Hoţul de viaţă

(azi, postarea cu frisoane)

(sursa)

Fade in.
Scena 1
- Phhaaa, zice Ilinca deschizând Agenda Medicală, ia să vedem noi ce se poate lua pentru depresie...
Evident, deschide, total accidental, fix la medicamentul X, dedicat subiectului. O umflă râsul şi când citeşte efectele secundare.
- Poate da depresie??? Ce prostie! Cum vine asta?
- Sunt mai multe feluri de depresie, o lămureşte (viitoarea) Mamiţuni, cu un aer savant.
Motiv pentru care unele medicamente îţi dau şansa să încerci mai pe larg paleta.

Fade in.
Scena 2
Stătea pe pat, imobilă, privind pe geam. Părea calmă.
O aduseseră la spital pentru că nu se simţea bine. Se plângea că nu-i e bine. Că nu mai poate. N-o doare rău nimic, aşa, ca la bătrâneţe, dar, dacă insistaseră fetele...
Trăia într-un sat şi ducea o viaţă activă. Avea o familie frumoasă, nepoţi, gospodărie închegată, vecini buni. Nu se certau, nu păreau să ducă lipsă de nimic. Era, fireşte, mult de muncă, dar aşa-i la ţară.
- Medicamentul ăsta pentru ce e?
- Mama dumneavoastră suferă de depresie. Nu e o formă foarte gravă, dar o are de destul de mult timp. Netratată, mă tem că poate duce la alte complicaţii.

Fade in.
Scena 3
N-o să-i uit niciodată privirea.
Aproape nu i se mai vedeau ochii, într-atât de deformată îi era faţa. Era umflat ca un urs. De nerecunoscut.
Fugise de acasă într-un acces de nu se mai ştie ce. Raţional, evadarea i se păruse singura manieră de a evita violenţa - împotriva sa şi a celorlalţi - pe care o simţea, copleşitoare, crescându-i în vene. Plecase la timp.
Nu-şi amintea nici cât lipsise, nici pe unde fusese. Nu prea putea vorbi. Avea un aer vinovat şi stingher.
Îi fusese greu să se reîntoarcă. Nu-şi mai amintea unde stă. Nu-şi mai recunoştea apartenenţa la mai nimic.
Părea profund prizonier în propriul lui corp, şi dureros de conştient de asta.
Avea ochii unui animal în cuşcă, aşteptându-şi de prea mult timp moartea.
La 56 de ani.

Fade out.


După ce-ai trecut de-adevăratelea printr-un episod de depresie (clinică), şi ai avut norocul să-ţi revii, ţi se pare îngrozitor de complet idioată exprimarea sunt puţin deprimat.

Lumea nu se vede niciodată frumoasă prin ochi de depresiv. E rea şi strâmbă şi nedreaptă. Nimic nu merge. Şi nu va mai merge niciodată.
Totul e negru şi rece. Foarte rece.
Sau roşu şi furios - dar tot rece.
Iadul e rece. Eşti în el.
Şi nimeni nu te poate înţelege.
Deşi toţi pretind asta, ştii că le scapă câte ceva.

Fade out.

Depresia te alienează de tine însuţi. Îţi taie craca de sub picioare, îţi fură preşul de sub tălpi şi te lipseşte de orice sprijin de care te gândeai că te-ai fi putut agăţa.

Vine cu suprize: agresivitatea constantă şi manifestările sistematice de nemulţumire (disforia) sunt, de fapt, şi ele, semne de depresie. Nu doar apatia.
Cum vine asta?
Simplu. Dai de greu. Din greu. Te poţi refugia în fugă. Sau, dacă mai ai ceva putere, te poţi încrâncena într-o încordare perpetuă, care pare a fi ceva mai productivă. Şi care, cel puţin, îţi dă iluzia că nu mai eşti victimă a circumstanţelor exterioare.
Nu mai eşti. Dai o închisoare pe alta. Devii prizonierul propriei tale furii.

Câteodată, la rădăcină stau momente de stres cataclismic pe care n-ai ştiut cum să le gestionezi. Care, pe loc, au părut a fi depăşibile, controlabile - chiar dacă greu.
Dar cu anumite pierderi e posibil să nu reuşeşti să te împaci niciodată. Ce e necesar însă e acceptarea acestei neîmpăcări.
Şi drumul până la acceptare e greu, pentru că lumea nu mai e un loc bun, aşa cum era înainte.

E insidioasă, perfidă. În jocul păcălelilor, mai ales pe termen lung, depresia câştigă întotdeauna.

În unele forme, e ca un virus. Se poate potoli când şi când, dar nu te va mai părăsi niciodată. Va mai adormi, eventual, aşteptând condiţiile care să-i dea semnalul de trezire, anunţul că poate sări să te înghită din nou. Zilnic.

De multe ori, nici nu ştii c-o ai.
E cu atât mai şocant ca, odată atent la indicii, să-i vezi urmele mult în trecutul tău - ori poate chiar într-al celor apropiaţi - şi să-ţi dai seama c-ai dus în cârcă parazitul timp de ani de zile.
Că, într-o expunere negativă sinistru de înspăimântătoare, nu perioadele de cădere sunt excepţia. Ci cele de bine, în care ai reuşit să găseşti ceva care să te ridice peste.

Îţi fură orice bucurie. Răpeşte compasiunea şi frânează aproape orice încercare de apropiere, de comuniune. Te împiedică şi te secătuieşte. Te roade pe dinăuntru.

Şi restul lumii îţi spune, încurajator sau cu reproş, dar, oricum, cu apel la raţiune, că trebuie să-ţi revii.

M-a amuzat formularea unui psiholog: "nu există sănătate mintală deplină, doar oameni insuficient investigaţi".

Fade out.