Cinefil îngrozit - Devil's Knot

Dacă tot e vacanţă (atâta câtă mai e - refuz să-mi dau seama, cel puţin până în decembrie 2015, că vine şcoala), am purces, via IMDB şi nu numai (nu mă iau numai după trailer, mie-mi trebe sinopsis), la selectat filme - în ideea (complet neancorată în realitate) c-aş mai avea vreme să le văd curând.

Cum n-am criterii anume, altele decât curiozitatea şi, eventual, interesul faţă de un actor / regizor / motiv de premiere a unui film, alegerile sunt destul de ... eclectice, să zic aşa.

Iar rezultatele, desigur, corespunzător de surprinzătoare. Că uneori mă trezesc cu mult mai mult decât îmi imaginam eu.

Cam aşa au stat lucrurile şi cu Devil’s Knot, la care m-am uitat ca să văd în ce film joacă împreună Reese Witherspoon şi Colin Firth.

Într-unul regizat de  Atom Egoyan. E vorba de un caz real, o poveste îngrozitoare din America anilor 1990 (1993, mai precis. contemporan, ai zice - dacă mai trăieşti cu impresia că, pe dinăuntru, această mare şi glorioasă naţiune a trecut de secolul XVI), cunoscută şi sub numele de West Memphis Three.

Pe scurt, într-o după amiază, trei copii dintr-un orăşel au plecat la plimbare cu bicicletele.
Nu s-au mai întors niciodată.
În scurt timp după găsirea lor, poliţia a prezentat drept făptaşi trei adolescenţi, şi drept motiv satanismul.
A urmat un proces lung şi aiuritor, la finalul căruia cei trei puşti au fost găsiţi vinovaţi în baza unor dovezi strict circumstanţiale, a vânătorii de vrăjitoare şi cu concursul unor erori făcute de poliţie (probe pierdute, etc) - la implicaţiile cărora n-a mai stat să se gândească nimeni din sistem.

Nu e clar nici până-n ziua de azi ce s-a întamplat. Puştii au fost eliberaţi în 2011, după o campanie foarte amplă, în baza unui artificiu judiciar (înţelegem c-am fost găsiţi vinovaţi, deşi noi zicem că nu suntem) menit să le ofere libertatea în schimbul garanţiei că nu vor putea da statul în judecată.

Să tot iubeşti sistemul...

S-au făcut mai multe documentare şi filme. Exista (poate mai există, nu ştiu) şi un soi de fundaţie creată în sprijinul puştilor. Presupun că s-au scris şi metri cubi de articole pe subiect.

Trailerul Devil's Knot:


Înregistrare wikipedică a cazului, aici.
Sinteză, aici.
Mai multe detalii despre tot cazul, aici.
Sinteză cronologică pentru uzul studenţilor la drept, aici & aici.
Interviu cu Damien Echols, aici.

Detalii despre documentarul HBO din 1996, aici & aici.


Dincolo de detaliile cazului real (de pe urma cărora am ajuns să mă gândesc dacă Muţunau va merge vreodată neînsoţit undeva, înainte să iasă la pensie), am apreciat felul în care filmul pune delicat în evidenţă neclarităţile factuale, încărcăturile emoţionale de toate felurile (de la delirurile religioase de tot soiul, prin derutele adolescentine şi până la suferinţa mamei) şi demenţa intensă a sistemului, chior, surd şi brutal, atent doar la el însuşi.

Şi la faptul că n-am văzut mai nimic despre părinţii celor trei adolescenţi.

Şi după aia m-am ascuns sub pat, ca să pot tremura de groază în linişte.

Cinefil(i)

Pe ultima sută de (mili)metri de vacanţă (aceste cuvinte ne doare), intensitatea holbărilor în ecran a crescut exponenţial.
(nu şi discernământul aferent, dar ce atâta pretenţii...).


Aşadar, văzut-am:

Evadare de pe Pământ


Primele 20 de minute conţin, după mine, toate clişeele posibile la care te-ai putea aştepta din partea unui film american - şi încă vreo câteva în plus.

Muiţunau s-a declarat mulţumit de proiecţie, chiar şi in absenţa traducerii (nu era o versiune dublată şi eu n-am dovedit chiar tot deloc simultaneriatul...)



The Lego movie:



O, daaa, a zis Muţunau.

E chiar reuşit, merită văzut.



Maleficient


\
Bine-bine, Angelina, coarne, aripi, chestii. Da' filmul unde e?
(Mamiţuni, post-vizionare)



Pompeii (nic' nu ştii, Jon Snow, da' la ce pătrăţele prezinţi, ce mai contează)



Aici, interesul muţunautic a fost mare.
Faţă de vulcan, desigur.
(gladiatori? antichitate? Roma? imperiu?  neah...)

Motiv pentru care am scos de la naftalină (youtube-ască şi nu numai) documentarele BBC şi NG (şi nu numai...)
De la un moment dat încolo m-am pierdut în explicaţii care de care mai piroclastice şi, când nu m-au mai ţinut cunoştinţele şi memoria, am dat-o-n Wikipedia.



The fault in our stars - visul amatorilor (cinefili) de bocit intens.



Văzut, desigur, fără Muţunau. Am vaga senzaţie că oricum n-ar fi stat să-l urmărească...




Din categoria "sifoane vag simpatice", avem Winter's tale (pe care cineva a insistat intens să-l facă. şi l-a făcut. beleaua e că fără să se hotărască dinainte  (şi să şi comunice asta, prin intermediul filmului!) dacă-l vrea fantasy, realist, spiritualo-aspiraţional, sau altcumva. nu, titlul nu e destul pentru asta)



Russell Crowe merită însă toţi banii.
A, şi calul.



Love punch este al doilea sifon, oarecum mai palatabil.


Am văzut în el o doză semnificativă de auto-ironie, ceea ce-l mai scoate din belea...


Am încercat şi Ted, dar am cedat nervos în mai puţin de 20 de minute.




Aşa c-am trecut la artileria grea - Philomena



În timpul căruia m-am gândit la lista luuuuungă de abuzuri instituţional(izat)e comise, de-a lungul timpului, pe tot mapamondu'. (m-am oprit relativ repede, că mi s-a făcut rău) 

Cele de genul ăstora descrise-n film par şi mai intense cu cât e clar că erau şi perpetuate, peste zeci de ani, pur crud & perfect inutil.
Dar, cum e greu să retractezi, să-ţi ceri scuze şi să repari (pe scurt, să treci peste faptul că tre' să te faci bou, singur), s-o ţinem langa, că principii, că valori, că stai să vezi.


Evident, filmul a stârnit controverse, căci nu puţine glasuri & tastaturi s-au ridicat în contra Philomenei (nesimţita! doar a semnat contractul) şi-n apărarea ilustrei instituţii cu ifose supreme. Bleah.

În concluzie, film bun. Foarte bun.



... şi August:  Osage county.



Făcut (gurile rele zic că prost) după o piesă de teatru. Şi mai visceral decât primul.
Mie  (cu tot visceralul, sau poate tocmai de-aia) mi-a plăcut.

Şi, da, Meryl Streep ar putea să-l joace, de Oscar, şi pe Scooby Doo.

Văratice (2)

Ursuleţii spălători, unul mai bronzat şi mai solid, unul, nu:

Voinicul pescar amator (e o tehnică nouă şi sofisticată, de dat cu pietre-n capetele peştilor):

 

 

Nu prea-mi e clar la ce folosea maieul: 

 

Baloneria, desigur.

 

Gardul şi coliba au binişor peste 30 de ani, dacă nu mai mult; până acum 4-5 ani, în spatele copacilor erau alţii, înalţi şi frumoşi - demult ajunşi lemne de foc - şi prin curte era şi iarbă - rasă definitiv de inundaţii.
Are aer de litoral - şi locul e, de fapt, mult mai spre munte.

Muţunau înjură, înmulţeşte şi se însoară

Nu neapărat în această ordine şi nu neapărat integral din proprie iniţiativă.
(aceasta este relatarea prezentă a unor evenimente ceva mai vechi... de vreo luna-două, aşa...
sau trei?
eh. detalii)


În vizită (de parc) la prietenul-siamez preferat (intitulat geamănul lui Muţunau de către ilustra sa mamă). Alergături, strigăte, căzături, cocoţări pe garduri (dintr-un variu motiv, anume antrenamentul de profil, Muţunau suferă mai puţine leziuni când se caţără versus când aleargă) şi şutări de mingi.

- Stop! solicit eu, în imediata apropiere a unei maşini & iminenta manifestare a unui şut.

Desigur, comanda trece neobservată. Mingea porneşte apoteotic spre roata maşinii. Muţunau se crispează catastrofic, semn că ţinta fusese cu totul alta.
- Căcat! Pizda mă-sii!
(cel puţin asta par să aud eu)

- Gata, acasă.

Bocete.

Scurtă conferinţă de presă, care aminteşte suduitorului înlăcrimat Magna Carta a mersului în vizite - fără vocabular de toaletă, fără scuipături - anterior anunţată, recapitulată, subliniată şi răs-subliniată. (numai nu l-am pus s-o scrie de 145 de ori)
La prima încălcare, plonjăm în maşină şi plecăm, că doar aşa am stabilit.

 - Daaaa’ nu maaaai faaaaac...
- Da’ ai făcut deja.

Evident, nazistu’ regulilor (adică eu) are câştig de cauză. După un sfert de oră de tranziţie şi tras sistematic de toate gardurile / mâinile / potenţialele obstacole-n calea nemiloasei întoarceri acasă.

Acu’, tehnic vorbind, înjurăturile nu fuseseră incluse-n lista de aşa nu - căci nu-mi trecuse prin cap că ar fi cazul.
Eroare remediată.
(A ţinut, oricum, să-mi explice ulterior că de fapt el spusese căcatu’ pizda mă-sii... Ah, mai mare flit pretins educativ decât corecturile din motive gramaticale nici că există.)



***

Întâlnire individuală de final de grădiniţă (să tot fi fost mijloc / final de iunie...)

- Păi, zice educatoarea, cu fişele frumos structurate-n faţă (pe capitole de observat pentru feedback, nu aşa....), Muţunau face x, y, z (chestii de vocabular, limbaj şi îndemânare) şi nu face a, b, c (chestii de politeţe şi relaţionare - pe care nu le face decât când şi dacă vrea ceva anume de la tine, altfel, n-avem).

Dezbatem punctual 1-2 situaţii concrete, pe urmă ne-ntoarcem la fişe.
- Aşaa... matematică...
- Da, zic eu, benoclându-mă intens peste foile ei.
- Muţunau plus matematică, zice, cât se poate de serioasă, educatoarea...
- Egal love! zicem amândouă într-un glas.

Eu, hlizindu-mă, ea, serioasă.

- Nu, pe bune, zice, în vreme ce-mi bagă sub nas oarece foi cu două rânduri de scris. Îi place, aşa că i-am dat să facă înmulţiri, şi face, aveţi aici exemple de înmulţiri de numere mari, fără trecere peste ordin.

Mă holbez, neîncrezătoare, la şirul de calcule de tipul

2341 x
MSZU
     2
4682

Primele 2 rânduri de cifre sunt scrise ferm, ultimul e clar pictat de Muţunau, de cele mai multe ori uşor ezitant, dar fără semne de corecturi.

- Da, şi copiii îl admiră, că ştie să facă înmulţiri!
- A, deci de aia mă teroriza pe mine în maşină pe teme de cât fac 5 x 40?
- Probabil.
- Credeam că doar extinde, de la 5x4 = 20 la 5 x 40 = 200.
- Nu.
- Păi el nu ştie să adune.
- Nu e nevoie.


***

Întâlnire de hol, la grădiniţă, cu mama unei colege a lui Muţunau.

Cum, necum, doamna mă pune la curent că fie-sa a prezentat acas' candidatura lui Muţunau la postul de ginere al lu' tac'su (tac'sul fetei) şi că a fost printre singurele (sau singura) acceptată, din motive pe care (dacă mi-or fi fost cumva spuse) nu mi le amintesc nicicum.

Regret că nu mai reţin exact replicile - era savuroasă relatarea - dar am prins esenţialul, şi anume că eram cuscre.

Epopeea, desigur, continuă - cu tot tacâmul, de la pupături pe obraz (tânăra în chestiune fiind pupăcioasă de felul ei, c-am tot văzut-o salutând aşa de nişte anişori încoace destul de mult popor grădiniţesc...) până la salturi de tip placat rubgyst la vederea Muţunaului. (în definitiv, şi el mă tratează la fel când mă duc să-l iau).

Evident, Muţunau nu reacţionează în primele 2-3 secunde - ceea ce poate fi înregistrat drept acceptare - apoi, ferm, o împinge pe "nevastă” cu ambele mâini. "Nevasta” perseverează în varii feliuri - de la cerut ajutor până la ghiontit cu indignare când Muţunau nu face ce vrea ea.
Înţeleg că se şi scuipă intens - ea cere ceva, el nu reacţionează, ea protestează sau îl împinge, el o scuipă, ea, după caz, fie plânge, fie îl scuipă şi ea.


Post-plecare de la grădi, în debutul vacanţei de o lună, într-o seară (a treia sau a patra...), din senin, Muţunau declamă:
- Ce bine că, acum că nu mai merg la grădi, nu mă mai freacă I. la cap că mă iubeşte!

Eu, fiară insensibilă, izbucnesc în râs.
Muţunau, post procesare proprie, reconsideră:
- Cel puţin o vreme...

Văratice

Muţunau hălăduieşte pe varii coclauri, turbat de libertate şi leşinat de uimire să constate că există şi drumuri (de ţară) pe care o poate zbughi nesupravegheat!

Uăăăă!

De mai multe ori!!!!

Uăă-bis.

Da, poate.
Pe distanţe extrem de scurte, între noi fie vorba, şi pe drumuri extrem de necirculate (căci mai trecea câte un cal / poate chiar bisăptămânal).


Copchiii vecinilor mai au puţin şi îl zeifică pentru că, deşi nu merge încă la şcoală, ştie o mulţime de lucruri, mama, chiar şi despre densitatea apei (hă? cum o fi venit vorba de-asta?), eu cred că o s-ajungă preşedinte!

Judecând după politica românească, ultima precizare e, oricât ai machia-o, profund insultătoare.


Mă rog, prezumptiva zeificare are-n dosar şi forma fizică extrem de apreciată.

Care, zic, cam devalorizator, aşa, aia de grisină? (m-am abţinut. aş fi zis sticks. interesantă treaba asta cu pluralul luat de singular, dacă tot veni vorba)

Nuuuuu. E pentru că aleargă foarte repede!


În plus, bagă-n el intens fragi şi căpşuni (la căpşuni m-am mirat; dar, să zicem, vor mai fi fost unele mai întârziate...) şi, desigur, nu doar mănâncă smântâna, literalmente o aspiră. De afine nu s-atinge, le vrea pe cele mari, gonflate, nu pe cele mici.


Mă bucur că se simte bine & are o stare de spirit bună, poate reuşesc să mă inspir şi eu din ea.

Nu sunt exact în cea mai bună formă, de o vreme încoace.

Problemul şpinos: mâncărea

Acum 2 luni:

- Pasteeee! Uraaaaa! 

(orice fel de paste. de orez, de porumb, integrale, eventual din sârmă ghimpată, nu conta. mergeau cu sos, cu urdă, cu piure de roşii, cu peşte, cu orice. simplu, rapid, bun) 

Acum 2 săptămâni:

- Paste???? Bleahhhh. 

Mai ieri:
- Bine, fac o concesie şi mănânc tot.
(concesia, desigur, era făcută propriului stomac ghiorţăitor, rămas şomer după prea multe ore de nemâncare. neprezentată deloc, însă, ca atare.)

 

Susnumita soartă, care fuse crudă astă dată, este pe larg împărtăşită de mai toate favoritele anterioare (a se citi pariuri sigure, identificate după oarece bătăi de cap similare) - mozzarella (o, nu! nu mozzarella! ce de-a gustări rapide s-ar putea compune cu ea), supă de roşii, salate... chestii înalt aprobabile pentru înalta instanţă mamiţunească. 

Notă: principiile alimentaţiei copileşti, cel puţin conform reperelor actuale, sunt cele de mai sus: simplu (nu răs-gătit), rapid (de azi pe azi, dat fiind că, se ştie, orice mâncare expiră iremediabil in secunda-n care Muţunau s-a ridicat de la masă), bun (hrănitor, adică, nu bun la gust; asta fiind, de altfel, tema celor mai mari dispute pornite de Muţunau şi veşnic-schimbătoarele sale preferinţe)

Desigur, la grădi nu comentează decât 2 zile din 5. Dar se scoate acasă.

Pe scurt, cum găteşti, zi de zi, feluri ne-monotone, rapide, calculate exact pe dimensiunea apetitului muţunautic (deseori încurajat dictatorial, în ultima vreme... pe fondul vizibilităţii crescute a coastelor, care, în obosiţii ochi mamiţuneşti, mai au un pic şi devin vizibile şi de sub palton), din ingrediente ieftine şi uşor de găsit?

Nu ştiu.
(cam multe criterii imperative, oricum)

Am avut nişte tentative de a planifica mesele, uitându-mă frumos în frigider şi multele cămări, depozite şi debarale, sub detestabilul slogan „asta avem, asta mâncăm”. (susţinut, ce e drept, de faptul că, la cumpărături, selecţia e mai curând atent făcută).

Variantele de planificatoare găsite pe net ori nu s-au potrivit cu preferinţele, ori presupuneau ingrediente de negăsit, ori cumpărături zilnice, ori ore-n şir de gătit (n-am).
Mai caut.
(şi ore, şi planificatoare)

Nu mă încânta şi nu mă încântă nici acum (deşi ar fi comodă) varianta din copilăria-mi proprie, în care comiteai o oală de supă/ciorbă care se mânca... şi ea, când se mânca.. eventual după o răsfierbere preventivă. Oricum, cu Muţunau ar fi impracticabilă.

Venirea verii (a se citi a zmeurii, pepenilor, murelor, etc) a eclipsat însă povestea cu planificarea, pe care, cel devreme, o putem relua din toamnă.

Povestea decurge în felul următor:
- se înhaţă Muţunaul de o haripă şi se face inventarul ingredientelor
- în aceeaşi formulă, se aleg felurile de mâncare aprobate pentru fiecare zi din săptămâna următoare
(cam pe miercuri-joi, planificarea, invariabil, sucombă. dar perseverenţa, nu-i aşa, e cheia succesului)

Mai lipsesc panoul pe care să punem la vedere alegerile (sub formă de desene + text, desigur), şi, ultima etapă de măiestrie, ca Muţunau însuşi să se apuce de gătit conform planului.

Să zicem că panoul are oarece şanse de realizare...

Viaţă. Haos. Tort

Încă n-am depăşit momentul anterior menţionat (mai ales că are ecou în alte răni încă ne-nchise), dar m-a furat peisajul, şi m-am trezit defilând, mai mult din inerţie, în alte direcţii.

 

În ultima vreme, tot defilez prin varii aspecte sociale, în vreme ce, de fapt, aş vrea repaus şi somn. Cei din jur zic că le par, totuşi, vie. 

Am supravieţuit aniversărilor muţunauto-mamiţunice (financiar vorbind, c-a fost realmente un stres, oricât de la minim am ţinut poveştile).

 

Pentru musiu, am târât copiii la expoziţia de rechini de la GrandCosmos. Merită vizitată, deşi e mică, relativ puţin bogată în informaţii, şi mai mult mi-a plăcut cea cu insectele mecanice (despre care n-am mai apucat să scriu; descărcarea disciplinată a pozelor (ca şi decantarea evenimentelor zilnice) e pe lista lungă de chestii care mă depăşesc complet în ultima vreme - pân' la stadiul în care a devenit aproape de neconceput c-ar putea să existe). 

 

 

 

 

Copiiilor, după cum se poate vedea, le-a plăcut din cu totul şi cu totul alte motive decât cele la care m-aş fi aşteptat eu. Sărbătoritul a şi adormit un pic la film.

 

Ultima cameră, despre care n-aveam idee că există, a suscitat oricum cel mai mare interes. 

(expoziţia are, pe scurt, 3 zone - una cu dinţi, mulaje şi modele la scară; una de tip cinematograf surround, cu un documentar relativ dezlânat, dar devenit spectaculos, din cauza proiecţiei, şi 2 "lacuri” de ţopăit), şi o a treia, mai de joacă, aşa... cel puţin în asta am transformat-o noi)

 

 

Sărbătoritul s-a declarat neplăcut suprins de faptul că tortul (pe care-l prestasem în aceeaşi dimineaţă, în paralel cu restilizarea pletelor din dotare) era tiramisu (deci prăjitură, da?) şi nu tort - deşi, datorită "corsetului", mima bine. 

 

Tehnic vorbind, nu era nici măcar tiramisu, pen' că n-avea nici rom, nici ness, ci ananas şi coacăze. (astfel, acoperişul grădiniţei n-a sărit în aer).

A lăsat circa 2 litri de sirop (c-am vrut să mă asigur că pişcoturile nu rămân tari, da?) şi a fost pus în farfurii cu polonicul (timp scurt de refrigerare + lipsă gelatină = love. fleaşcă love). 

Da' acum cine să le mai numere... mai ales că, exceptând 2 destinatari, restul au halit tot şi, a doua zi, păreau, cu toţii, tot vii (şi neafectaţi de vreo deraiere pe fond alimentar). 
(o ipoteză demnă de verificat de fiecare dată când găteşti cu ouă crude)

 

Pentru ilustra mamă a ilustrului, am mers, ulterior, în grup mic (şi, mărturisesc, cu tablete, în speranţa c-am putea beneficia de puţină linişte) la un restaurant vegetarian despre care avusesem păreri bune în materie de mâncare, servire şi atmosferă (liniştită, calmă, destinsă). Terasa, în mod special, era de interes. 

 

Părerile favorabile despre mâncare şi servire au rămas. Cele despre atmosferă, nu tocmai, pentru că, de la un moment al serii încolo, o tânără doamnă (despre care tind să presupun că încerca să predea cursuri de dans oriental şi se gândise c-aşa era bine să-şi facă oarece reclamă) s-a apucat de performat printre mese.

Fără vreun anunţ prealabil şi cu muzica... destul de tare e puţin spus. Cum nu mai fusesem demult la locul cu pricina, n-am idee dacă nu cumva reprezentaţia n-o fi fost deja în meniu - drept care nimeni n-a mai simţit nevoia s-o anunţe. 

Ca să mă pot înţelege cu comesenii (aflaţi, toţi, la mai puţin de juma' de metru distanţă) trebuia fie să şuşotesc intens în prima ureche vecină (nu, n-a mers), fie să zbier (nici asta n-a mers mai mult). Drept care m-am declarat oficial agresată, atât de reprezentaţia subită, cât, mai ales, de nivelul sonor. 

 

Am conspirat, la un moment dat, cu privire la trimiterea copchiilor, în scop ambuscator, peste doamna dansatoare. Nu, n-am comis-o (nu cred, oricum, că s-ar fi dezlipit vreunul de zeul angribărdsic, mai ales că se revedeau (cel puţin Muţunau) după săptămâni bune!), dar manevra e de reţinut. 

 

Inutil de precizat că eu la restaurantul cu pricina mai ajung doar dusă cu forţa. Păcat. 

 

În rest, multe şi mărunte, din care merită menţionate: 

Muţunau a fost exportat la bunică-sa, pe fondul vocalizelor doritoare (de ambele părţi). Am o vagă senzaţie că motivele ce-au stat la baza cantatelor cu pricina se vor fi evaporat fără urmă în mai puţin de 24 de ore, lăsând după ele 2 personaje care se privesc năuc, cel puţin când vine vorba de motivul pentru care s-au procopsit unul cu altul. 

Pe musiu, din păcate, îl atrage cel mai mult televizorul (de care noi nu servim, că doar ăla ar mai trebui să-mi mormăie-n cap). Cel puţin momentan, am renunţat să mai combat (şi) pe frontu' ăsta, şi m-am mărginit la a da instrucţiuni cu iz de reguli. Inutil, deoarece, până una-alta, Muţunau pare a dispune de un detector de telecomenzi cu rată de succes de 100%. 

 

Mă aşteaptă prima noapte dormită fără lumină-n nas (celebra lampă de sare care TREBUIE să stea aprinsă) şi una din puţinele dimineţi în care, teoretic, mă trezesc de voie. 

Sau de nevoie, în caz că sentimentul referitor la halul în care arată casa câştigă. 

 

N-am cules decât 15 kile de piese Lego de pe jos (laolaltă cu întrebările retorice referitoare la (propria) nebunie temporară, impulsuri de achiziţie şi varii promoţii) şi orice idee binevoitoare cu privire la reasamblarea lor a dispărut uluitor de rapid. Multe din ele erau sub covor, pe unele am avut onoarea să mi le dezinscrustez de pe tălpi. 

(au fost, cred, vreo 4 sau 5 maşinuţe - prin asta înţelegem nava lui Han Solo, personaj demult donat la grădiniţă, în semn de simpatie, nu se mai ştie cui, oarece maşină (sau elicopter?) de poliţie şi o cisternă (sau o benzinărie, ceva, plus o altă măgăoaie ceva mai mare. Muţunau le-a montat cu o perseverenţă şi pricepere care m-a lăsat cu gura căscată. Pe urmă, la demontat şi amestecat cu o viteză pe care-am găsit-o la fel, dacă nu şi mai şocantă, De unde reiese că poate n-ar strica să mai închid gura, din când în când...)

În rest, pe fondul lentorii modemului de net, care, dintr-un variu motiv, a decis că viteza a' mai prima e "melcu', ţuşti!" (de unde şi, cu o excepţie, absenţa pozelor...) aştept să-mi revin. 

Mai repede câştig la loto, cred - iar eu nu prea joc.