Mamiţuni se întreabă...

Se-adună, din discuţii purtate pe ici, pe colo, un munte de comentarii deloc flatante despre taţi, fraţi, soţi (ori parteneri) şi fii. (Nu e vorba despre membrii aceleieaşi familii şi nici despre generalizări absolute.)

Unul nu dă nici o mână de ajutor prin casă. Nu-i neapărat fan SF, e doar musafir, ferm de părere că masa se pune şi se strânge prin teleportare. Spălatul şi călcatul hainelor sunt, ca procese, sub demnitatea sa şi se întâmplă, aţi ghicit, la fel de magic. De vreo 30 de ani. (Nu că n-ar şti să gătească ori să umble la maşina de spălat, să ne-nţelegem, ştie!)
Altul pare să bea de dimineaţă până seara. Sau măcar să stea nas în nas cu tot felul de cetăţeni mai mult sau mai putin dubioşi, numiti generic "prieteni".
Celui de-al treilea îi scapă sistematic banii printre degete, e incapabil să se gospodărească, nu se descurcă de azi pe mâine, deşi de câştigat câştigă bine. Nu la fel de bine, se vede treaba, pe cât se descurcă să cheltuie.
Altul nu-şi vede casa decât ca pe un loc central de depozitare. Nevasta? Un fel de gonflabilă vie. A, poate că mai şi găteşte. Copiii? Păi, ce, eu i-am vrut? A, da, stai, că am vorbit despre asta, şi de fapt are toată lumea...
Pe exemplarul următor nu te poţi baza nicicum: când pleacă de-acasă uită să-nchidă apa şi să-ncuie uşa, întârzie veşnic, uită să ia copilul de la grădiniţă, niciodată n-are şi nu găseşte ce-i trebuie... ce mai, are el însuşi nevoie de baby-sitter. Pardon, adult-sitter. Adult? Am zis adult? Pardon. Parol.

Toţi mai sus-mentionaţii sunt de-altminteri admirabili, adorabili (că-s, nu-i aşa, ai noştri...), cu câte-o lipsă iremediabilă. Ce să-i faci... Nu vorbim nici de patologic, nici de micile defecte, fiţe şi nacafale pe care le manifestă, caracteristic şi/sau circumstanţial, toţi oamenii, indiferent de sex; nici de impoliteţe; aici se profilează un soi de incapacitate naţională. (Slavă Domnului, există şi excepţii, care merită o discuţie separată.)

Nu cred că incapacitatea asta e genetică. Ori de gen.
Oricât de mult am sprijini principiul feminin, există un dezechilibru manifest în supra-responsabilizarea femeii - în defavoarea parteneriatului domestic. Şi dovada o vedem zilnic, din plin, în dubla măsură evidentă chiar de la început, din educaţia celor mici... fetele, la ajutat mama, băieţii, la joacă, afară, ca să nu încurce.
Mai trist e că de pe urma dezechilibrului ăstuia nu beneficiază chiar nimeni. Că produce fete orientate exclusiv şi nerealist spre sfera domestică, spre "casă" (când nu fug cu suta la oră spunând clar "eu nu vreau să fiu ca mama") şi băieţi cărora li s-a tot spus să aştepte afară, la joacă, fără nici un fel de direcţie personală, la dispoziţia modelării via spirit gregar... Conflictul e gata construit, din premise.

Ar fi interesant de ştiut cam ce procent din populaţia masculină adultă (pffff) a României ştie (fie şi din 3 încercări) unde i-s şosetele (în propria casă...). Pariu pe-un dat cu aspiratorul că bărbaţii peste 50 de ani nu prea trec testul.
Şi ce anume îi transformă pe cetăţenii de sex masculin din tineri autonomi şi (măcar aparent) siguri pe ei în nişte epave bodrângoase şi veşnic iritabile, total eşuate pe mai mult sau mai puţin stâncosul ţărm al dependenţei de nevastă, nici aia mai fericită?
Să fie oare numai timpul? Ori, poate, fo' chestie din pasta de ras?

Dar să nu naţionalizăm/regionalizăm... Într-un episod din Grey's Anatomy (cine mai ştie ce număr... tre' să fi fost demult, prin seria a doua), doctorul Webber (Şefu'), proaspăt separat de nevastă, se străduia să-şi coasă, la spital, un nasture la halat. Treabă la care ajunsese să participe şi Derek - "croitor" nu cu mult mai competent. Ironia, aşa cum o subliniază chiar dr. Webber, este că amândoi sunt chirurgi... şi că oameni ştiu să coasă zilnic, dar nasturi, nu. Webber comenta la câte altele (domestice) o mai fi rămas, fără să-şi dea seama, pe dinafară...
Deci, şi/nici la alţii/case mai mari...

Drept care Mamiţuni, rămasă cu gura căscată de uimire la auzul potopului de situaţii mustind de incompetenţă şi lipsă de autonomie masculină, se simte datoare să-ntrebe, deocamdată (cam prea) retoric, gândindu-se la Muţunau:
Cum să-l cresc, ca să n-ajungă aşa?

Dacă ai băiat şi-l mai ţii pe lângă tine (ori, în cazul lui Mamiţuni, nu fix pe lângă ea, care s-a calificat doar la tras chiulul, pe lângă cineva competent, care chiar ştie chestii...), cât să înveţe să facă mâncare cât să nu moară de foame, să coase un nasture/un tiv şi să-şi calce o cămaşă, vezi Doamne, nu e doar inutil, îl efeminezi. (asta ar fi o definiţie valabilă în ţara unde masculinitatea se măsoară aproape exclusiv după viteza şi cantitatea seminţelor scuipate pe jos, ca şi după suprafaţa acoperită în proces. a, ar mai fi şi lănţoaiele de la gât, gherţoismele, fotbalul, berea/alcoolul şi înjurăturile).
Dacă-l responsabilizezi, să ştie să se auto-susţină, îi răpeşti libertatea, mai lasă-l să se joace... (cam cât, aşa, pân' pe la fo' cin'ş'cinci îi binie?)

Da' şi dacă ai face, totuşi, câtuşi de putin, toate astea pentru copilul tău, în ce ai vrea să se transforme? Unde găseşti modelul cultural pozitiv de bărbat echilibrat? Şi cum îl pui în practică, prin ce îl distilezi în educaţie?
Hm....
Mamiţuni (tot) se întreabă...