Şi mă mai scot.
E vorba de mine. Uşor trosnită cu bere, îmi pot permite să-mi spun lucruri - poate aşa le-oi da drumul să plece şi-am să scap (uşor) de ele.
Vezi să nu, da’ hai să-ncepem.
Mă-nervează (la mine) incapacitatea prelungită de a mă adapta. În anumite privinţe, sunt de o inflexibilitate uimitoare. Evident, absolut (& oarecum abominabil) tembelă.
Exemplu: Conduc zilnic din ’98. Nici până-n ziua de azi nu m-am adaptat buimăcelilor din traficul post-yuppieeeeee!-toată-lumea-are-maşină. Şi sunt nişte ani. După capul meu, ar trebui să se circule normal!!! Ce-i porcăria asta?
Pe scurt, ca să trecem la subect pân’ nu se gată weißbier-u’, şi-mi revin, deşi lucrez full time de 12 luni, şi-nainte de asta am avut pauză vreun an jumate’, nu mi-am băgat minţile-n cap şi-mi imaginez c-o să-mi iau de lucru acasă. Şi c-o să şi lucrez! (bun glum)
Nu se întâmplă.
Toată stima pentru cine poate. Mie nu-mi iese. Şi m-am convins că n-are rost să mai încerc. (poate peste n ani? deeeesiiiguuuur!) Problema e că momentan m-am convins doar pe mine.
Mă mai umple de spume incapacitatea-mi (tot eternel prolongată) de a schimba vitezele. La muncă funcţionezi într-un fel. Acasă, eşti pe altă lungime de undă. Ar trebui...
E, mie nu prea-mi iese translaţia. Schimbarea de viteze. Nu e deloc lină. Când intru acasă, parc-aş da cu capu’ de-un zid. Toate planurile pentru seară se duc ... de suflet, indiferent dacă-s împinse de Muţunau sau nu. Pur şi simplu mă blochez. Decompensare? Poate. Da'i acolo. Mare. Grea. Bleaah.
Mă mai zgârii pe faţă la capitolul „energie”. Pe vremuri, mutam munţii. Nu mă laud. Pur şi simplu, aveam talentul de-a înghesui foarte multe fapte într-o singură zi. Când mă uit în urmă, mi se pare Războiu’ Stelelor. Sau Indiana Jones.
De putut, nu mai pot. Altă chestie care nu-mi mai iese. Căci, cu copchil sau fără, îmbetranim, şi anumite vremuri trec.
Da’ eu, bestie retrogradă, tot în stilu’ ăla planific. Evident, mult lucru bun nu iese. N-are cum & nici de unde.
Am devenit o fiară izolată din pricina faptului că nu prea mai apuc să răspund la niciuna din chemările/tentativele de socializare. Nu vorbesc de ieşit din casă. Vorbesc de răspuns la telefoane şi la mail! (scuze pe această cale întregului popor neglijat. pur şi simplu, nu mai pot. n-am energie.)
Altă chestie care nu e-n film cu mine şi provoacă sistematic catastrofice seisme vine din sensibilităţurile buniceşti. Ferească Dumnezeu să faci observaţie (chestie care, se ştie, e mai naşpa decât arderea pe rug).
Varianta indicată (dar nu prin cuvinte, aşşaaaa, subliminoso-de-la-sine-nţeles) ar fi să léşini de extaz & aplauze-n delir la fiecare firicel de... orice.
Nu-s genul.
(despre bunicisme versus mamiţunisme, alt'dat'. e loc de povestit muuuulte. )
Chit că-n situaţia dată Bunica l-a pus pe Muţunau să-şi ceară scuze (o lovise) ca să capete de mâncare!!! Să-l primească la masă, adică. Să-i dea de mâncare.(Miiinuuuunaaaat! că doar într-un fel asemănător proceda şi Pavlov, mare om!)
Concluzia e că vreau acasă. Să mă fac rentier. Să am timp de toate cele. Să cresc, eventual, mai mulţi copii (deşi aici îmi sună uşor alarma cu ai grijă ce-ţi doreşti...)
Ştiu că (virgulăăă) cine stă acasă îşi doreşte (sau mai contemplă posibilitatea de-a căuta) un loc de muncă. Din motive financiare sau nu.
Eu-s pe dos. Din păcate, din motive financiare, nu are cum să-mi iasă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
15 comentarii:
imi p[are rau de toate mamele care vor sa stea mai ult acasa si nu pot. inteleg si frustrarile legate de faptul ca altcineva, fie ea si bunica, iti educa aproape in intregime copilul, am simtit aceasta frustrare, din fericire doar vreo 6 luni, la primul copil. ce sa zic, echilibreaza un pic energiile din cele'doua' vieti, acasa si serviciu, ca sa te bucuri si mai mult de dragul de mutunau. stiu, e usor sa zici si, in ciuda faptului ca urasc sa zic, am simtit nevoia sa te incurajez cumva. fie-mi iertata indrazneala!
Si eu as vrea sa stau acasa cu puiul si sa nu trebuiasca sa ma intorc la servici. Dar inca nu am idee cum sa fac asta.
Aceste doua postari m-au facut sa vad ca si tu esti o mama reala, pana acum credeam ca esti SF :). Dar oricum, si in aceste doua postari ai spus totul in felul tau, care ma face sa termin de citit cu zambetul pe buze. Esti minunata! Poate ai putea sa-ti valorifici cumva talentul la scris, sa te apuci sa scrii pentru copii sau pentru parinti, carti sau site-uri web, sau sa castigi cumva din blog. Sunt sigura ca ai avea succes!
fachinshit, cum le zici tu, de ma doare pe mine...
eu nu gasesc de lucru acasa, nici macar o traducre nenorocita, si da, ma simt izolata, si da, ma izolez singura, si nu, nu e Olga de vina, si nici varsta, e faptul ca readaptarea e oribila si schimbarile te zguduie, fie ele placute sau neplacute, si nu, nu sunt beata acum, si da, vreau si recunosc ca vreau 24 de ore nenorocite fara Olga, nu l-eam avut de cand am nascut, si nu, nu ma simt prost ca zic asta, si da, vreau la oameni, dar mi se pare ca nu ma mai potrivesc cu ei.
MihaelaMaria,
multumesc pentru consolare :)
Nu te scuza, am luat-o ca pe o incurajare!
Raluca,
Defineste SF, te rog :)
(SF... stargate? SF... Asimov? SF... rezbelu' stelelor? :))))
Multumesc pentru aprecieri! Mi-ai inseninat ziua.
Shmeny,
pe undeva, ma simt prost ca ma vait ca am de munca. Iaca, si sa n-ai e nasol.
Problema mea e una de adaptare. Si nu prea-i vad limpede capatul. Poate pentru ca-s vesnic chioara de somn??
Fa-ti rost de alea 24 de ore. Sau de 48, dac-ar fi sa fie (mai ca-mi vine sa te scot la o bere ... de 24 de ore!!)
Doar ca, dupa alea, tot la fonctia de mama cu norma intreaga te intorci.
Cu potriveala cu oamenii nu stiu ce sa zic... n-am stat niciodata grozav la capitolul asta (mai putin si mai bun e pentru mine mai bine), asa ca mari asteptari n-am.
Imi imaginez numa' ca trebuie sa fie cel putin nemultumitor :(
da, din pacate nu am solutii. la bere merg, da, scoate-ma
op vreau la mama.
intre lucru si stat acasa, aleg cu ochii-nchisi statul acasa, niciun alt job nu a fost asa de incantator (pe alocuri, prin punctele esentiale, concentrate, cat sa acopere si restul), una la mana, doi la mana, perspectiva de a-mi lasa copiii pe mana altuia ma ingrozeste mai mult decat orice altceva (dinspre reminiscentele copilariei proprii, de altfel foarte fericite, insa imi dau seama, acum, cat de mult si irevocabil a pierdut mama, a carei lipsa am simtit-o acut si nu am mai putut-o umple vreodata, chiar daca dragostea pentru bunicii mei extraordinari este si ramane baza mea ca om, definitiv).
Cu toate astea nu trece zi in care sa nu-mi doresc macar timp de cinci minute sa fac, naibii, ALTCEVA.
Si imi impun sa nu bilantuiesc anii care vor mai fi asa.
Fiindca nu vad ce job ar putea sa-mi ofere si banii suficienti ca sa tin fetele in childcare aici (ori after-hours care, dupa scoala) si timpul necesar pentru a fi CU ele. Impreuna.
Deci e greu, oricum ai da-o.
Trebuie sa ai mare noroc ca echilibrul ala sa fie 100% al tau, si producatoare pentru societate (care-ti ucide neuronul cand nu esti, cu presiunile ei moderne), si mama suficienta pentru copilul tau.
Asadar sunt convinsa ca ai intelegerea, empatia, oricarei alte mame normale.
Am ajuns sa tanjim dupa o normalitate care nici noi nu stim cat mai e de normala si care nu mai normala nu mai este pe vremurile astea.
Iaca, ce profuzime trantii si io! :))
De fapt vroiam doar sa-ti spun ca te imbratisez cu drag.
O sa treaca, creste si Mutunau si va fi (ceva) mai bine.
Shmeny,
avem urmatoarele variante:
1. planificam iesirea la bere si asteptam sa avem timp & baby-sitter (ceea ce, la mine, ne intinde pana mult departe)
2. o ardem semi-virtual: iti trimit o bere la Tritonic si stabilim s-o bem in acelasi timp.
3. miraculos, vin vremuri mai bune si chiar iesim!!!
Zoozie,
aaa... marturisesc ca n-am inteles ce vrei sa zici. Ajuta-ma, sunt batrana si senila :)
Alina,
are sens sa vrem cinci-minutele sau douas'patru-de-orele-noastre. Si debuseele noastre, si momentele noastre de intimitate si/sau, cand si cand, de solitudine. Pentru ca trebuie sa le oferim copiilor nostri modele de echilibru emotional si mental.
In rest, ASTA e cel mai important si mai mare si mai greu job: sa-i ajutam sa creasca.
Acuma, eventualele pareri contrare concluziilor mele (si, evident, aud si de-astea) ma lasa rece. Pen' ca oricine le-ar emite e in alta parte decat in pielea mea.
Dar imbratisarile cu drag... de la cineva care te-ntelege... tare-mi plac!
Pupam tare :)
apoi, io una, jur ca le ofer printeselor un model de echilibru! adica tip intruna. echilibrat.
si daca nu reusesc sa ma odihnesc un miez, caut asta intreaga zi si de aici si "lasa-ma putin" pe care mi-l returneaza Pruceok.
ca sa imi castig un mic salariu de acasa ar trebui sa fiu eu acasa, iar familia plecata. ca numai asa ar iesi!
Astept miracole. Cine vinde sa ma coate.
SF adica nu existai in realitate :D. Mi se parea ca orice greutate e depasita cu umor si replici minunate si zambetul pe buze. Acum vad ca si in momente mai grele a ramas umorul.
Ralus,
iti suna bine fraza: o dieta echilibrata inseamna sa ai o prajitura in fiecare mana? :)))
Eu am zile-n care "lasa-ma putin" e sloganul dorit si nicaieri regasibil... Uf.
Raluca,
asadar, era vorba de fantasy :)
Cu greutatile, lucrurile stau asa" ori eu, ori ele. E-adevarat ca si ele mai castiga cate o batalie...
Dar deviza (usor balcanica) este: daca nu le poti invinge, fa misto de ele. :))
draga mea,
nu-mi trimite la tritonic :) mai bine da-le o anonima sa-mi plateasca si mie banii pe carte :)))))
Hai ca se poate si mai rau: io-s aia care ar vrea sa stea in continuare acasa (cu pauzele mecesare pentru a nu ajunge sa explodez! pentru ca mi-e foarte clar acuma ca mai trebuie SI sa ies din mamicie, chiar daca doar ocazional si pentru putin timp), din motive financiare nu se poate neam, iar cireasa de pe tort e ca nici nu gasesc de lucru (mda, de vreo 9 luni deja...). Daca mai trebuiau motive pentru depresie...
Shmeny,
o anonima semnata merge?
O semnez "Mamituni"! :)
Ralu',
sa se intample, imediat, acceptarea sociala si disponibilitatea locurilor de munca part-time pentru mame!
Eu cred sincer c-ar fi o solutie foarte buna pentru foarte multe probleme. Nu doar ale mele si-ale tale, da' si-n plan social.
In rest, am zis ca translatia de la eu, individ autonom, la eu, mama mi se pare uneori nu lipsita de greutati...
Dam si aici o imbratisare calda, de la niste kilometri distanta?
(daca nu imbratisare, macar o bataie prieteneasca pe umar?)
Part-time-ul era visul meu cand am inceput a-mi cauta un job, acu' indata-i un an. De-atunci am revenit cu piciorusele pe pamant si m-am apucat sa caut munca de sclavi, da' nici asa nu merge. Pai na, daca-s mama si am stat acasa, inseamna probabil ca mi-i neuronul de tot tocit.
Primesc imbratisari, cu mare drag! Bune la moral.
Trimiteți un comentariu