s-au terminat de produs. Încă.

Citit cărţi - de data asta, pe toate trei, şi, de data asta, nu în trafic. Şi, de data asta, după filme, că atunci am făcut rost de ele.

M-am trezit hipnotizată (la propriu...) de poveste. Madam Collins are un stil... lipicios, să zicem, cu fraze bine punctate, şi cu destul dozaj. E o combinaţie interesantă între idee şi stil - cu mai mare accent pe idee şi pe construcţia ei, cred, decât pe stil, dar iaca, acum, tocmai asta mi-a plăcut.
(nu mai ştiu pe unde-am citit că rămăsese fixată pe ideea de tribut din povestea cu Tezeu şi minotaurului, când învinşii erau siliţi să trimită anual la moarte băieţi şi fete, şi că, pe urmă, a completat peisajul livresc cu ideea de reality show combinat cu transmisii în direct din zone de conflict...)

Mi s-a părut că văd în text multe sarcasme (discrete...) la adresa Hollywood-ului (ceea ce e o ironie în sine, acum, că i-au fost ecranizate cărţile...) iar felul în care a putut descrie abuzurile încetăţenite drept normă şi dictatura glorificată mi-a ridicat părul pe ceafă... pen’ că, dacă e să ne uităm atent în jur, am cam avea destule tâmpenii similare de sancţionat... (nu, nu vorbesc de falsele vedete, ci de banalizarea înspăimântătoare a violenţei... pentru cine se uită curent la filme (de orice fel), câte morţi (cinematice...televizate... ) vedeţi pe zi? câte sunt violente? câte, pretins justificate?)

Aştept cu interes celelalte filme, acum că ştiu dinainte ce zice cartea. Al treilea e aşteptat anul ăsta, al patrulea, în 2015 (ca şi-n cazul ultimei cărţi din Harry Potter, şi aici dintr-o carte au ieşit două filme).
Îmi pare de pe acum tristă ideea de-al vedea pe Philip Seymour Hoffman, care-a murit, de fapt, cu puţin timp înainte să termine tot ce avea de filmat, şi al cărui rol n-a fost redistribuit, ci recompus, şi via adaptări de scenariu, şi via CGI.
N-aş fi zis, (pentru că, după părerea mea, uşor influenţată de aspectul lui fizic, omul exista dintotdeauna) dar era destul de tânăr - încă nu împlinise 47 de ani...


 
II. Divergent
Văzut, desigur, Divergent. Căci dacă tot m-am apucat a mă deda la distopii...
Interesant & relativ bine jucat, cu destul "lipici" între actori.
Nu-mi pare că-i nevoie să-l compar cu Hunger Games, la fel cum nu văd sensul comparaţiei cu Snowpiercer (tradus, cred, ca Trenul lui Wilford).

N-am citit cărţile şi, spre deosebire de Hunger Games, unde crăpam de curiozitate, aici nu prea simt nevoia...



III. Snowpiercer
Arca lui Noe lungă şi feroviară, cu destul sânge pe pereţi şi cam multe topoare care-l produc.
(aş recomanda vizionarea lui înainte de masă... şi numai de către persoanele pe care le-a ţinut stomacul preţ de Kill Bill)
Eroul principal e jucat de Chris Evans (Captain America, de nerecunoscut).
Nu m-a prins monologul lui de (aproape de) final, mi-a părut, cu tot suspansul, vag deraiat faţă de ce construise până atunci.

Per total, sumbru filmul...

De notat că-n el apare şi Vlad Ivanov, desigur, înspăimântător şi el. Nu-i ţin minte nicio replică (e posibil ca personajul lui, ocupat să fie fioros, să se caftească de zor şi să şi învie din -aparent- morţi, să n-aibă) dar zău că e mult mai în spiritul poveştii aşa.



IV. Mai am pe listă (încă nevizionat)  Transcendence (care-mi pare, de pe acum, maxim de sinistru).


V.   ...şi caut să văd dacă nu cumva s-a ecranizat Nuanţe de cenuşiu.

(nu, nu e tot aia cu 50 shades of grey, e complet altceva)

Cartea e scrisă de Jasper Fforde (un simpatic băiet britanic) şi vorbeşte despre o lume post-apocaliptică în care supravieţuitorii sunt segregaţi pe clase în funcţie de rezultatele obţinute la un test de acuitate vizuală cromatica (Ishihara) şi n-au habar, în general, nici pe ce lume trăiesc, nici cum era exact înainte.

Ce-mi pare fascinant e că presupui că eroii sunt oameni, pentru că se comportă, social vorbind, într-un context interpretabil ca uman (au chiar linguri....) . La fel de bine însă, pentru că, din ce-mi amintesc eu, nu scrie nicăieri negru pe alb că-s oameni, ar putea fi şi veveriţe zburătoare sau umbre pe pereţi.


Frumos scris, păcat că nu e ecranizat.

Înţeleg c-ar trebui să mai urmeze două cărţi, poate apare şi-aici o trilogie ecranizată...