Mamiţuni se întreabă...

Se-adună, din discuţii purtate pe ici, pe colo, un munte de comentarii deloc flatante despre taţi, fraţi, soţi (ori parteneri) şi fii. (Nu e vorba despre membrii aceleieaşi familii şi nici despre generalizări absolute.)

Unul nu dă nici o mână de ajutor prin casă. Nu-i neapărat fan SF, e doar musafir, ferm de părere că masa se pune şi se strânge prin teleportare. Spălatul şi călcatul hainelor sunt, ca procese, sub demnitatea sa şi se întâmplă, aţi ghicit, la fel de magic. De vreo 30 de ani. (Nu că n-ar şti să gătească ori să umble la maşina de spălat, să ne-nţelegem, ştie!)
Altul pare să bea de dimineaţă până seara. Sau măcar să stea nas în nas cu tot felul de cetăţeni mai mult sau mai putin dubioşi, numiti generic "prieteni".
Celui de-al treilea îi scapă sistematic banii printre degete, e incapabil să se gospodărească, nu se descurcă de azi pe mâine, deşi de câştigat câştigă bine. Nu la fel de bine, se vede treaba, pe cât se descurcă să cheltuie.
Altul nu-şi vede casa decât ca pe un loc central de depozitare. Nevasta? Un fel de gonflabilă vie. A, poate că mai şi găteşte. Copiii? Păi, ce, eu i-am vrut? A, da, stai, că am vorbit despre asta, şi de fapt are toată lumea...
Pe exemplarul următor nu te poţi baza nicicum: când pleacă de-acasă uită să-nchidă apa şi să-ncuie uşa, întârzie veşnic, uită să ia copilul de la grădiniţă, niciodată n-are şi nu găseşte ce-i trebuie... ce mai, are el însuşi nevoie de baby-sitter. Pardon, adult-sitter. Adult? Am zis adult? Pardon. Parol.

Toţi mai sus-mentionaţii sunt de-altminteri admirabili, adorabili (că-s, nu-i aşa, ai noştri...), cu câte-o lipsă iremediabilă. Ce să-i faci... Nu vorbim nici de patologic, nici de micile defecte, fiţe şi nacafale pe care le manifestă, caracteristic şi/sau circumstanţial, toţi oamenii, indiferent de sex; nici de impoliteţe; aici se profilează un soi de incapacitate naţională. (Slavă Domnului, există şi excepţii, care merită o discuţie separată.)

Nu cred că incapacitatea asta e genetică. Ori de gen.
Oricât de mult am sprijini principiul feminin, există un dezechilibru manifest în supra-responsabilizarea femeii - în defavoarea parteneriatului domestic. Şi dovada o vedem zilnic, din plin, în dubla măsură evidentă chiar de la început, din educaţia celor mici... fetele, la ajutat mama, băieţii, la joacă, afară, ca să nu încurce.
Mai trist e că de pe urma dezechilibrului ăstuia nu beneficiază chiar nimeni. Că produce fete orientate exclusiv şi nerealist spre sfera domestică, spre "casă" (când nu fug cu suta la oră spunând clar "eu nu vreau să fiu ca mama") şi băieţi cărora li s-a tot spus să aştepte afară, la joacă, fără nici un fel de direcţie personală, la dispoziţia modelării via spirit gregar... Conflictul e gata construit, din premise.

Ar fi interesant de ştiut cam ce procent din populaţia masculină adultă (pffff) a României ştie (fie şi din 3 încercări) unde i-s şosetele (în propria casă...). Pariu pe-un dat cu aspiratorul că bărbaţii peste 50 de ani nu prea trec testul.
Şi ce anume îi transformă pe cetăţenii de sex masculin din tineri autonomi şi (măcar aparent) siguri pe ei în nişte epave bodrângoase şi veşnic iritabile, total eşuate pe mai mult sau mai puţin stâncosul ţărm al dependenţei de nevastă, nici aia mai fericită?
Să fie oare numai timpul? Ori, poate, fo' chestie din pasta de ras?

Dar să nu naţionalizăm/regionalizăm... Într-un episod din Grey's Anatomy (cine mai ştie ce număr... tre' să fi fost demult, prin seria a doua), doctorul Webber (Şefu'), proaspăt separat de nevastă, se străduia să-şi coasă, la spital, un nasture la halat. Treabă la care ajunsese să participe şi Derek - "croitor" nu cu mult mai competent. Ironia, aşa cum o subliniază chiar dr. Webber, este că amândoi sunt chirurgi... şi că oameni ştiu să coasă zilnic, dar nasturi, nu. Webber comenta la câte altele (domestice) o mai fi rămas, fără să-şi dea seama, pe dinafară...
Deci, şi/nici la alţii/case mai mari...

Drept care Mamiţuni, rămasă cu gura căscată de uimire la auzul potopului de situaţii mustind de incompetenţă şi lipsă de autonomie masculină, se simte datoare să-ntrebe, deocamdată (cam prea) retoric, gândindu-se la Muţunau:
Cum să-l cresc, ca să n-ajungă aşa?

Dacă ai băiat şi-l mai ţii pe lângă tine (ori, în cazul lui Mamiţuni, nu fix pe lângă ea, care s-a calificat doar la tras chiulul, pe lângă cineva competent, care chiar ştie chestii...), cât să înveţe să facă mâncare cât să nu moară de foame, să coase un nasture/un tiv şi să-şi calce o cămaşă, vezi Doamne, nu e doar inutil, îl efeminezi. (asta ar fi o definiţie valabilă în ţara unde masculinitatea se măsoară aproape exclusiv după viteza şi cantitatea seminţelor scuipate pe jos, ca şi după suprafaţa acoperită în proces. a, ar mai fi şi lănţoaiele de la gât, gherţoismele, fotbalul, berea/alcoolul şi înjurăturile).
Dacă-l responsabilizezi, să ştie să se auto-susţină, îi răpeşti libertatea, mai lasă-l să se joace... (cam cât, aşa, pân' pe la fo' cin'ş'cinci îi binie?)

Da' şi dacă ai face, totuşi, câtuşi de putin, toate astea pentru copilul tău, în ce ai vrea să se transforme? Unde găseşti modelul cultural pozitiv de bărbat echilibrat? Şi cum îl pui în practică, prin ce îl distilezi în educaţie?
Hm....
Mamiţuni (tot) se întreabă...

Aventură cu cocoş şi Muţunau

Cocoşul de la Bălt este rău. Rău, adică sare la oameni. Periodic. Perseverent. În mod repetat. Şi violent ciupitor. Printre victimele lui se numără aproape zilnic Bunicul, a cărui atenţie (scăzută) nu-i mai permite să observe pândele cvasi-feline ale cocoşului (care atacă, evident, din spatele victimei, porcul şi magariul) şi a cărui viteză de reacţie (tot scăzută) nu duce niciodată la altoirea suficient de rapid-convingătoare a fiarei.

- Păi, dacă nu se potoleşte, de ce nu-l tăiaţi? intreabă Mamiţuni, dietetic ierbivoră, da' talionic-sadică. (la care, inutil de precizat, cocoşul nu a sărit niciodată. că vedea el un mix interdisciplinar de epilat rapid şi fo' două-trei scheme de aikido...)
- E un cocoş bun, zic în cor Bunicul şi Bunica. Şi, deocamdată, altu' n-avem.

Şi uite-aşa continuă să bântuie ograda urmaşul direct al lui Tyrannosaurus Rex. (Ce-s câteva ere geologice, acolo, noi ştim bine de un' ne tragem!)

Eeee... şi vine momentu-n care Muţunau este luat în excursie la Bălt. După cum era de aşteptat (dat fiind că n-am mai auzit de multişor un cucurigu autentic), prima întâlnire cu strigătul cocoşesc rezultă (iar!) într-o izbucnire-n plâns. Distanţa şi misterul înspăimântă: Muţunau se afla în maşină, iar emiţătoriul de cucurigi în ogradă-nu la vedere. Păi cum să nu te sperii, când universul dă (sonor! iar!) dovadă de certă impredictibilitate? E?
La intrarea-n curte, sprijinul consolator bunicesc şi vederea nu-atât-de-impresionantei jivine mai reduc din spaimă.
Pe urmă... tre' sa fim cu ochii-n patru. Ce ne facem, dacă sare cocoşul la copil?

Atâta doar că micul cititor de cărţi cu poze, îmbărbătat de amintirea benignelor pagini cartonate, decide că lucrurile merită să ia o altă turnură.
-Iaaaaaaaaaaaaaaaaaa, şarjează hotărât Muţunau, repezindu-se subit, în pas alergăreţ, după imaginea bine cunoscută, cu mâinile fluturând-morişcă de entuziasm.
(Cultura noastră muzicală fiind sublimă, dar desăvârşit absentă, cvasi-inexistentă, zero-barat, iar timpul de cotrobăit pe net, în prezent drastic limitat, nu putem spune cu precizie cam ce (tip de) notă atinge copleşitoarea chiuială. O fi vreo acută? Oricum, primul efect (garantat!!!) asupra tuturor fiinţelor vii din preajmă este o instantanee paralizie generală. Chiar dacă numai pentru foarte scurt timp, îngheţi. Deciziile pe care le iei imediat post-anesteziere urlătoare pot fi, câteodată... cel puţin viciate...)

Cocoşul (rău dar altfel nefăcător de excepţie) a mai apucat să se uite un pic (aşa, pieziş, ca de obicei) către micul tăvălug răcnitor care se repezea încântat la el. Inainte s-o rupă (îngrozit?) de fugă. (Deşi iubirea de obicei învinge, nu vezi în fiecare zi violente animale necunoscute. Dacă acest ... obiect ... mişcător... este rudă (sau aliat) cu uliul? A?)

Bunicul (aflat prea departe să intervină) s-a simţit răzbunat. De acum, vin aici însoţit!
Mamiţuni, satisfăcută la gândul că alergăturile anterioare după un alt cocoş, mai blând, da' mult mai insidios din punct de vedere sonor, au dat ceva roade, şi că, uite, se verifică teoria cu puterea exemplului, putem s-o ţinem tot aşa.
Cocoşul, bulversat complet, nu a avut nimic de declarat. Drept care a păstrat preventiv distanţa pe toată durata vizitei muţunautice (căci, evident, răcnete şi tentative de urmărire au mai fost. cum să nu vrei să scarmeni un pic penele alea verzi din coadă, şi creasta aia roşie?)

Muţunau, ignorând majestuos revoluţia produsă, a continuat să inspecteze fericito-chiuitoro-ţopăitor prin ogradă, jucând fotbal (o formă elaborată de...) cu nuci şi zgâlţâind frenetic gardurile de plasă.
Ceea ce ne împiedică să ne punem definitiv în el, en-gross, toate speranţele nerealizate ale neamului (gen recuperarea tezaurului de la ruşi), pentru că-i clar că nu face decât ce îl interesează... momentan!

Loc de dormit pentru Muţunau

Ceea ce lipseşte (impardonabil!) din lista de repere de dezvoltare anterior postată este momentul apoteotic al evadării din pat. Monte Cristo şi Papillon trebuie să fi trecut şi ei prin asta, mult înainte de fazele cu tunele, saci, mări şi nuci de cocos!
Când laşi Muţunaul dormind în pătuc şi, la momentul ulterior al inspecţiei, îl descoperi, post-infarct adult, la 1 metru 20 mai jos, pe podea. Moment în care mulţumeşti Cerului, nu neapărat în această ordine, pentru inspiraţia divină de a fi lipit pătucul copchilului de patul mare, dotat cu perne care amortizează tumbele şi respectiv perseverării în a exersa din timp (de la prima ridicare-n picioare...) tehnicile corecte şi sigure de dat jos din patul mare.

Deci, care-i baiul? Se impune alt pat?
Poi s-o luăm cu-nceputul.
Vreme de mai bine de (primele) 6 luni, Muţunau a dormit cu Mamiţuni. Mult mai comod la alăptat, mult mai aproape, mult mai mulţumiţi. Altfel, răspunsul la întrebarea unde doarme? era un sincer "unde apucă" - adică pe păturica înşirată pe (orice) pat, pe canapea, pe fotoliu, în legănuţ, în cărucior, în patul lui, în scaunul de maşină. După 6 luni, a mai dormit şi în pătucul dumisale (cel primit cadou de la familia urecheată) - ba pe la prânz, ba noaptea... cum s-a nimerit. De pe la 9 luni, independenţa şi siguranţa şi-au spus cuvântul iar musiuţul cel plimbăreţ a fost culcat numai în pătuc.

O singură dată, forţaţi de împrejurări, au mai dormit Muţunau şi Mamiţuni împreună - cu rezultate dublu-ncercănate, smotoceli şi coaste (mamiţunesti) profesional şutuite. Ocazie cu care Mamiţuni a dedus, retro-(in)activ, că dacă-l caza-n pătuc ceva mai devreme, poate-ar fi câştigat, în timp, vreo câteva ore de somn mai lin... (dat fiind că alături de Muţ se cam dormea iepureşte).

Problema e, pătucul a devenit insuficient... Ar fi total nerealist să ne imaginăm că escaladările nu vor continua, sau, dacă ne-mpăcăm cu ideea că vor continua, da' fără să schimbăm patul, că nu vor duce, cât de curând, la o şi mai spectaculoasă plonjare: varii chestii de interes ardent există peste tot, e numai o problemă de timp până când Muţunau se va apleca iar, suficient cât să cadă iar, de data asta în direcţia nepotrivită (=insuficient tapiţată cu perne).
Pătucul e/va fi (si mai) insuficient şi pentru că loc de-ntors în el (în absolut toate direcţiile, căci şi la orizontală ne foim intens) ar mai fi, dar nu pentru mult timp.

Acuma, Mamiţuni a ochit de mult la Ikea un pat "prelungibil" pe care l-ar putea lua, să doarmă ţuşpiloiul în el până ajunge la 1.80 (sau aproape). Dar patul ăsta (de la Ikea) nu are gratii! Muţunau ştie să se dea jos de pe canapea şi dintr-un pat "normal" - însă numai în stare de trezie. În somn, avem nevoie de graniţe! Deci, într-o primă fază, tot la căzături riscăm să ajungem....

Dacă bârlogul nostru ar avea o cameră-n plus - sau dacă ne-am putea muta într-un nou bârlog, mai spaţios - am avea camera separată a copilului, cu un pat mare, care (teoretic) ar rezolva majoritatea problemelor. Nu pe toate. Da'... iaca... nu.

Rămânând la datele existente: Foitul nu va putea fi, pentru început, nici moderat, nici împiedicat.
Fireşte că (brainstorming) am putea culca Muţunaul pe jos. Că mai jos decât podeaua ştim de la nen'to Murphy că nu se poate cădea. Sau am putea-o culca pe jos pe Mamiţuni, drept amortizor-frână (întrucât dormitul în acelaşi pat se exclude, tot din motive de altitudine). Sau punem gratiile vechi pe deasupra noului pat. Sau montăm un dispozitiv opritor de rostogoliri muţunautice (numai de ăla n-am mai căutat...). Sau învestim în perne. Sau într-o trambulină. Sau angajăm un paznic competent, full-time. Sau toate cele de mai sus.
Sau...
... ne mai gândim noi.

Repere (statistice) de dezvoltare

(pe care Mamiţuni le-a şutit de la Baby Center şi nu a apucat, vai, să le traducă pentru a le posta direct în română. speră, total nerealist, că va apuca.)

Milestone chart: 1 to 6 months

Child's Age	Mastered Skills (most kids can do)	Emerging Skills (half of kids can do)	Advanced Skills (a few kids can do)
1 month	• Lifts head when lying on tummy • Responds to sound • Stares at faces	• Follows objects briefly with eyes • Vocalizes: oohs and aahs • Can see black-and-white patterns	• Smiles, laughs • Holds head at 45-degree angle
2 months	• Vocalizes: gurgles and coos • Follows objects across field of vision • Notices his hands • Holds head up for short periods	• Smiles, laughs • Holds head at 45-degree angle • Makes smoother movements	• Holds head steady • Can bear weight on legs • Lifts head and shoulders when lying on tummy (mini-pushup)
3 months	• Recognizes your face and scent • Holds head steady • Visually tracks moving objects	• Squeals, gurgles, coos • Blows bubbles • Recognizes your voice • Does mini-pushup	• Rolls over, from tummy to back • Turns toward loud sounds • Can bring hands together, bats at toys
4 months	• Smiles, laughs • Can bear weight on legs • Coos when you talk to him	• Can grasp a toy • Rolls over, from tummy to back	• Imitates sounds: "baba," "dada" • Cuts first tooth • May be ready for solid foods
5 months	• Distinguishes between bold colors • Plays with his hands and feet	• Recognizes own name • Turns toward new sounds • Rolls over in both directions	• Sits momentarily without support • Mouths objects • Separation anxiety may begin
6 months	• Turns toward sounds and voices • Imitates sounds • Rolls over in both directions	• Is ready for solid foods • Sits without support • Mouths objects • Passes objects from hand to hand	• Lunges forward or starts crawling • Jabbers or combines syllables • Drags objects toward himself

Muţunau îşi susţinea cu succes găvleaja de pe la vreo 3 săptămâni. Pân-acu' nu ne-a preocupat la câte grade (nu-mi imaginam c-ar conta), dar, da, la 45. (aplauzeeee). Urmărea întrucâtva mişcările, da' numa' când avea chef. Ne-a fost clar că, de auzit, aude bine. Zâmbea vag, aparent fără mare legătură cu restul lumii.
A început să gângurească pe la 5 săptămâni. La 2 luni, băga, oarecum, mini-flotări.
La 6 săptămâni a tras prima rundă de joacă hlizită cu Mamiţuni.
În rest, ar trebui să caut în agenda de sub pat... pen'că (ruşineeee!!! huooooo!!!) nu mai ţine minte nime' exact ce şi când a făcut...

Milestone chart: 7 to 12 months

Child's Age	Mastered Skills (most kids can do)	Emerging Skills (half of kids can do)	Advanced Skills (a few kids can do)
7 months	• Sits without support • Drags objects toward herself	• Lunges forward or starts crawling • Jabbers or combines syllables • Starts to experience stranger anxiety	• Waves goodbye • Stands while holding onto something • Bangs objects together • Begins to understand object permanence
8 months	• Says "mama" and "dada" to both parents (isn't specific) • Passes objects from hand to hand	• Stands while holding onto something • Crawls • Points at objects • Searches for hidden objects	• Pulls self to standing, cruises • Picks things up with thumb-finger pincer grasp • Indicates wants with gestures
9 months	• Stands while holding onto something • Jabbers or combines syllables • Understands object permanence	• Cruises while holding onto furniture • Drinks from a sippy cup • Eats with fingers • Bangs objects together	• Plays patty-cake and peek-a-boo • Says "mama" and "dada" to the correct parent
10 months	• Waves goodbye • Picks things up with pincer grasp • Crawls well, with belly off the ground	• Says "mama" and "dada" to the correct parent • Indicates wants with gestures	• Stands alone for a couple of seconds • Puts objects into a container
11 months	• Says "mama" and "dada" to the correct parent • Plays patty-cake and peek-a-boo • Stands alone for a couple of seconds • Cruises	• Understands "no" and simple instructions • Puts objects into a container	• Says one word besides "mama" and "dada" • Stoops from standing position
12 months	• Imitates others' activities • Indicates wants with gestures	• Takes a few steps • Says one word besides "mama" and "dada"	• Walks alone • Scribbles with a crayon • Says two words besides "mama" and "dada"

Muţunau nu spune corespunzător "mama" nici la 14 luni. Deşi, la cerere, pronunţă ma-ma. A, şi când nu-i convine ceva, îşi lasă bărbia-n piept şi mormăie "maaa-maaa", indiferent cine e lângă el. De unde Mamiţuni a tras concluzia că asta e, de fapt, partea de-nceput a expresiei "mama voastră..."!!!
Creioane nu am primit deloc pentru că le-am fi mâncat imediat, iar anxietăţurile nu ne-au lovit încă.

Milestone chart: 13 to 18 months

Child's Age	Mastered Skills (most kids can do)	Emerging Skills (half of kids can do)	Advanced Skills (a few kids can do)
13 months	• Uses two words skillfully (e.g., "hi" and "bye") • Bends over and picks up an object	• Enjoys gazing at his reflection • Holds out arm or leg to help you dress him	• Combines words and gestures to make needs known • Rolls a ball back and forth
14 months	• Eats with fingers • Empties containers of contents • Imitates others	• Toddles well • Initiates games • Points to one body part when asked • Responds to instructions (e.g., "give me a kiss")	• Uses a spoon or fork • Matches lids with appropriate containers • Pushes and pulls toys while walking
15 months	• Plays with ball • Uses three words regularly • Walks backward	• Scribbles with a crayon • Runs • Adopts "no" as his favorite word	• "Helps" around the house • Puts his fingers to his mouth and says "shhh"
16 months	• Turns the pages of a book • Has temper tantrums when frustrated • Becomes attached to a soft toy or other object	• Discovers the joy of climbing • Stacks three blocks • Uses spoon or fork • Learns the correct way to use common objects (e.g., the telephone)	• Takes off one piece of clothing by himself • Gets finicky about food • Switches from two naps to one
17 months	• Uses six words regularly • Enjoys pretend games • Likes riding toys	• Feeds doll • Speaks more clearly • Throws a ball underhand	• Dances to music • Sorts toys by color, shape, or size • Kicks ball forward
18 months	• Will "read" board books on his own • Scribbles well	• Strings two words together in phrases • Brushes teeth with help • Stacks four blocks	• Throws a ball overhand • Takes toys apart and puts them back together • Shows signs of toilet training readiness

Oooo, dar de când ne oglindim... în această materie am dat dovadă de enormă precocitate!!! (poate şi pentru că beneficiem de oglinzi la tot pasul? oricum, nu e 100% clar că ne şi recunoaştem. câteodată Muţunau îşi curăţă pata de pe frunte, câteodată nu)

Milestone chart: 19 to 24 months

Child's Age	Mastered Skills (most kids can do)	Emerging Skills (half of kids can do)	Advanced Skills (a few kids can do)
19 months	• Uses a spoon and fork • Runs • Throws a ball underhand • Enjoys helping around the house	• Understands as many as 200 words • Recognizes when something is wrong (e.g., calling a dog a cat)	• Washes and dries own hands with help • Points to picture or object when you call it by name • May know when she needs to pee
20 months	• Feeds doll • Takes off own clothes • Dumps an object in imitation, such as throwing garbage away	• Learns words at a rate of ten or more a day • Can walk up stairs (but probably not down)	• May start exploring genitals • Draws a straight line • Names several body parts
21 months	• Can walk up stairs • Able to set simple goals (e.g., deciding to put a toy in a certain place)	• Throws a ball overhand • Kicks ball forward • Stacks six blocks	• Names simple picture in a book • Can walk down stairs
22 months	• Kicks ball forward • Follows two-step requests (e.g., "Get your doll and bring it here")	• Does simple puzzles • Draws a straight line • Names several body parts	• Puts on loose-fitting clothes • Might be ready for a big bed • Understands opposites (e.g., tall vs. short)
23 months	• Names simple picture in a book • Uses 50 to 70 words	• Opens doors • Sings simple tunes • Takes more of an interest in playing with other kids	• Talks about self (likes, dislikes) • Asks "why?"
24 months	• Names at least six body parts • Half of speech is understandable • Makes two- to three-word sentences	• Talks about self • Arranges things in categories • Can walk down stairs	• Begins to understand abstract concepts (e.g., sooner and later) • Becomes attuned to gender differences • Learns to jump

Milestone chart: 25 to 30 months

Child's Age	Mastered Skills (most kids can do)	Emerging Skills (half of kids can do)	Advanced Skills (a few kids can do)
25 and 26 months	• Stacks six blocks • Walks with smooth heel-to-toe motion	• Uses pronouns (e.g., I, me, you) • Washes and dries own hands	• Speaks clearly most of the time • Draws a vertical line
27 and 28 months	• Jumps with both feet • Opens doors	• Understands descriptions (e.g., big, soft) • Draws a vertical line	• Starts to recognize ABCs • Balances on one foot
29 and 30 months	• Brushes teeth with help • Washes and dries own hands • Draws a vertical line	• Draws a circle • Balances on one foot	• Puts on a T-shirt • Names one color • Names one friend

Milestone chart: 31 to 36 months

Child's Age	Mastered Skills (most kids can do)	Emerging Skills (half of kids can do)	Advanced Skills (a few kids can do)
31 and 32 months	• Recites own name • Draws a circle	• Puts on a T-shirt • Balances on each foot for a second • Recognizes ABCs • Brushes teeth by herself	• Uses two adjectives • Draws a cross • Points to objects described by use
33 and 34 months	• Names one color • Names one friend • Carries on a simple conversation	• Alternates feet going up and down stairs • Uses prepositions (e.g., on, in, over) • Speaks clearly most of the time (75 percent can be understood) • Stacks eight blocks	• Is toilet trained during the day • Wiggles thumb • Expresses a wide range of emotions • Draws a stick figure
35 and 36 months	• Describes how two objects are used • Uses three to four words in a sentence • Names two actions (e.g., skipping, jumping)	• Hops and skips • Follows a two- or three-part command • Separates fairly easily from parents • Rides a tricycle	• Balances on each foot for three seconds • Gets dressed without help

Vom reveni cu amănunte.

The Referendum - by Tim Kreider

(primit de la Ionuţ. citit. savurat. hlizit. mulţumit. subliniat (bold). postat.)

The Referendum - by Tim Kreider

Recently an editor asked me for an essay about arrested adolescence, joking: “Of course, I thought of you.”

It is worth mentioning that this editor is an old college friend; we’ve driven across the country, been pantsless in several nonsexual contexts, and accidentally hospitalized each other in good fun. He is now a respectable homeowner and family man; I am not. So I couldn’t help but wonder: is there something condescending about this assignment? Does he consider me some sort of amusing and feckless manchild instead of a respected cartoonist whose work is beloved by hundreds and has made me a thousandaire, who’s been in a committed relationship for 15 years with the same cat?

My weird touchiness on this issue — taking offense at someone offering to pay me money for my work — is symptomatic of a more widespread syndrome I call “The Referendum.”

The Referendum is a phenomenon typical of (but not limited to) midlife, whereby people, increasingly aware of the finiteness of their time in the world, the limitations placed on them by their choices so far, and the narrowing options remaining to them, start judging their peers’ differing choices with reactions ranging from envy to contempt. The Referendum can subtly poison formerly close and uncomplicated relationships, creating tensions between the married and the single, the childless and parents, careerists and the stay-at-home. It’s exacerbated by the far greater diversity of options available to us now than a few decades ago, when everyone had to follow the same drill. We’re all anxiously sizing up how everyone else’s decisions have worked out to reassure ourselves that our own are vindicated — that we are, in some sense, winning.

It’s especially conspicuous among friends from youth. Young adulthood is an anomalous time in people’s lives; they’re as unlike themselves as they’re ever going to be, experimenting with substances and sex, ideology and religion, trying on different identities before their personalities immutably set. Some people flirt briefly with being freethinking bohemians before becoming their parents. Friends who seemed pretty much indistinguishable from you in your 20s make different choices about family or career, and after a decade or two these initial differences yield such radically divergent trajectories that when you get together again you can only regard each other’s lives with bemused incomprehension.

I may be exceptionally conscious of the Referendum because my life is so different from most of my cohort’s; at 42 I’ve never been married and don’t want kids. I recently had dinner with some old friends, a couple with two small children, and when I told them about my typical Saturday in New York City — doing the Times crossword, stopping off at a local flea market, maybe biking across the Brooklyn Bridge — they looked at me like I was describing my battles with the fierce and elusive Squid-Men among the moons of Neptune. The obscene wealth of free time at my command must’ve seemed unimaginably exotic to them, since their next thousand Saturdays are already booked.

What they also can’t imagine is having too much time on your hands, being unable to fill the hours, having to just sit and stare at the emptiness at the center of your life. But I’m sure that to them this problem seems as pitiable as morbid obesity would to the victims of famine.

A lot of my married friends take a vicarious interest in my personal life. It’s usually just nosy, prurient fun, but sometimes smacks of the sort of moralism that H.G. Wells called “jealousy with a halo.” Sometimes it seems sort of starved, like audiences in the Great Depression watching musicals about the glitterati. It’s true that my romantic life has produced some humorous anecdotes, but good stories seldom come from happy experiences. Some of my married friends may envy my freedom in an abstract, daydreamy way, misremembering single life as some sort of pornographic smorgasbord, but I doubt many of them would actually choose to trade places with me. Although they may miss the thrill of sexual novelty, absolutely nobody misses dating.

I regard their more conventional domestic lives with the same sort of ambivalence. Like everyone, I’ve seen some marriages in which I would discreetly hang myself within 12 hours, but others have given me cause to envy their intimacy, loyalty, and irreplaceable decades of invested history. [Note to all my married friends: your marriage is one of the latter.] Though one of those friends cautioned me against idealizing: “It’s not as if being married means you’re any less alone.”

Most of my married friends now have children, the rewards of which appear to be exclusively intangible and, like the mysteries of some gnostic sect, incommunicable to outsiders. In fact it seems from the outside as if these people have joined a dubious cult: they claim to be much happier and more fulfilled than ever before, even though they live in conditions of appalling filth and degradation, deprived of the most basic freedoms and dignity, and owe unquestioning obedience to a capricious and demented master.

I have never even idly thought for a single passing second that it might make my life nicer to have a small, rude, incontinent person follow me around screaming and making me buy them stuff for the rest of my life. [Note to friends with children: I am referring to other people’s children, not to yours.] But there are also moments when some part of me wonders whether I am not only missing the biological boat but something I cannot even begin to imagine — an entire dimension of human experience undetectable to my senses, like a flatlander scoffing at the theoretical concept of sky.

But I can only imagine the paralytic terror that must seize my friends with families as they lie awake calculating mortgage payments and college funds and realize that they are locked into their present lives for farther into the future than the mind’s eye can see. Judging from the unanimity with which parents preface any gripe about children with the disclaimer, “Although I would never wish I hadn’t had them and I can’t imagine life without them,” I can’t help but wonder whether they don’t have to repress precisely these thoughts on a daily basis.

Yes: the Referendum gets unattractively self-righteous and judgmental. Quite a lot of what passes itself off as a dialogue about our society consists of people trying to justify their own choices as the only right or natural ones by denouncing others’ as selfish or pathological or wrong. So it’s easy to overlook that hidden beneath all this smug certainty is a poignant insecurity, and the naked 3 A.M. terror of regret.

The problem is, we only get one chance at this, with no do-overs. Life is, in effect, a non-repeatable experiment with no control. In his novel about marriage, “Light Years,” James Salter writes: “For whatever we do, even whatever we do not do prevents us from doing its opposite. Acts demolish their alternatives, that is the paradox.” Watching our peers’ lives is the closest we can come to a glimpse of the parallel universes in which we didn’t ruin that relationship years ago, or got that job we applied for, or got on that plane after all. It’s tempting to read other people’s lives as cautionary fables or repudiations of our own.

A colleague of mine once hosted a visiting cartoonist from Scandinavia who was on a promotional tour. My colleague, who has a university job, a wife and children, was clearly a little wistful about the tour, imagining Brussels, Paris, and London, meeting new fans and colleagues and being taken out for beers every night. The cartoonist, meanwhile, looked forlornly around at his host’s pleasant row house and sighed, almost to himself: “I would like to have such a house.”

One of the hardest things to look at in this life is the lives we didn’t lead, the path not taken, potential left unfulfilled. In stories, those who look back — Lot’s wife, Orpheus and Eurydice — are lost. Looking to the side instead, to gauge how our companions are faring, is a way of glancing at a safer reflection of what we cannot directly bear, like Perseus seeing the Gorgon safely mirrored in his shield.

Tim Kreider’s articles have appeared in Film Quarterly, The Comics Journal, and The New York Times. His cartoon, “The Pain — When Will It End?” has been collected in two books by Fantagraphics. His Web site is thepaincomics.com.

http://happydays.blogs.nytimes.com/2009/09/17/the-referendum/

Slab? Sau gras?

Mamiţuni se simte bombardată din toate părţile cu subiecte pe tema asta. Nu că Muţunau s-ar încadra neapărat într-o categorie anume; nu e nici gras (nu seamănă cu omuleţul Michelin, n-are pliuri), nici slab (adică nu e exact fulg... mai degrabă, e ca lutul. adică ... greu!). Tehnic vorbind, habar nu avem câte kile are, pentru că onor cântarul de care dispunem nu are gradaţii decât până la 10 kile jumate - graniţă de care am trecut de multişor... - dar el haleşte competent, e înăltuţ (80 si-un pic), face intens mişcare (ptiu-ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!) şi, cu toate că după mese prezintă câte un burdihan de şoarecu' Jerry, încape lejer în hainele corespunzătoare vârstei. Ba chiar şi-n unele destinate unor vârste mai mici...

Şi atunci? De ce şi cu ce ne batem capu'?
(cu precizarea expresă că tot ceea ce urmează reprezintă numa' experienţele, observaţiile şi părerile subiective ale lui Mamiţuni, care nu trebuie luate ad litteram drept text de lege, prescripţie medicală, reţetă absolută sau mai ştiu eu ce)

Păi, tocmai ce-am fost, în parc, martorii unei serii de reproşuri retorice emise de mama lu' Aurora (1 an şi 8 luni; copil absolut normal, după părerea lui Mamiţuni) care "uite ce slabă e, a mâncat, de dimineată şi până acum, numai un gălbenuş, păi e posibil aşa ceva? noroc că încă mai suge, că încă mai am lapte", spre deosebire de Muţunau "care uite, că, deşi mai mic, e mai mare" (Muţunau e destul de bostănos, deţine oarece fălcuţe şi are un aer îndesat, de om serios. sau de recuperator, după Ilinca!).

Şi tocmai ce ne-am conversat telefonic cu tata lu' Tomiţă cel sărit de 2 ani jumate, dar nu şi de 13 kile, care Tomiţă e cât se poate de mofturos la mâncare. Cum, de altminteri, se pare că erau şi părinţii lui. (şi Mamiţuni era moftu' întruchipat. sau poate doar voia să mănânce mai puţin. drept care se fugea după ea cu farfuria prin curte şi era îndopată pană la decartare. aşa că era schijă la 6 ani, dop la 10 - că, de la şcoală încolo, se cam zisese cu curtea, şi era prinsă mai uşor - şi yo-yo din adolescenţă şi până acum. nu prea fain, da' asta e.)

Şi tocmai ce-am văzut o poză a unui cetăţean de 20 de anişori, pe care îl văzusem ultima dată pe cand avea 5 ani. Pe atunci, era mic, stirb, subţirel, ochelarist, cu fălcile supte. In prezent, oarecum înspăimantător, are o tunsoare de racket si gatul ceva mai lat decat capul.
Şi, tot în parc, n-şpe copii tip "mingiuţă". Mai mult rotunzi decat înalţi.

Şi tocmai ce ne-am amintit de o discuţie despre o bebeluţă de 9 luni, prematur cu 2100 la naştere, care fusese apocaliptic decretată "distrofică" pentru că, post 3 zile de diaree (=scădere-n greutate vreo 300g pe teme de deshidratare), era (evident!) sub curba de greutate a copiilor la termen şi nu avea decât spre 7 kile. (copilul fiind cât se poate de vioi, alert, cu toate reflexele "funcţionale", setilă, cu ochii sclipitori, chiuitoare... dar... micuţă. ca şi părinţii, de altminteri).

Deci... de unde încep problemele ponderale? Indiferent de care parte a scalei? Şi, mai ales, de când? (că, de terminat curând, cel puţin din auto-perspectiva Mamiţunească, slabă nădejde...)
În general, medicii evită să dea verdicte de tip "e prea gras" la vederea bebeluşilor dolofani. Da' nu se zgârcesc cu "e cam slăbuţ... ia mai daţi-i şi completare/supliment".
(după părerea lui Mamiţuni (şi a altor savanţi), primele 3 luni din viaţa unui bebe seamănă întrucâtva cu o cursă dementă a înarmărilor, atât accent se pune pe împănarea copilului, a la grafic)
În bună măsură pentru că se presupune că majoritatea copiiilor scade în greutate odată cu debutul mersului biped. În altă ordine de idei, orice îmbolnăvire (însoţită, de obicei, de pierderea apetitului) poate marca o pierdere serioasă în greutate (procentual vorbind). Aşa că slăninuţa e văzută drept ... plasă de siguranţă. Rezervă strategică. Avuţie. Cont bancar. Să fie, acolo, că dacă ne trebuie? Deci, să mănânce!
(ceea ce are drept primă consecinţă învineţirea periodică la faţă a tuturor părinţilor de odrasle nepofticioase, cu (auto-)acuze de damnare eternă.)

Beleaua e că nu există reguli absolute, şmecherii garantate, cu rată integrală de succes. Bun, e de ajutor să începi diversificarea cu legume (în speţă, morcovi, deşi şi aştia-s dulci); aşa ne-a zis doctoru' Spock, şi nouă ne place de el, s-o continui tot cu legume, şi, dacă vrei musai fructe, cu mere (de preferinţă mai acrişoare... dacă le şi acceptă micul diversificat) şi să nu dai nimic îndulcit. Adică nu compot şi nici ceai cu zahăr (mierea e oricum contraindicată până la 1 an, pe motiv de suspiciuni de botulism). Aaaa, păi da' n-are nici un gust... n-o sa bea... Ba o să bea. Cu mai puţin entuziasm, poate, dar o să bea. Şi nu va duce lipsa dulcelui. Pentru simplul motiv că multe din alimentele "fără zahăr" conţin deja zaharuri (fructoză), deci nu e cazul să ne-ngrijorăm.
Ceea ce ar trebui să însemne ca bebelache va mânca potrivit de mult - nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Şi dacă nu?
Dacă te temi că e prea dolofan? Ce faci, că nu-l poţi tăia de la mâncare, că urlă?
Păi, dacă e alăptat exclusiv, îl laşi în pace. Şi vă vedeţi amândoi de treabă. Atât are de pus pe fizicul propriu şi personal, atât va pune. Nu e cazul de ţinut diete.

Dacă alimentaţia e diversificată:
De verificat (cu pediatrul, în funcţie de greutatea copilului la naştere) dacă nu cumva bebelachele "beneficiază" de supra-aport caloric: primeşte prea multe mese sau prea mult, cantitativ ori calitativ, per masă.
Poate fi utilă excluderea cartofilor "normali" (cartofii dulci, yams, pot rămane) şi, eventual, evitarea completă a glutenului (adică adio pâine, biscuiţi, griş şi multe din cerealele de bebe, bun venit orez şi porumb! da, ştiu, jale.) Din cărniţe rămane pe listă numai pieptul de pui. (nema ficăţel, pulpiţe)
Dacă primeşte şi lapte praf (formula), atunci laptele se poate oferi, o vreme, ceva mai diluat decât standard. Adica îngurgitează tot 210ml (să zicem) dar cu 6 căpăcele/măsuri de lapte praf, nu 7, cum ar trebui. Aşa, o perioadă de probă de vreo săptămană-două.... cu verificarea curbei ponderale. Ii încap, acum, fălcile-n poza? Chiar şi în poze portrait (adică nu landscape)? :)
Cu precizarea că (dacă la excluderea glutenului pediatrul ar trebui să zică oricum "nu e rău", la limitarea cantităţii de lapte praf - dar nu şi a apei! - e bine să i se ceară, totuşi, explicit, părerea argumentată).

Şi dacă e prea slab?
Listă de verificat: copchilul e alert? vioi? are tonus? îi sclipesc ochii? (sclipesc= a veselie, nu a febra! dacă nu, şi nu e rupt de somn la momentul "analizei", poate fi semn de deshidratare)
A scăzut realmente-n greutate? (pentru că ştim de un copil declarat perfect sănătos (de catre 5 medici!) deşi, timp de un an, cam de la 2 la 3, cu toată creşterea corespunzătoare în înălţime, nu a pus un gram în plus pe el, chit că mânca de pocnea; e drept că era foarte activ şi că avea.... un start bun! = un funduleţ cât o valiză; după mai bine de un an, a început, cătinel, să mai "adune")
Dacă la primele 4 întrebări se răspunde cu "da" şi la ultima cu "nu", n-aş zice că sunt realmente motive de îngrijorare... mai ales la un copil activ şi sănătos -si, atentie, ne-vaccinat recent/neconvalescent /în afara perioadelor de erupţii dentare!)
Da' dacă există alte răspunsuri... nu m-aş panica neapărat, dar mi-aş suna medicul. Musai.

Da' dacă e, într-adevăr, prea slab? E, cu toată durerea înţepăturii, poate s-ar impune nişte analize de sânge (pentru evitarea suspiciunilor de anemie)... şi varianta uşoarei îndopări - materne (cu brânzeturi mai grase, lapte integral, eventual lapte de capră, migdale), dacă bebe e alăptat exclusiv, şi respectiv directe-bebeluşeşti, pentru mixt (cu completare, de ex. cu 8 măsuri de lapte-n loc de 7).
Am mai auzit şi de varianta "adaugă unt în laptele copilului", da' zău că n-aş încerca-o. Deşi poate că dă roade bune.

Şi dacă e deja diversificat şi-ţi scuipă de zor & cu aplomb mâncarea-ntre ochi? Păăăi, în primul rând, după cum bine ştim, adio dulciuri, adio suc, adio compot şi adio ronţăieli biscuiţeşti, bomboneşti şi covrigeşti între mese. Da. Uşor de zis. Bun venit, perseverenţă diabolică (părintească).
Nu vrei mâncare? = nu vrei nimic, chit că te îmbii de-un sfert de oră cu piureuri de toate feliurile, toate colorile şi toate consistenţele posibile? Pe fond de distracţii sonore, scălâmbăieli de terţă parte (relativ eficiente! totul e să şi ai terţa parte la îndemână; la un moment dat, Mamiţuni se gândea serios de unde poate să procure un glob de discotecă, de-ala, din anii '80, ca să-l atârne de tavan în bucătărie) şi jucărie de scărmănat? Las' că poate vrei peste 2-3 ore. (timp în care nu uităm să bem apă; da' n-aş trece de 100-150 ml per 10 kile de bebe)
Poate fi utilă schimbarea persoanei îndopătoare (la Muţunau a dat roade notabile; într-o vreme, am concluzionat noi, el o asocia (prooobaaabil) pe Mamiţuni cea nerăbdătoare cu joaca, drept care... ce mâncare? nu mănânc, noi ne jucăm! cum s-a apucat oricine altcineva de manevrat linguriţa, cum a halit instant, fix acelaşi fel de mâncare).
Şi mai ştim un copil (de 2 ani) care, brusc, nu se mai lăsa îndopat pentru că... voia să mănânce singur! Ceea ce, cu datul iniţial de rigoare pe jos, a şi făcut.

OK... şi dacă ai parte de schimbarea obiceiurilor alimentare ceva mai târziu? La grădinilă, respectiv şcoală? Si te trezeşti subit că ai de cumpărat mii de eugenii şi chipsuri, precum şi de dat spargeri în portofel la McDonalds? (bleahhhh).
Apoi... Dumnezeu să te/vă ajute. Şi schimbarea (sau menţinerea) în bine a propriilor obiceiuri alimentare, în speranţa forţei modelului...
Pentru asta, deocamdată, n-avem soluţie concretă. Şi sperăm, sincer, să nu fie nevoie s-o "producem".

Aşadar... slab? sau gras?
Cel puţin de pe la 1 an... mai bine subţirel, zice Mamiţuni. Cu toată admiraţia instinctivă pentru orice set de fălcuţe bine conturate :)!

Îndatoririle lui Muţunau

(oarecum cronologic înşiruite, sub formă de foto-reportaj, cum altfel, ratat.)

Să dea trezirea dimineaţa (pe răcoare!) pe la 7-7.30, pretinzând convingător că-şi doreşte o sticlă cu lapte. Să înşface şi să ţină singur sticla cât mănâncă. Să urle dacă o scapă. Pe urmă, pentru derutarea adversarului, să mai sforăie, după caz, vreo 2 ore. Printre picături, dacă apucă să se ridice în picioare, să-i arunce o carte-n cap lui Mamiţuni, pentru cazu-n care loaza îndrăzneşte să spere că mai doarme vreo 5 minute. (îndatorire mai greu de îndeplinit în ultima vreme, pentru că Mamiţuni pregăteşte laptele din timp, preîntâmpinând belicoasa ridicare bipedă, iar obiectele împrejmuitoare, în mod miraculos, s-au mai îndepărtat....)

Să exclame convingător, cu aerul supremei revelaţii, "ţea-ţea!" la trezirea definitivă (până pe la vreo 8 luni, cât încă mai dormea cu Mamiţuni, şoptea încet, dar clar, "gu-au", ca să-i fie clare intenţiile. după care îi ardea somnoroasei preopinente, deja ajunsă urs panda, un (alt) pumn în ochi.)

Să saboteze punerea matinală pe oliţă, având deja, la trezire, chiloţii ultra-plini cu de toate. (Notă: "plini" este, de cele mai multe ori, un eufemism; de obicei chiloţii cei mustitori sunt literalmente în pragul exploziei. atomice.)

Să se hlizească, discret sau ostentativ, la vederea stângacelor manevre de prindere a pletelor Mamiţuneşti (poate şi pentru că, de nesomn, sus-numitele manevre nu reuşesc, pe de-a-ntregul, niciodată?)

Să accepte, în caz de extremă urgenţă, un mic moment de lectură matinală (timp în care cu adulţii se petrec alte chestii presante)

După toaleta funduleţească, să-i demonstreze lui Mamiţuni cum mergeau ăia din Planeta Maimuţelor, zbughind-o în pundul gol prin pat. (e un soi de craul pe uscat, toată mişcarea... instructiv, n-am ce zice!)
Pe urmă, s-o rupă de fugă prin casă în vreme ce e îmbrăcat, în scop de definitivă trezire mamiţunească. (datul cu capul de mobile, cand te împiedici şi te fereşti să cazi pe Muţunau, are negreşit acest efect. garantat.)

Să facă intens mutre când vine vorba de picături. (Vigantol şi fluor)

Să tragă n-şpe runde de patrulare prin casă, întrerupte eventual de masa de la ora 11, şi presărate cu călcări în cuburi, împiedicările aferente şi claxonări de troşcaletă (faimoasa tricicletă cu butoane).

Să se opună din când în când asaltului paparăţesc.
Să se ceară periodic la plimbare (prin bocănire-n uşa de la intrare) în tot acest timp.
La masă (la toate mesele) să-şi manifeste sentimentul de saturaţie zborşindu-se eficient, ca să poată zbura mâncarea (de regulă acceptă două linguriţe "de final", să aibă ce scuipa) pe o rază de cel puţin un metru jumate.

La plimbare, să cotrobăie prin maşină, în aşteptarea extragerii căruţului,
să dea noroc (după care face imediat "pa") cu toate persoanele cunoscute şi necunoscute care se opresc să stea de vorbă cu însoţitorii.

La somnul de peste zi, să sancţioneze prin trezire cel mai mic chiţăit de proximitate, să nu mai adoarmă la loc şi să fie prost dispus tot restul zilei. (dacă zgomotele se petrec în altă cameră, fie şi perete în perete, nu prea-i bai).

Să inspecteze serele din balcon.
Să fenteze din nou oliţa, prin apelul la (iar) cunoscuta-i schemă cu chiloţii deja bucşiţi.

Să facă mutre la masa următoare (de supă).
La plimbarea doi, să nu se lase până nu e dat prin absolut toate agregatele din parc (ceea ce ni se pare absolut normal, mai ales că ridicările la tobogan tonifică bicepşii şi pectoralii materni. uăăăh).
Să se pregătească temeinic pentru viitoarea-i carieră de fotomodel, făcând reclamă, deocamdată (din păcate!) neplatită, la apa favorită a lui Mamiţuni:
În caz de neplimbare pe motiv de ploaie, să-şi intensifice acţiunile de inspectare şi doborâre prin casă, în timpul cărora e musai să se asigure de 10 ori că mouse-ul funcţionează
chiar dacă tragi cât poţi de el
şi că mâncarea de pisici e (muuult mai) disponibilă destinatarilor - prin împrăştiere pe o suprafaţă cât mai mare.
Să participe cu oarecare entuziasm la conversaţiile şi tăvălelile pe covor cu Mamiţuni. Să nu uite să maltrateze cartea cu dino (Zak & Wheezie).

Să termine de mâncat biscuiţii prevăzuţi pentru plimbare. Să nu aştepte ajutor, să şi-i ia singur, pirăteşte, din poşeta-termo proprie, imediat ce e lăsat fermoarul deschis.Să profite de orice moment pentru a întreprinde elaborate cotrobăieli în toate locurile interzise (în speţă, în depozitele de catrafuse buniceşti, de orice fel). Să nu cumva să uite de butoane!
Să mai mănânce odată.

Mai pe seară, să semnaleze prin aşezarea capului pe pat / genunchi de adult disponibili prin preajmă când/că i s-a făcut somn.

Să facă "lipa-lipa" la baie.

Să protesteze ostentativ la depunerea în pătuc - fără însă a uita să solicite, cu mâna întinsă spre CD-player, "ta!" (adică muzica...)

Să adoarmă în relativ scurt timp, imediat ce i s-au satisfăcut, nu neapărat în această ordine, setea de lapte şi de lectură (cartonată. lectura, nu setea). Să se trezească (o dată la două-trei seri) în foarte scurt timp, din motive neelucidate (vise ciudate, poate?). Să se trezească, apoi, de încă vreo câteva ori pe noapte, de data / dăţile astea din motive întemeiate: sete, vigilente inspecţii nocturne, pipiloi pe tot patul - nu ştiu cum se face, dar în poziţia culcat nici una din perechile de chiloţi absorbanţi încercate până acum (indiferent de marcă şi de mărime) nu mai face faţă şi pipiloiul evadează. O fi o chestie de debit? Sau de profundă incompetenţa maternelă, abia acum intervenită manifest? Şi Pampers are tupeul să pretindă ca 1 pereche de chiloţi = o noapte liniştită (studiu pe 63 (!?!) de mame, sau cam aşa ceva). În fine, noi "consumăm", de obicei, 3 pijamale pe noapte. Iar asta tocmai când speram că a început şi junele să mai doarmă noaptea...

Să mormăie periodic prin somn.
Ziua următoare: s-o ia de la capăt.

Doamne, câtă treabă.
Nu e uşor să fii Muţunau.

Am dat lovitura!

Iată ce minunăţie de "set" am achiziţionat cu 11 "roni".

Evident că din el s-au făcut, pe loc, trei jucării diferite.
Şi că ansamblul a suferit deja două reparaţii...
Şi că Muţunau foloseste morişca în scopuri pur demolatoare - că doar, cu ea, ajunge (în sfârşit!) mai sus şi poate trânti acum mult mai multe lucruri. Zbang!
Şi că se amuză copios când o învârte Mamiţuni.

Dar uite câte putem face: învăţăm culorile, numerele, studiem rotaţiile, alergăm cu moriştile (asta mai încolo), le punem la geam / cărucior... e? (Nici Edison, când a descoperit becu', n-a fremătat aşa de tare ca Mamiţuni la vederea moriştilor.)

Cum să nu iubeşti jucăriile multe-n-unu'? (mai ales când vin la preţ de "11 roni")

Îngrijirea şi creşterea sugarului - 1975

Că tot eram înapoi în timp, exerciţiu de cârcoteală, de la adăpostul deceniilor de descoperiri medicale ulterioare:
Îngrijirea şi creşterea sugarului - Razvan Prişcu, Naum Salzberg, Editura Medicală, Bucureşti, 1975 (ediţia a IIa)

Nu are cuprins, are tablă de materii :) Iar autorii nu aveau, în mod cert, nici o problemă în materie de cacofonii. Poate mai degrabă o preferinţă?
Îmi aduce aminte, prin ton, (pretins prietenos; de fapt, condescendent şi absolut-ist) de cărţile de popularizare a ştiinţei din Franţa - din aceeaşi epocă - pe care le-am găsit demult într-un pod.

Iată ce de-a urme a lăsat trecerea vremii în practica medicală:

pag. 13-14 - Medicul a confirmat sarcina
(urmează mica muştruluială de rigoare = hai să-ţi spunem noi cum ar trebui să te simţi tu. conformează-te!)
Ar trebui să fiţi fericită! Vă gîndiţi cumva că un copil ar greva asupra bugetului familiei? Nu, că sigur vine cu bani la el. Ce-are ... cu prefectura, fericirea cu bugetul?
Vă trece cumva prin cap că modul personal "lejer" de viaţă se va schimba? Că nu veţi mai putea face tot ce doriţi? Sincer, nu, eu una nici negravidă/ne-mamă fiind nu puteam face chiar tot ce-mi trecea prin cap.
Că copilul (şi nu dumneavoastră) va fi în centrul atenţiei întregii familii? Cît de egoist ar fi acest mod de a vedea lucrurile! [...] Ce femei cunoşteau astia? Unde le găseau? Seamănă mai degrabă cu descrierea unui animăluţ de casă.
Perioada de sarcină trebuie să fie una din cele mai senine din viaţa unei femei. Înseninaaaarea!

pag. 48 - Vă puneţi problema dacă copilul va fi normal? Nu, desigur. Mă doare la başcheţi. Dăăăăăăăă!!!
Numai 25% din anomalii se datoresc eredităţii. Deci majoritatea cauzelor ţin de alţi factori care pot fi evitaţi.
Hai că m-am liniştit! Subit.

pag. 49. [...]
Toxoplasmoza este o parazitoză ce poate fi evitată neconsumînd alimente care pot contine acest parazit.
Bun. Care or fi ele...? (secret). Băărbaateeee, ia adu', dragă, detectoru' de toxoplasmă din beci!
Mamiţuni a aflat pe pielea ei că, de fapt, toxoplasma gondii fiind un parazit ubicuitar (adică existent peste tot, nu aflat în mai multe locuri odată), toxoplasmoza este o parazitoză ce nu prea poate fi 100% evitată. Din fericire (şi analize şi medicamente), nu s-a transmis nimic la Muţunau.

pag. 64
Surprinzător (de progresist?), recomandă VBAC.

pag. 79 - Cum arată acest "nou intrat in viaţă"?
Unghiile ating marginea liberă a degetelor la nou-născutul la termen.
Hi-hi-hi. Muţunau (venit pe lume la 38 săptămâni) avea nişte gheruţe... de doamna secretară!!! (şi la mâini, şi la picioare)

pag. 82 Organele de simţ
Auzul. [...] Deşi nu diferenţiază zgomotele, nou-născutul reacţionează la zgomote.
Da' ce-ar trebui să facă să ne convingă că diferenţiază, noi cum ne-am da seama?
Treptat, copilul învaţă să audă [...]
Cum e cu săptămâna 26 de sarcină?

Gustul şi mirosul sunt bine dezvoltate încă de la naştere; îi place dulcele, respinge amarul [...]
Asta cu preferinţele e copilul statistic(ii).

pag. 87 - Ce nu trebuie făcut!
Nou-născutul doarme liniştit în prima zi de viaţă, devenind agitat doar cînd este ud sau murdar. Somnul acesta nu trebuie întrerupt. Nu este necesar ca nou-născutul să fie alimentat în primele 24 de ore; este suficientă, în special în lunile călduroase de vară, administrarea cîtorva linguriţe de ceai de muşeţel îndulcit (o linguriţă de zahăr la 100ml ceai). Nu este nevoie să se dea copilului în această zi nici colostru (primul lapte al mamei), şi în nici un caz lapte de vacă.
Slavă Domnului că în ceea ce priveşte colostrul medicii s-au răzgandit.

pag. 89 Temperatura camerei
Temperatura din camera sugarului nu trebuie să scadă în nici un caz sub 15 grade şi nici să urce peste 24 grade. [...] Chiar pentru nou-născut, cea mai potrivită temperatură este de 20 grade Celsius.
Cool.

pag. 95 Respectarea unui program zilnic
O bună îngrijire a sugarului înseamnă, printre altele, alcătuirea şi respectarea unui program zilnic, a unui anumit ritm de îngrijire a copilului.
Ştiam eu că seamană cu pilotatul de MIG-uri!
(Se poate ca ritmul să fie de reggae, dom' Prişcu, sa trăiţi? )
Mesele vor fi administrare la ore fixe. Pauzele între mese vor avea aceeaşi distanţă.
Măsurată cu ruleta?
Este obligatorie respectarea unei pauze în timpul nopţii de cel puţin 6 ore la nou-născut şi de 8 ore la sugarul mai mare.
Că, dacă nu, vine poliţia bebelusilor si ne arestează. (Sincer, Mamiţuni nu s-ar fi supărat deloc dacă Muţunau ar fi ales să se conformeze obligaţiei morfeice. I-am tot citit pasajul de mai sus. Degeaba.)

pag. 96. Plînsul copilului - nota bene, precizările de mai jos sunt incluse la capitolul despre nou născuţi!
Plînsul copilului le determină pe unele mame să renunţe la orele de masă stabilite. [...] Uneori, sugarul îşi face cunoscută prezenţa cu puţin înainte de masă; asta nu înseamnă să i se servească masa mai devreme. Să nu credeţi că sugarul nu are "personalitate", că el nu ştie să "exploateze", chiar de la aceasta vârstă fragedă, slăbiciunea părinţilor. Fraierilor. Mămăligilor.
De aceea, nu luaţi copilul în braţe ori de cîte ori plange. Dacă veţi ceda, el va cere acest lucru tot timpul şi multi ani de acum înainte.
Ptiu, Machiavelli mic! Pardon, mare?

pag.123 O masă de fructe este binevenită
Nu vă miraţi, luna a IIIa (a 10-a - a 11-a săptămână de viată) este vârsta la care trebuie să începeti diversificarea alimentaţiei.
Ba, mă mir. (Asta fac de când am deschis cartea...) Nu, multumesc. Mai ales că "reteţa" presupune să amesteci suc de mere cu praf de biscuiţi (ce celiachie...) şi zeama de lămâie (ce alergii...) şi sirop!

pag. 206 Nu răsfăţaţi copilul! (am ajuns la matusalemica vârstă de 3 luni, când machiavelnicul din pătuc precis plănuieşte o lovitură de stat)
Sugarul se obisnuieşte uşor cu răsfăţul. Gîndirea lui nu este încă pe deplin dezvoltată, dar deprinderile rele le învaţă uşor.
Bestie mică!

pag. 209 - Un nou aliment: grişul cu lapte - din luna a patra

pag. 240 Sugarul în luna a noua. Noutăţi în alimentaţie. La această vîrstă laptele de mamă trebuie complet înlocuit.
Bine că putem păstra mama. Nu m-ar fi mirat sa recomande călduroso-imperativ vreun roboţel.

pag. 277 (sfaturi pentru copil bolnav; cireaşa de pe tort)
Vă recomandăm să aveţi în cutia sau sertarul în care ţineti medicamentele copilului [...] şi o mică cantitate de luminalete (Fenobarbital de 0.015g) speciale pentru copii; 1-2 tablete de acest fel, administrate în curs de 24 de ore, pisate şi dizolvate într-o linguriţă de ceai, calmează copilul, realizează un somn odihnitor şi scad tendinţa de vărsături.

Mamiţuni are în acest moment părul măciucă şi seamană întrucâtva cu membrii formaţiei Boney M. (Cu toţi la un loc.) Fenobarbital la sugar??? Somn odihnitor??? Poate mama dumneavoastră...
Da, Fenobarbital, de-ala folosit şi azi de unele bone ca să-şi păstreze ziua liniştită (că doar i-am dat şi lui Ionel când era mic, că aşa mi-a zis atunci doctora lui), cu copilul sedat şi cu creierii varză (întrucât oarece studii făcute "recent", acu' vreo 10-15 ani, indică, pe lângă dependenţă, sevraj, şi tot tacâmul, serioase efecte secundare la nivel de ţesut cerebral la adulţi, post îndopare fenobarbitalică regulată. Darămite la bebeluşi!)
Iar aia cu scăderea tendinţei de vărsături... sedarea e mai degrabă în direcţia creşterii şansei să se înece!


Mă simt ca Toma Caragiu în sceneta-n care citea în "cehă" de pe pachetele de Vegeta...

Istoria medicinei pare, dintr-o anumită perspectivă, presarată din greu cu neştiinţă savantă şi abuz.
Mă gândesc c-ar fi instructiv dacă studenţilor la medicină le-ar mai evidenţia cineva, din când în când, cum le-a evoluat ştiinţa (poate că se şi întâmplă asta, nu ştiu; deşi, la câtă materie au de parcurs, mă îndoiesc). În ideea că aşa li s-ar stimula, dacă nu gândirea, măcar opţiunea de folosire a bunului simţ...

Si, sincer, mă bucur c-am născut in 2008 si că-s suficient de chiţibuşară ca să întreb mereu "da' de ce?".