„Luaţi-vă bărbaţi care să vă educe". Cam câţi, aşa...?

Pe ce mi-a mai căşunat:

Ceva divă (identitatea precisă realmente nu importă, m-am şocat văzând reacţia publică oţâr’ cam intens aprobatoare versus text) a zis (sau e apocrif, iar, nu importă) oarece opere, din care circulă intens pe net „[...] luaţi-vă bărbaţi de la care să aveţi ce învăţa, care să vă educe, care să vă fascineze când vorbesc, care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”.
Opera continuă, dar m-am oprit deja din citit.


Emm.... io n-am înţeles prea bine, drept care am oarece întrebări.

„luaţi-vă bărbaţi”. Îhâm. Cam câţi, aşa...? Apartamentul meu nu e cine ştie ce mare...

„care să vă educe”. Sigur, profund logic, de vreme ce eu, până acum, am locuit sub o piatră, într-o peşteră din fundul pădurii, stând cu capul înfiletat adânc în permafrost, şi, precum bebeluşii, sunt uimită şi la vederea propriilor mele mâini!

„care să vă fascineze când vorbesc”. Bine că nu când respiră. Şi aşa îmi trebe 3 zile să-mi revin după ce-mi zice „auzi, dă şi tu ziaru’ ”

„care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”. Cam multe subordonate la subordonate, dacă-mi permiteţi. În fine, cu versiunea, 400.0 e bună? Cam ce frecvenţă de upgradare şi devirusare recomandaţi? De sistemul de operare nu prea am curaj să-ntreb. Mi-e clar însă că tre’ să funcţionez şi pe mobil, şi pe tabletă.


***

Ar părea amuzant, dar nu e.
Povestea punctează amar inferioritatea femeii, nu doar presupusă, ci asumată cu surle şi trâmbiţe de, desigur, toate doamnele sensibiloase şi degrabă-fluturătoare de gene, mânuţe suave şi evantaie cu modele florale....
Aspiraţional, aşa, sub pretextul evoluţiei, îmbunătăţirii continuu-evoluţioniste, bla-bla.
Auzi, şi dacă-ţi iei un animal de casă tot înveţi ceva de la el. Nu tre’ să fie neapărat biped.

(Povestea lui Pygmalion e, după mine, mai degrabă reflectarea unui triumf ingineresc)


Rostul unui partener nu e să te educe. De asta se presupune că s-au ocupat părinţii tăi.
Sau că, în cel mai râu caz, ai luat tu, direct, frâiele, că doar e viaţa ta, nu a vecinului Costică, şi te-ai apucat de investigat autonom în interior şi-n exterior.

Da, dacă matale crescuseşi oarecum sălbăticuţă, la mănăstire, aşa cum se obişnuia prin varii culturi & epoci, şi ieşeai pe poarta instituţiei doar când te măritai, bărbat’tu (cu mii de ani mai mare, care mai şi administra banii) trebuia, eventual, să-ţi ia profesor, ca să zic aşa.

Sper că vremea aia a trecut. De tot.

Sper.
Deşi, când mă uit în jur şi văd fetiţe cărora li se cere doar să fie zâne şi să se poarte frumos, că dacă ne vede lumea, în vreme ce ele ar sări în prima baltă şi s-ar cocoţa de zor în copaci, începe să mi se-arate de unde valul de aplauze extaziate de parcurgerea textului cu pricina.

(a nu se înţelege că nu văd şi băieţi la fel de ţinuţi în lesă ori fetiţe mega-răzbătăreţe ...)


Şi, ştii ceva, eu, mamă de băiat, refuz profund ideea că fiul meu va avea de educat o femeie, alta decât fiică-sa.
Păi, ce facem aici, ore suplimentare?!?

Îi doresc să aibă o parteneră deja educată, stăpână pe ea, autonomă, care să ştie pe ce lume trăieşte şi pe care dintre propriile dorinţe şi le vrea transformate în realitate, de ea personal sau şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă vrea mimoză, sunt destule la ghiveci.

O persoană cu care să aibă un proiect de viaţă comun, o relaţie frumoasă şi echilibrată, şi cu care să funcţioneze în parteneriat, nu de pe postura de educator / adult - educat / frumuseţea suavă & profund infantilă.

O fiinţă care să fi avut o copilărie întreagă, echilibrată, potrivită ritmurilor ei, nestingherită şi neîncorsetată de „dar eşti fată.... ”. Care să fi jucat fotbal sau să fi reparat maşinuţe dacă asta îşi dorea. Care să nu simtă nici nevoia de-a câştiga ea marea luptă între sexe, nici că mai bine tace, acceptă şi rabdă, dacă vrea să-şi ţină prietenul / soţul / familia.

Un alt adult, nu un copil încremenit în proiectul „floare-n glastră”.

(are, de altfel, un vag iz de pedofilie povestea din textul pe care-l comentez... nu doar pe ăla patriarhal... )


Nu de alta, dar cal alb Muţunau n-are.
(am încercat, dar n-a-ncăput în lift)

Cum ne revenim din abrutizare? (II, tot despre şcoli şi alţi demoni)

Altă mamă, altă ligă (de data asta, copilul e şcolar în ciclul primar) cam aceeaşi istorie - despre instituţionalizarea abuzului. Şi-a răzgâierilor profesorale, de data asta.

Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)

- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?

- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?

- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...



Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?

- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!

Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.

Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)


Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...

Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.

Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...

Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.

Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.



Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?

Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?

Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?

De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?

De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?

N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)

Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă,  şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)

Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.

Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!

Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)


Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)

Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)


Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...

Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!

Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la  mine.

Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!

Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)


Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)

Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)



Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.

Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.

Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.

Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.

Ia hai să vedem, puteţi?

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni)

Schimb de impresii despre şcoală cu o prietenă veterană în materie. Fiu-său a intrat la liceu.
Găşti, influenţe, figuri, plete, dificultăţi de armonizare între gaşca veche şi gaşca nouă, etc.

Supriză, tânărul se declară, sub influenţa noului prof, mare amator de limba franceză. Proful nu e mai puţin exigent decât cei / cele dinainte, dar îi tratează cu respect, nu spune lecţia întors cu cheia, pronunţă corect, fără lio şi dio, se străduieşte să-i seducă în spiritul francezei. Se pare că-i iese; la mai mare!


Nu la fel stau lucrurile cu geografia.

De ce?
Simplu.

- Vrei să-mi spui când ai de gând să te tunzi?
Junele, care e vag pletos şi cârlionţat, tocmai se tunsese. Adică îşi scurtase pleata de la 20 la 15cm.
- Nu.

Acasă, mumă-sa încearcă să împace şi capra, şi varza:
- Ştii, profesorii au şi ei nevoie de contact vizual, e tare ciudat să vorbeşti aşa, peste capetele oamenilor... Poate are nevoie să-ţi vadă ochii, sau poate îşi face griji că nu vezi... Cred că i-ai răspuns nediplomatic...
- Da’ am răspuns la obiect. Eu nu i-am spus că nu mă tund, ci că nu am de gând să-i spun când o s-o fac.


Alioooooooo!!!
(servanţii încarcă grăbiţi tunurile mamiţuneşti)

- Da’ nu e treaba ei când şi dacă se tunde fiu-tău. E cel mult a ta şi a lui. După cum nu e treaba lui să-i asigure ei confortul la predare.
- Da, dar...

Mama în chestiune e trainer.
- Auzi, tu ai spune cuiva din sală să-şi dea la o parte părul din ochi sau să se tundă? Sau să se uite la tine că altfel nu’ş ce se întâmplă cu ce ai tu de livrat acolo?
- A, nu. Dar nu e acelaşi lucru.
- Unde vezi diferenţele?

Desigur, linişte.


Daaar.... stând eu, mai apoi, strâmb şi judecând drept, nu, nu e acelaşi lucru.
Deloc chiar, pen’ că e mult mai rău. Ce face cucoana profă e bullying. La drumul mare.

Nu, nu e exprimarea autorităţii profesorale (aia vine de la sine, când vine, îţi câştigi (sau nu) respectul prin modul în care predai).
Nu, nu e grija pentru elev - ce ipocrizie...
Nu, nu e aderenţa la nu’ş ce valori ale şcolii.
Nu, nu e doar debuşeul exploziv al propriei anxietăţi.
Nu, nu e doar orbire profundă în materie de diversitate, incapacitate perceptivă şi rigiditate de-a dreptul catatonică.


E rea-voinţă, violenţă şi recidivă în materie de abuz.

E exemplul clar de de silă futilă versus propria profesie, şi o modalitate patetică de-a mai recâştiga din putere, după ce te-a turtit sistemul. (nu e deloc clar că mai bine te-ai apuca să-l schimbi... )

E incapacitatea de-a te concentra pe ce ai de făcut - neoferind astfel, culmea, fix modelul de lucru disciplinat pe care îl pretinzi de la elevi.

E incompetenţa profesională. Crasă.
(e, din păcate, irelevant dacă îţi aparţine exclusiv sau, ce ironie, nu te-a ajutat şcoala să poţi mai mult)

E exemplificarea perfect întristătoare a situaţiei în care „duamna” (şi, desigur, şi „duomnul”, că tara asta nu e distribuită pe sexe...) trage un piş cu boltă pe el de predat şi se-apucă să se bage-n sufletele elevilor (unde n-a invitat-o nimeni - poate asta e şi problema...) şi să insiste în a se trage ghebos de şireturi cu ei.

După care situaţia poate deveni şi mai nasoală, dacă elevii, încălţaţi cu alte cele, nu deţin şireturi.... şi nici bască...


Cucoană, tu nu dai note pe plete, ci pe ştiinţă de carte. Aşa te fură zilnic peisaju’? Ce alte remarci mai faci faţă de elevi? Le comentezi, eventual, şi alte chestii legate de  aspectul fizic?
(unii dintre profesorii mei se simţeau datori s-o facă. desigur, cu bunăvoinţă, la modul consolator... bleah)


Câtă vreme tu eşti acolo să predai un corp de cunoştinţe şi să verifici înţelegerea (sau, după caz, cum o pretinde programa, făcută de alţi zaharisiţi, abilitatea de redare), nu e treaba ta cine ce plete are.

Ar fi, eventual, dacă pletele elevului ţi-ar intra ţie-n ochi - dar, într-un context normal, asta n-are cum să se întâmple.

Nu eşti egala elevilor. Şi nici nu vei fi. Nu te mai obosi. La început de an, sub toate ifosele şi teribilismele, ai, în ochii lor, un capital considerabil de admiraţie. Da, n-ai zice, având în vedere ce par să pună ei în relaţie.


Dar realitatea e că tot ce ai de făcut, la un minim decent de prezenţă la clasă, e să păstrezi acel capital. Măcar la nivelul iniţial.


Nu vorbim de capacitatea de-a le atrage şi menţine atenţia şi concentrarea.

Nu vorbim despre cât de captivant poate fi, în sine, un om pasionat de subiectul pe care-l predă.

Nu vorbim despre puterea aproape magică de-a ghida efortul de învăţare, stimulând curiozitatea, colaborarea, şi făcând relevante subiectele respective.

Nu vorbim despre a te face plăcut elevilor - de iubit să te iubească mamă-ta, nu cei cărora le predai.

Nu vorbim despre efectele secundare (pozitive!) absolut spectaculoase pe care le obţine un om cu ţinuta corectă.

Nu vorbim despre stabilirea unei relaţii cu fiecare elev (ştii, după părerea fiecăruia, ei au, fiecare, câte o relaţie distinctă cu tine; nu eşti tot aia cu proful de X, Y, Z) în loc de raportarea searbădă, neproductivă şi auto-izolantă, la „clasă”.

Nu vorbim despre pasiunile pe care le poţi stârni pentru materia pe care o predai.

Nici de faptul că ai puterea de-a le schimba viaţa în bine unor alte persoane - aflate momentan în alte ligi de vârstă.


Vorbim doar despre faptul c-ai putea să nu pierzi, ca proasta, capitalul din oficiu. Şi că, pentru asta, n-ar trebui decât să-ţi faci decent meseria. Fără ifose cerşetoare de respect şi fără confuzii de rol.

Ne batem capul cu şpaga?

Eu zic că n-ar fi rău să ne batem capul cu evitarea derapajelor în materie de percepţie a realităţii... ... şi despre cum ne revenim din abrutizarea provocată de atâta abuz sistematic.

... în care povestea cu tableta ia o întorsătură surpinzătoare...

Azi de dimineaţă (post întoarcere din călătorie coclaurică în interes de servici) aud, ca prin vis, boceli muţunautice.

În bucătărie, musiu era de neconsolat. Cu toate binevoitoarele eforturi buniceşti, lacrimi de crocodil, incandescente (jur că ieşea abur din ele...) tâşneau interminabil din ochii dumisale .

 Ce se întâmplase?


După ce se ocupase şi ieri intens cu aceeaşi manevră, fără să fie clar nici ce-l apucase, nici de ce nu se-oprea, nici ce-l împingea, cu toată conştiinţa greşelii, la repetarea hiper-perseverentă a secvenţei de gesturi nimicitoare...

... azi de dimineaţă Muţunau, proaspăt recidivist în materie, îşi ştersese de pe tabletă şi ultimul joc Angry Birds....

Note (întârziate) post-vacanţă: de verificat periodic simetria copilului

Preambul:

Vacanţă. Ah, ce perioadă frumoasă (cel puţin teoretic), pe care, cam de când se termină (una), o cocoşez anticipativ (pe următoarea) cu toate nefăcutele / amânatele / întârziatele din varii motive.
(desigur, vacanţa trece şi nu se-ntâmplă mai nimic din marile planuri; dar câte am, deja, pentru cea-care-va-veni....)

În asta s-au întâmplat soamne şi odihne, în suficient de bună măsură cât să vreau să programez bi-săptămânal Ziua Somnului (de exemplu miercuri ne culcăm mai devreme - era să zic „orice ar fi”, dar am destulă ţinere de minte... şi sâmbăta (sau duminica) ne trezim de voie. asta ar însemna reducerea sesiunilor de/ renunţarea la patinaj. printre altele. hmmm)

N-am fost la mare (drumul, ca drumul, dar gândul la aglomeraţia de la destinaţie a fost suficient de represiv, imaginar vorbind, ca să decid că mai bine mă culc la loc). N-am făcut Marea Curăţenie Socialistă din Octombrie în casă (ci doar Marea Pregătire şi Micile Dereticări Strict Necesare) şi nici ordine în hăinuţe. Sau de-asta am făcut? (cum ziceam, cu tot somnul, oboseala a rămas).

Muţunau s-a bucurat de câteva zile de munte şi de mai multe zile de lupte anti-buniceşti pentru şefie-n casă. (Partidul Muţunautic de Guerilla milita de zor pentru nespălare pe dinţi, televizor non-stop şi alte minuni asemănătoare).

***

Această perioadă edenică (traversată fără prea mari belele, afară de o spaimă (pân’ la urmă nejustificată) de arsuri solare) s-a terminat brusc acum 3 duminici, oarecum pe fondul unei inivitaţii aniversare.

(Şcoala a început, oficial, pe 15. Neoficialo-pregătitor, ar fi putut începe de oricând am fi vrut, întrucât continuăm sub acelaşi acoperiş cu grădinilă. Ezitasem între 1 şi 8 septembrie, cu gând că antrenamentele matinale preliminare nu strică. La grădi puteam ajunge şi pân’ la 9, la şcoală e ceva mai strict, limita e 8.30. Dorinţa de-a accepta invitaţia a înclinat balanţa spre startul pe-ntâi).


Aşaaa... dar liniştea dinaintea furtunii s-a cam terminat luni-marţi (1-2 septembrie), cu ocazia descoperirii faptului că Muţunau, varianta îmbunătăţită post-vacanţă, poseda una bucată gambă de dimensiuni obişnuite (a se citi grisinice) şi ailaltă era dublă.
(n-am poze. dar se vedea de la metri distanţă...)

După lupte seculare care au durat treij’ de ani, am dedus că nu-i fractură, că nu-i ruptură musculară şi că, prin eliminare, ori e pişcat de oarece juvine veninoase (s-au lansat şi ipoteze mai fanteziste, gen Zogru), ori s-a-nţepat în nu se ştie ce, iar scărpinatul intens şi frecvent au făcut restul.

Pentru posteritate, declarăm, specific, că nu se schimbase culoarea pielii, că nu apăruseră pustule, că avea semne clar de scărpinici („bănuţul” tare care se formează sub piele) şi de intensă compresie (dacă-i aruncam o monedă pe picior, ar fi sărit înapoi - moneda, nu piciorul), precum şi oarece fierbinţeală locală, dar că, în pofida acestor elemente, Muţunau ţopăia de zor într-un picior, pretinzănd că totu’ e-n regulă şi că nu-l doare nimic.
Cum ziceam, soldatul sovietic merge pe sub apă cu ţigara aprinsă (mai puţin când e pus să se deplaseze per pedes pe distanţe scurte pe care ştie că le făcea cu maşina, caz  în care jalea şi protestele ating cote demne de subiecte mai bune).

Nici până azi nu-i clar care-a fost cauza belelei, dar momentan situaţia s-a egalizat, via comprese reci, verze zdrobite, un pic de Baneocin, de orice eventualitate, oarece unguent anti-alergic - Dermodrin, de la Montavit, recomandăm călduros - şi varii remedii homeopate şi nu numai.
Mai avusesem pe listă şi heparină, şi ibuprofen, dar am preferat să nu ajung la ele decât dacă chiar nu se putea altfel. S-a putut.

(În ce priveşte varza: ce-mi plac remediile naturiste! Dacă a mai rămas ceva nefolosit din medicament, de obicei îl poţi mânca.)


Revelaţia cu privire la posibila sursă a înţepăturii a venit via căzătură muţunautică pe ambii genunchi, cu şurub (există vreun campionat mondial de căzături la care participă Muţunau, pe furiş? întrevăd, în tumbele lui, oarece echere, şuruburi şi Tsukhahare. şi sper să se dea premii în bani!prietenii ştiu de ce)

Şi anume: post petrecere aniversară, Muţunau trăsese una bucată trântă spectaculos de împleticită peste un tufiş din parc. Ori s-a-nţepat în el (şi-a şi făcut oarece reacţie alergică la plantă... sau la insecticidul pe care-l presupun cu generozitate împrăştiat pe-acolo...) ori a deranjat vreun monstruleţ din tufiş, care l-a vampirizat pe loc.

În orice caz, de la episodul cu gamba am ajuns la cabinetul medicului homeopat.

Unde, în aşteptare, am putut observa prim-planic dinţanii de rechin (până atunci neobservaţi).

După care am băgat dentist.

După care Muţunau a băgat muci şi tuse.

Şi oarece deranjamente intestinale, desigur. 

Toate astea, într-o săptămână. 

După un pic de pauză condimentată doar cu căzături (care-s atât de obişnuite, încât abia după nişte zile m-am întrebat dacă nu e cazul să mai fac o programare - la oftalmolog!), prima zi de şcoală s-a finalizat şi cu braţul drept îmbogăţit cu o leziune de tip şniţel - de-aia la vederea căreia te crispezi instantaneu, ştiind visceral cum a fost făcută: dintr-o căzătură prelungă, târâită...

In rest, desigur, suntem bine-merci. Standardele pot să difere... 

 

„Tu îl pedepseşti pe Muţunau?”

Întrunire de părinţi şi copchii, că tot e(ra) zi cu soare. La un moment dat, grupurile de discuţii se fragmentează şi, cam între patru ochi, urechile mele recepţionează întrebarea discret adresată:

- Tu-l pedepseşti pe Muţunau?

Pe loc, pauză de gândire cu gura căscată.

L-oi fi pedepsind? Am, cu siguranţă, momente-n care-mi vine să impun punitiv diverse restricţii prezent-viitoare, doar că mi-e clar că, făcând asta, nu pedepsesc, ci de fapt mă răzbun pentru varii ofense mai mult sau mai puţin imaginare, majoritatea mai curând de ordin emoţional decât factual.

Etajul doi de cugetare virează rapid spre imaginea de părinte pedepsitor / nepedepsitor, cu pretenţiile aferente (de mare justiţiar, respectiv mare amator de libertăţuri) şi, desigur, inscripţiile de profil de pe soclul statuii din curte.
„Desigur, altfel ce s-ar alege din el? Vrei să devină derbedeu? Şi aşa, dacă laşi lucrurile după el...”

„A, nu ce oroare! Cum să-l pedepseşti, vrei să-i strici copilăria? Păi da’ când să mai facă boacăne şi el, dacă nu acum?”
(desigur, variaţiunile pe oricare dintre teme ar putea continua ad infinitum / nauseam)

Etajul trei, spre auto-contemplarea propriei auto-etichetări. Vaaai, dar ce-o să zică lumea despre mine, în raport cu subiectul...
Dacă m-aş situa într-o categorie anume, chiar mi-ar păsa de reacţia celor din jur? (emmmm... nu. regrete eterne eroilor noştri. maximum de reacţie la reacţie ar fi, cel mult, o oareşcare durere la başcheţi. de ce? simplu. din câte-mi amintesc, în papucii mei sunt numai eu).


Şi totuşi... (înainte de a mă încăiera intens cu inamicul solipsist imaginar), eu când l-am pedepsit ultima dată pe Muţunau?

Când îl tot trimiteam, acum aproape un an, mai devreme la culcare din motive de agitaţie turbată la vreme de seară?
Da, numai că făcea ca toţi dracii, printre altele, de oboseală, aşadar aşa-zisa pedeapsă era mai curând remediu logic. (da, ştiu că în privinţa asta calc pe apă adâncă. la intersecţia cu varii ţicneli religioase, până şi focul iadului ajunge să fie trecut la remedii... eventual, homeopate...)

Când, zilele trecute, l-am pus să şteargă cu radiera urmele pe care le făcuse cu tălpile pe pereţi?
Asta e, mai curând, remedierea logică (şi practică) a consecinţelor. Câtă vreme pereţii sunt curaţi / nu murdăreşti nimic, n-ai decât să stai cu roatele-n sus pân’ la (următoarea) apocalipsă.

Când, prin primăvară, i-am uşurat puşculiţa de echivalentul unei şedinţe de patinaj la care (trimis cu însoţitor, că eu aveam de mers altundeva) a refuzat să participe, din motive imaginare?
Sau aici vorbim (cu apa adâncă aferentă) de transpunerea în practică a principiului „nu ne batem joc de bani”?

Când, acum vreo lună, am pus instant în practică sancţiunea dinainte anunţată?


Mi-e că în temă de pedepse cam facem nişte mari confuzii. Perseverent şi cu flamura sus arborată, nu aşa...


În plan social, aderăm de zor la formula „pentru abaterea X, vei lua pe cocoaşă Y”- scopul declarat fiind limitarea (de frică) a abaterilor X. Cam asta e, dintr-o anume perspectivă, esenţa legilor, să te înfigă-ntr-un tipar agreat de comportament. Cât de bine gândit e ăla, e cu totul altă poveste...

Poate locuiesc eu în peşteră, sub o piatră, dar n-aş zice că abordarea funcţionează. (nu, nu mă mişcă argumentul spăimos „da’ vai, da’ în absenţa pedepselor, ar fi şi mai haos”, pen’că deoarece prefer să n-amestec realul şi imaginatul).

Degeaba pedepseşti dacă nu repari boacăna - un exemplu concret fiind povestea locală legată de delapidări - doar recent, din ce ştiu, s-au apucat tribunalele să dispună expres recuperarea prejudiciilor - pân’ nu demult, furai şi, dacă (ghinion!) erai prins, anchetat şi trimis la mititica, excursia era un fel de taxă suplimentară, căci de păstrat, cam păstrai potul.


În plan personal, am vaga senzaţie că primează dorinţa de răzbunare - această minunat de falsă credinţă în compensarea universală că, dând un pumn la loc, ai echilibra nu’ş ce magică balanţă mai mult sau mai puţin karmică. (urlă şefu’ la tine peste zi? urli şi tu cu prima ocazie la cine apuci. era copilul? ghinion. ei, las’ că se-nvaţă cu greul).


In realitate, n-ar strica o privire atentă, ne-mbârligată-n reguli şi hamurabice prinţipuri, la consecinţele concrete şi imediate ale chestiunii.

De regulă astea-s pe două nivele - pur practic, real, concret („ai murdărit tricoul / vărsat apa / dat foc la casă”) şi, respectiv, reflectat emoţional - „mă enervez, că doar ţi-am zis de o mie de ori să fii mai atent” & „acu’ ce ne facem” / „iar am de muncă (să repar ce-ai stricat)” / „de ce te-oi fi lăsat de capul tău” / şi, favorita mea, „ce-o să zică lumea” / „să nu mă faci de râs”.


Dacă vrei să te enervezi (tu pe tine, cu mare sârg, şi talent în a pretinde că de fapt X te enervează, ca şi când ai fi vreo maşină de spălat, cu butonul de enervare turbo-diesel în plină vedere), stai fromos în zona de reflectare emoţională. Nu care cumva să mişti în front!

În acest fel, sigur îţi vor veni în minte toate pedepsele posibile - nu durează mult până se rupe conducta.

Dacă îţi poţi ţine însă-n loc plesnirea venei pân’ ţi se-arată care e, concret şi nimic mai mult, beleaua, s-ar putea să descoperi că onor progenitura din dotare poate să strângă de pe jos, să spele, să lipească jucării fărâmate (şi/sau, bonus, să priceapă, în final, de ce îi tot impui atâtea precauţii) şi, minunea minunilor, să caşte ochii suplimentar la runda următoare de dezastre (uneori înainte de-a le comite. cel mai des, după).

Nu, n-o să devină brusc Zâna Atenţiei - dar nici nu vei mai avea atâta treabă post-dezastru.


Ce-i de făcut însă-n situaţiile-n care reparaţia nu pare-aşa de evidentă?

De întrebat, prima dată, dacă nu cumva tentaţia era prea la-ndemână (1) şi, respectiv, ce vrea de fapt micul contravenient (2).

Întrebătoarea din ziua cu soare avea, drept caz concret, situaţia în care fie-sa îi tot băga deştele-n gură fratelui mai mic (nou-născut de mic). Asta, deşi întreg familionul îi ţinuse în repetate rânduri conferinţa de presă cu degete murdare = germeni, nou-născut= imunitate scăzută, purtări neglijente= posibile dezastre, şamd), şi fetiţa păruse (sau spusese) că pricepe.

Îhi.

Şi totuşi, de ce-i băga degetu-n gură? (nu mă lansez în speculaţii, mă gândesc că puteam s-o întrebăm pe contravenientă).
Şi dacă ar fi fost spălată pe mâini, devenea, pentru mamă, suportabilă imaginea biberonului temporar?
Ce alte purtări de substituţie (mângăie-l pe tălpi, etc) puteau intra în joc?

***

Da, de pe margine e simplu să-ţi dai cu părerea. În plin schimb de replici pe teme de evenimente ridicătoare de tensiune, însă, deşteptăciunea pare a se fi dus, misterios, departe, de suflet cu spiritu’ scării.

Da’ dacă mi s-a aşezat mâţa pe teancul de haine proaspăt spălate şi le-a-mblănit zdravăn, ce fac? O bat (şi ea se-aşează data viitoare din nou) sau îi limitez posibilităţile de acces la bulendre, atât cât pot?


Copilul nu va face din prima ce-i ceri - şi cvasi-niciodată nu va acţiona conform aşteptărilor idealiste ale părintelui. La o primă privire sinceră-n jur, se vor revela hoarde de adulţi care nu fac nici ei de-astea....  (sigur, e doar vina mamelor lor. mamele lor... !!!)


Uneori, mi-e că, în loc de emis pedepse, sau de văitat intens, ca-n povestea cu drobul de sare şi obrocul, mai bine-ncerci să limitezi accesul la dezastre (fie verbal, fie spaţial, fie exersând concret variante de conduită - ca atunci când înveţi copilul să urce / coboare pe-o scară).


Altfel, desigur, există, în aceeaşi poveste, şi varianta-n care urci faraonic vaca pe şură.


Aşadar, eu-l pedepsesc pe Muţunau?

Da, îmi vine. Des, de alfel.
Da, mă găsesc des în situaţii în care realitatea sare gardul compus din toate predicţiile mele.
Da’ pân’ la urmă-ncerc să stau strâmb şi să judec drept care-i baiul concret şi cum se repară el.
(între noi fie vorba, spală Muţunau la tricouri... da’ de făcut figuri la mâncare, tot face, cât China)

Deseori, leacul nu e pedeapsa, e perseverenţa-n susţinerea regulii / a comportamentului valorizat.

Şi criteriul corect de discernere e fix enervarea parentală - dacă pocnesc de nervi, e semn că, oricât de enervant suplimentar ar fi, am de lucru la mine, nu la pedepse pentru copil.

Nu de alta, dar şi de administrarea ălora ar trebui să mă ocup tot eu.

Momente istorice cu transmis haine şi făcut obsesii muzicale

Familionul nostru extins are o mare tradiţie-n transmis haine (atât de veche şi de amplă, încât cred c-a devenit deja obligaţie. urmează să descoperim că ne-a intrat şi-n ADN).

De la mamă la fiu n-ai zice, totuşi, c-ai avea ce transmite - poate doar oarece încălţări sport mai bine păstrate... având în vedere şi vitezele diferite de creştere ale tălpoanţelor muţunautice. Poate şi oarece geci sport...

Ei bine, avem şi altele.

Cam acum vreo două luni, în disperare de cauză (a se citi toate tricourile se descoperiseră a fi profund murdare, inscripţionate atent cu meniul fiecărei zile...) am tras, din raftul meu, de un tricou alb, simplu, mic, cu mult elastan, rămas acolo de pe vremea când aveam dimensiuni care-mi permiteau să nu intru pe uşă doar pe cant, şi l-am arătat Muţunaului.

Al lui a rămas.


***

În materie de obsesii muzicale, e de menţionat că eu cânt fals. Cum însă mi-s printre ’ăi (nu foarte numeroşi) care aud muzical cât să se crispeze autentic la falseturile majore, dar de cântat, cântă tot prost, de obicei nu mă lansez vocal decât când e de gonit discret musafirii (la aniversări fac, cu succes şi entuziasm, play-back, când vine momentul sonor la-mulţi-ani-ic).

Muţunau, mândru moştenitor al mamei sale (pe craca ailaltă ar fi fost ceva voce...da’ se pare că nu s-a lipit) n-are însă instalată această auto-cenzură, drept care mi-a behăit zile-n şir (tot acum câteva luni) şansoanele dumisale preferate.
Pentru că nu n-ascult posturi de radio contemporane şi pentru că el cânta extrem de fals, m-am apucat de reconstituit versurile (treabă grea, că şi alea erau redate după ureche) pân’ am descoperit via google şi cu puţin noroc suplimentar (ceva fond sonor de mall) că una din opere aparţine Deep Central şi ailaltă lui Smiley. Cred.

 (Nu mulţumesc, pe această cale, cui o fi mediat ascultarea la grădiniţă a operelor; mă puteam lipsi)

Despre interesanta confiscare & adaptare a cântecului preferat, în episodul viitor.

Zânul măseluţă

Previously on Twin Peaks:

- Vreaaaaau pizzaaaaaaa!
A cinşpea cerere a zilei. O pizza, din când în când, mai ales una în ai cărei producători ai încredere, n-a omorât pe nimeni (cel mult, jeleşte contul bancar), dar de-aici şi pân’ la a face din asta meniul zilnic e cale lungă.
- N-am bani.


Salt înainte-n timp (cu dublu şurub, desigur), până-n dimineaţa zilei de azi, când cel mai somnoros omuleţ din lume era-nghinontit intens de mumă-sa întru trezire:

- Bună dimineaţa... ia să vedem ce ai tu sub pernă... ce ţi-a adus Zâna Măseluţă...
Sub pernă, 100 lei.

Între noi fie vorba, era fix suma împrumutată de Mamiţuni de la Fondul Muţunautic cam acu’ vreo 6 săptămâni, ca să-şi puie benzină (nu chiar ei înseşi, maşinii), şi rămasă nereturnată din motive de secetă financiară. (Fondul Muţunautic este alimentat periodic, de Paşte, Crăciun, ziua de naştere şi alte ocazii festive şi nu este, în mod obişnuit, cheltuit pe tătie prostiile).


Da, iau bani de la copil.
De fapt, nu ştie nici că statul îi dă lunar alocaţie. (mă rog, indirect ştie, c-o mănâncă & bea).


Înapoi la operaţiunea de trezire:
- Bună dimineaţaaa...
(lemn)
- Hai să te dezbrac de pijama, poate aşa ti-i trezi...
(a mers)

Peste 5 minute, un Muţunau în chiloţi întindea bancnota către mumă-sa, cu un aer blazat:
- O sută de lei... ia-i tu, că şi aşa n-ai bani.

Moment istoric cu dinţi

Înainte

După

Urmează (cândva) poza cu micul monolit alb.


Nu mă pot opri să nu constat asemănarea cu rechinii. (de fapt, rădăcina dintelui de lapte s-a dovedit a fi atât de zdravănă şi bine-nfiptă, că nu prea avea cum cădea fără ajutor)

 Între timp am performat şi povestea cu zâna măseluţă şi vom perfoma, desigur, şi povestea cu radiografia panoramică.