Despre naştere: la stat, sau la privat?

Din nou despre naştere, tot la instigarea Qbebe, pe tema cum s-aleg dintre maternităţi.
Să fie una de stat, sau să merg la spital privat?

Mulţumesc pentru invitaţie!
Ia să cotrobăim noi prin memorie...

Am născut la Municipal, pentru că acolo lucra Corina, medicul care mi-a urmărit sarcina.
Am întrebat-o, înainte de naştere, câte ceva despre spital.

- E curat, nu trebuie să-ţi faci griji. Şi toată lumea îşi face oricum treaba.
- Mi-a spus M., fosta ta pacientă, despre aripa cu camere desenate.
- A! Da. Există. Da' vrei neapărat desene pe pereţi? Camerele sunt foarte drăguţe, ce e drept. Sunt în regim de hotel. Da-n rest să ştii că nu există nicio diferenţă.
- Da' baie cu duş este?
Deja mă simţeam Ivan Turbincă, la poarta altui stabiliment. Tabaciok iesti?
- Fiecare salon are baie. Nu toate au duş, parcă... dar te duci în salonul vecin, nu se supără nimeni.
- O să stau cu copilul în cameră, chiar dacă nu sunt la desene pe pereţi?
- O, da, Municipalul are rooming-in.

Şi cu asta, gata, mă hotărâsem.

Ştiam că nu pot vizita civilizat spitalele de stat, ca să-mi dau seama din ce-aş putea alege. Fireşte, aş fi putut merge incognito, dar, evident, nu aveam cum să culeg personal decât o parte din informaţii. Nu eram sigură că vor fi suficiente, aşa că nu m-am dus. Am preferat să mă concentrez pe ce voiam eu şi pe ce puteam eu face.

Nu mă interesau, de fapt, cu-adevărat, decât extrem de puţine lucruri - să fie curat - foarte curat, ca să nu mă trezesc căptuşită cu cine ştie ce stafilococcie, şi să stau cu copilul în cameră.
Eram împăcată şi cu ideea de cotizare sistematică (îmi pregătisem tenculeţul de bancnote de 5 lei...), şi cu disconfortul presupus de numărul mai mare de paturi din salon.

Nu m-am gândit, de pildă, nicio clipă la distanţa faţă de casă. (era relativ aproape, şi-apoi nimeni n-a avut de făcut drumuri mai mult de 2-3 zile)
Nici prin cap nu mi-a trecut să intreb dacă exista aer condiţionat. (Da, exista. Întâmplarea a făcut să nu fie aşa mare nevoie de el.)
N-am întrebat dacă pot alăpta copilul în prima oră după naştere. Am presupus că da. (greşit)
De mâncarea spitalului nu mi-a păsat nicio clipă. Ca idee, aduceau varză...şi iahnie de fasole... pentru lăuze... Brrr!!!! Desigur, am halit toate iaurturile şi toate fructele (nu au fost prea multe!).
Nu mi-am bătut capul cu siguranţa lucrurilor mele. (Cel puţin atunci, n-a fost nevoie. Nu le-a furat nimeni.)
Nu mi-am pus probleme de autonomie - pentru că aveam (excesiv de multă) încredere în mine. (Mă hotărâsem să răspund oricărei abordări cu fix aceeaşi monedă. Bafta tuturor a fost c-am dat peste un medic care punea (fie şi vag) accent pe cooperarea cu pacientul.)
După cum am mai zis, nu mi-am bătut cine ştie ce capul nici cu naşterea!

Iar lucrurile au decurs, într-adevăr, conform spuselor. A fost curat, am avut copilul cu mine încă de la post partum (chit c-a trebuit să ameninţ intens că fac scandal dacă nu mi-l aduc i-me-di-at), am avut unde face duş.
Asistentele şi îngrijitoarele îşi făceau treaba. Desigur, post-5-lei, palmato-strecuraţi la buzunar, deveneau (cu o viteză năucitoare) lapte şi miere, amabilitatea întruchipată, eventual cele mai bune prietene ale şpăguitoarei - dar îşi făceau oricum treaba. Nu ştiu cine le băgase-n viteză, da' funcţiona.
Am primit (la cerere...) chiar şi apă fierbinte pentru ceaiul de chimen, anason şi fenicul! (căci dacă ştii ce şi cum se poate, poţi cere... şi primi!)
Cât am stat acolo, n-am văzut pe nimeni să refuze vreo cerere mămicească. Când am precizat că aveam toxoplasmoză cronică şi c-aş fi vrut să fie investigat şi copilul, imediat după vizită doamna doctor Elena Jianu m-a luat, cu tot cu cetăţean, şi i-a făcut, sub ochii mei, ecografia transfontanelară care mi-a redat liniştea.
Una dintre asistente (întâmplător sau nu, cea mai apropiată de ieşirea la pensie), şi-a dat toată silinţa să-nveţe pe-oricine-şi dorea cum e cu alăptatul.


Şi totuşi...
Una din asistentele de la pediatrie era ameţită rău (nu neapărat prost intenţionată, doar părea să uite de la mână până la gură...) iar alta, o mitocancă sinistră (ocupaţia ei majoră părea să aibă mare legătură cu privirile şi comentariile depreciative aruncate fetiţelor; pentru ea, numai băieţii meritau atenţie - ea avea doi, şi se purta de parcă ăsta era singurul lucru care-o făcea demnă de atenţie... săraca! în rest, o dată n-am văzut-o punând efectiv mâna să şi facă vreo ceva).
În general, duamnelor nu le-ar fi lipsit nişte cursuri de amabilitate & oarece 7 ani de-acasă - am văzut două situaţii în care asistenta a ţipat la câte o mamă - că pune suzetă, că alăptează alt copil... Mentalitatea generală, încă vizibilă sub şlefuielile recente, în ciuda eforturilor (mari, tre' să recunosc), părea să fie tot una de tip ce mă deranjează pacienţii ăştia neascultători & solicitanţi.

Pe schimbul de noapte nu-şi bătea nimeni capul cu alăptatul. (toată lumea avea aerul că abia aşteaptă să se termine noaptea...)

În anumite situaţii, dacă voiai ceva anume (de pildă, sare de argint pentru ochii lipiţi ai copilului) trebuia să insişti. (eu zâmbeam suav, cu aerul că, până nu mi se îndeplineşte cererea, nu mă mişc de acolo nici dacă vin să mă-mpingă trei buldozere).

Nimeni nu mi-a cerut consimţământul pentru vaccinarea copilului.
A fost şi un moment când, pentru o anumită procedură, nu i-au nimerit vena.

Vreo două tantiţe asistente m-au trimis să fac analize la un centru privat, că duminica laboratorul nostru nu lucrează, deşi exista posibilitatea ca analizele respective să fie făcute în spital. Am zis da, sigur, şi luni le-am cerut făcute în spital, cu acelaşi zâmbet suav menţionat mai sus, şi sub ochii doctoriţei Jianu, despre care am crezut sincer c-o să le plesnească pe ipochimene. (în caz c-a făcut-o, eu am ratat momentul)

Am fost intens bătută la cap să fac radiografie pulmonară.
Mulţumesc, dar intenţionez să alăptez. Apreciez campania dvs. de screening, dar, ce să vezi, n-o să iau parte la ea.
Păi s-ar putea să nu vă dea drumul din spital, fără radiografie.
Serios? Pe bune? Ia hai să vedem!
(evident, am semnat că refuz, pe răspundere proprie, bla-bla-bla, şi asta a fost tot)

Nu mi-a părut prea rău când am plecat - dar aş putea merge să mai nasc acolo, acum că ştiu cum merg lucrurile. (întrebarea e dacă rezistă ei!)




6 săptămâni mai târziu, vizitam, la Medlife, o prietenă.

Nici vorbă de rooming-in. Copiii erau luaţi şi puşi la acvariu, ca să-i poată vedea tot poporu' şi să se poată odihni mama. Prietena mea era foarte mulţumită de experienţa naşterii acolo. Avusese parte de o cezariană (impusă de anumite caracteristici anatomice) la cald, cu anestezie generală şi-o tonă de analgezice după. I se părea în regulă să stea la 6 metri de copil - dacă aşa a zis medicul.
Nu ştiu cum a fost cu alăptatul - dar ştiu că la nici 5 luni copilul ei era înţărcat, pentru că, zicea ea, n-a mai avut lapte. De la început copilul primise lapte praf, ca să se sature. Din maternitate.

Era vizibil curat, mai curat decât la Municipal. Vizitatorii primeau papucei şi halat de unică folosinţă. Nici vorbă de mişunat intens peste tot, nu intrai în salonul mamei - conversaţiile se purtau pe hol (unde nu aveai cum sta decât în picioare... dar asta e altă poveste).

Prietena mea s-ar duce să mai nască tot la Medlife. Mersese doar cu hainele de pe ea şi buletinul, şi se-ntorsese acasă cu copilul echipat cu trusou. Nu avusese de dat nicio şpagă niciunei asistente. Ceea ce, din punctul ei de vedere, sublinia confortul psihic pe care şi-l dorise şi de care avusese parte.


De unde diferenţa?
Suntem inflexibile? Prea conformiste cu propriile experienţe?
Ne înfrumuseţăm retroactiv experienţele, dat fiind că, oricum, nu le mai putem schimba?
Sau avem, pur şi simplu, preferinţe diferite?


Poate că perspectiva asta, a preferinţelor diferite, e cea din care ar trebui să privim lucrurile.

Notă: Presupunerea de la care plec e că poţi alege. Că nu te constrânge / limitează niciun aspect medical special.

Alegerea dintre stat şi privat e fundamental greşită dacă se rezumă la a da sau a nu da şpagă. La a fi sau a nu fi bine sau mai puţin bine tratat. La igienă (care, pentru numele lui Dumnezeu, ar trebui să fie un dat, nu s-apară ca o condiţie dezirabilă!)

Alegerea maternităţii ar trebui să se bazeze mai mult pe propriile dorinţe şi aşteptări. Pe disponibilitatea maternităţii de-a găzdui preferinţe diferite, şi de-a crea spaţiu pentru desfăşurarea unor parcursuri diferite de travaliu şi naştere.

Iaca aici model de spital frumos echipat.
Greu o fi să se facă şi la noi? (pe unele dintre spaţiile curente ale spitalelor de stat, cu toată bunăvoinţa, da, cam greu. de potenţiala reacţie a cadrelor medicale nu zic nimic.)

Uite ce-aş avea în vedere la momentul alegerii maternităţii. Aş întreba, referitor la politica locului, nu doar la ce face de obicei medicul:
Voi beneficia de autonomie?
Mi se va cere consimţământul pentru manevrele medicale făcute atât mie, cât şi copilului? (vă asigur că voi fi acolo cu capu' ca să pot răspunde coerent!)
Va ţine cineva cont de ce vreau şi de ce refuz?
Va prima ce doresc eu, sau naşterea va fi oricum confiscată de medic? (aud de prea multe situaţii în care naşterea e grăbită, forţată, provocat-impusă, fie din temeri nejustificate de (aşa-zis...) practician (de fapt, profund ne-exersat), fie din cauza presiunii numărului mare de gravide intrate în travaliu şi aflate în aşteptare)
Voi avea, în travaliu, libertate de mişcare?
Minge pe care să stau?
Partenerul alături de mine?
Mi se va permite să nasc în ce poziţie vreau eu, cu un minim de intervenţie?
Copilul va fi pus piele pe piele imediat după naştere, şi alăptat în prima oră după?
Dacă am alte idei creţe (de exemplu vreau să taie cordonului ombilical doar când nu mai pulsează, sau vreau imediat o poză  a nou-născutului), măcar se discută despre ele?

Esenţialul:
Mă va trata maternitatea aia ca cu respect, pe o persoană, sau sunt privită ca depozitarul biped şi incompetent al unui caz medical? Un colet pe banda rulantă cu pacienţi care ne fac nouă viaţa grea?

Abia după aia m-aş uita dacă maternitatea e de stat sau privată.
Pentru că, ce să vezi, cadrele medicale din maternitatea privată vin tot din şcolile româneşti. Care, săracele, sunt din alt film când vine vorba de respect pentru pacient.

Sunt întrebări de bun simţ, pentru mamă.
De lezmajestate, pentru anumiţi medici încremeniţi în proiect.

Şi de o parte, şi de alta, presupun multă informare (că trebuie, într-o primă fază, să înţelegi că opţiunile astea există, ca să ştii cum să ţi le ceri), şi-o mult mai bună comunicare între medic şi pacient.
Îmi dau seama că toate astea pot suna înspăimântător pentru cine crede că specialistul trebuie analizeze şi să hotărască. Ghinion.
De acord cu analizatul. Dar nu, nu medicul decide cum se va desfăşura naşterea. Cel puţin, nu în cazul meu. Medicul mă informează pe înţelesul meu (ce, de ce, care sunt opţiunile, care sunt manevrele, care sunt riscurile şi beneficiile, cum va decurge recuperarea) şi de decis decid eu.

Că doar eu nasc, nu medicul.