trimite copilul la medic
cruceşte-te la auzul prescripţiei
prednison,
pentru răceală,
să-l mănânci tu,
la prânz
găseşte baby-sitter
repară aparatul de fotografiat,
gândeşte-te dacă, pentru anul ăsta, nu vrei, totuşi, bonă
superman
hotărăşte-te dacă vrei să cumperi altul
cu ce bani
şi, dacă da, pe care
sau poate schimbi grădiniţa cu orar devenit prea scurt
repede, că se termină oferta şi stocul
că e deja foarte târziu pentru asta
du pisica la medic
plastifiază planşele despre vreme
termină de tradus restanţele
spală şi etichetează hăinuţele, în lipsă
citeşte documentele pentru şedinţa de mâine
reia agenda
răspunde instant la toate telefoanele de la muncă
refă agenda
eventual, înainte ca ele să apuce să sune
scrie
răspunde şi la mailuri
pune ţara la cale cu toată lumea
iar
re-prioritizează, a şaptea mia oară
iar
vezi că V mai are puţin şi face un atac de panică
iar
calmeaz-o
iar
bea a şaptişpea cafea a zilei
nu uita de pr-ul personal
foarte important
(cui mama găilor i-o mai păsa realmente de el)
e simplu
cam ca mersul pe sârmă
ah, ghimpată
şi-ntr-o pauză
miroase iarba proaspăt cosită
...şi respiră.
Respiră.
marți, 30 august 2011
duminică, 28 august 2011
Ultima, dar nu cea din urmă
Postarea asta ar fi trebuit să conţină câte ceva despre faptul că azi e ultima mea zi de libertate.De eu cu mine, fără nimeni altcineva prin preajmă. Cu somn de voie. Fără presiuni, fără program. Doar cu chef sau nechef.
Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)
Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.
De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).
De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.
De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.
De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).
De făcut ordine.
De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...
'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.
Mhâmh.
Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)
Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.
De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).
De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.
De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.
De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).
De făcut ordine.
De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...
'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.
Mhâmh.
sâmbătă, 27 august 2011
Pe drumul cel bun
Strigăt către copilul care nu'ş ce făcea în altă cameră:
- Muţunau, vino până-ncoace!
- De ce? zbiară înapoi, a răspuns, împricinatul.
Explic de ce, şi vine.
Şi mă gândesc că are perfectă dreptate să-ntrebe ce i se rezervă. De ce-l chemi. Ce are să vadă / să facă. Doar e dreptul lui.
Că, în cel mai pur sens al cuvintelor, e şi politicos, şi logic, să-i răspunzi. Pentru că oricum te ascultă şi vine.
Suntem pe drumul cel bun spre autonomia şi devenirea junelui ca persoană.
Drum care, între noi fie vorba, va fi ghebos pavat cu situaţii de genul:
- Vai, dar, ah, copilul dvs. mă interpelează, când îl pun să facă X, întreabă "de ce".
- Aşa, şi?
- ...
- Ce anume vă împiedică să-i răspundeţi?
Deşi, desigur, aş putea să le explic direct ălora că-i cred tăntălăi la faza asta.
- Muţunau, vino până-ncoace!
- De ce? zbiară înapoi, a răspuns, împricinatul.
Explic de ce, şi vine.
Şi mă gândesc că are perfectă dreptate să-ntrebe ce i se rezervă. De ce-l chemi. Ce are să vadă / să facă. Doar e dreptul lui.
Că, în cel mai pur sens al cuvintelor, e şi politicos, şi logic, să-i răspunzi. Pentru că oricum te ascultă şi vine.
Suntem pe drumul cel bun spre autonomia şi devenirea junelui ca persoană.
Drum care, între noi fie vorba, va fi ghebos pavat cu situaţii de genul:
- Vai, dar, ah, copilul dvs. mă interpelează, când îl pun să facă X, întreabă "de ce".
- Aşa, şi?
- ...
- Ce anume vă împiedică să-i răspundeţi?
Deşi, desigur, aş putea să le explic direct ălora că-i cred tăntălăi la faza asta.
vineri, 26 august 2011
Ca să nu uit
Mă uit peste o povestea naşterii lui Mikko (partea 1, aici, partea a doua, aici) si mă gândesc...
... că există o frumuseţe a femeii care naşte. E-n instantaneele aşteptărilor, încercărilor, epuizării şi bucuriei. Revelată, de cele mai multe ori, retroactiv. Dar e acolo. Sesizată la timp, simplifică şi transcende.
... că mă zgândără un soi de emoţie curios-anticipativă a redescoperirii - deşi momentan n-am nimic de profil în program!
... că venirea pe lume a unui copil, indiferent exact cum, e o minune. În cel mai adevărat sens al cuvântului.
... că există o frumuseţe a femeii care naşte. E-n instantaneele aşteptărilor, încercărilor, epuizării şi bucuriei. Revelată, de cele mai multe ori, retroactiv. Dar e acolo. Sesizată la timp, simplifică şi transcende.
... că mă zgândără un soi de emoţie curios-anticipativă a redescoperirii - deşi momentan n-am nimic de profil în program!
... că venirea pe lume a unui copil, indiferent exact cum, e o minune. În cel mai adevărat sens al cuvântului.
luni, 22 august 2011
Viziune cu statui
Ce-ar fi dacă, în loc de inutilele & prost croitele borduri, primăriile s-ar apuca de instalat statui?
Mai ales pe lângă maternităţi?
Mai ales statui de-astea?
Banca fără sfârşit, din Toronto.
(sursa)
Landmarks of breastfeeding, statuie de Daniel Edwards, pornind de la modelul... Angelina Jolie!
A?
Ce-ar fi dacă...?
Mai ales pe lângă maternităţi?
Mai ales statui de-astea?
(sursa)
(sursa)
(sursa)
Landmarks of breastfeeding, statuie de Daniel Edwards, pornind de la modelul... Angelina Jolie!
(sursa)
Mai precis, de la nişte poze făcute de Brad Pitt nevesti-sii, pe când ea alăpta.
A?
Ce-ar fi dacă...?
duminică, 21 august 2011
Replici muţunautice şi revelaţii mamiţuneşti
Replicile:
- Avionu' este mama lu' elicopteru'!
- Unde se duce soarele noaptea?
- Se duce în becu'i!
- Maaaami, de ce pleci la Bucu'ieşti? De ce pleci cu socul la Bucu'ieşti? Avem a'agaz şi aici!
(culesem soc, din care 'mnealui ştia că se face dulceaţă)
Revelaţiile:
Departe de oraş, copacii sunt verzi şi vii şi la mijloc de august.
Cel mai îmbătător miros de august de pe lume e cel de afine proaspăt aduse de pe munte, şi proaspăt alese. Se simte cu pielea, nu doar cu nasul.
Şi mai e una, tristă, despre o potenţială viitoare pierdere. Dar poate... poate nu...
- Avionu' este mama lu' elicopteru'!
- Unde se duce soarele noaptea?
- Se duce în becu'i!
- Maaaami, de ce pleci la Bucu'ieşti? De ce pleci cu socul la Bucu'ieşti? Avem a'agaz şi aici!
(culesem soc, din care 'mnealui ştia că se face dulceaţă)
Revelaţiile:
Departe de oraş, copacii sunt verzi şi vii şi la mijloc de august.
Cel mai îmbătător miros de august de pe lume e cel de afine proaspăt aduse de pe munte, şi proaspăt alese. Se simte cu pielea, nu doar cu nasul.
Şi mai e una, tristă, despre o potenţială viitoare pierdere. Dar poate... poate nu...
joi, 18 august 2011
10 dorinţe
Leapşa de la Raluca, mulţumesc!
Preambul: când eram mici, am întrebat-o pe sor-mea ce i-ar cere unei zâne care i-ar îndeplini o dorinţă.
(prea-savanta discuţie se purta-n pat, la ceas nocturn, pre-somn. eu ieream şcoler, ea nu).
- Aaaa, zice ea, păi X, şi Y, şi Z...
- Nuuu, măi. Una singură.
- A. Păăăăi... să-mi dea o altă zână, mai mică, care să-mi îndeplinească toate dorinţele.
Logic.
Darrrr, hai, zece.
1. Vreau să fiu magician. Nu orice magician, ci dintr-ăla, arhetipal-arhaic, şaman-ţopăitoro-cânăreţ, herbalist, doftoroaie, vrăciţă.
În unele zile, chiar cred că sunt.
Hm... unde mi-oi fi lăsat prinzătorul de vise?
2. Mă visez mare moşiereasă. Posesoare de casă cu terasă cu panoramă muntoasă, de câini de talie mare, de cai, de copaci păduroşi cu veveriţe şi de umbrare ciupercoso-frăgoso-zmeurite.
Acu' dacă stau şi mă gândesc, nici un izvor termal n-ar strica.
3. Vreau să mă simt mai des liberă şi neobosită. Neopribilă. Să fiu etern sănătoasă, să dorm cât îmi trebe, să nu-mi bat capul cu deghizatul vestimentar în om serios şi, culmea ororii, pieptănat! Să am vreme destulă cât să-nvăţ lucrurile alea multe pe care vreau să le ştiu face.
4. Vreau să călătoresc. Dacă s-ar putea, liniştit, aşezat, fără grabă, ani la rând.
5. Vreau ca Muţunau să crească frumos, drept. Să fie înţelept, descurăreţ şi fericit, dintotdeauna împăcat cu sine, fără tinichele materne de coadă.
6. Vreau ca peste 50 de ani să se poată spune despre mine "e o babă super-simpatică”. Şi să nu fie nici de la Altzheimer, nici de la demenţa senilă, nici de la freza tip Carmen Silva.
... deşi, cel mai probabil, voi ajunge fie aşa,
fie aşa...
fie aşa!
(sursa)
7. Vreau să fiu sponsorizată pe viaţă de Michel Works.
Să primesc periodic coşuri d'astea,
farfurioare plus oarece buchete gigantice de floarea-soarelui şi respectiv lavandă.
8. Mmm... mai am o dorinţă secretă, mare. Ceva anume trebuie să capete glas. Să-şi găsească - ferm, curajos, simplu şi definitiv - vocea. Reverberaţia.
9. Vreau să curaj, putere şi şansă să am mai mulţi copii. Şi să-i cresc fain.
10. Vreau să reuşesc să-mi fac realitate multele mele alte dorinţe mici.
Preambul: când eram mici, am întrebat-o pe sor-mea ce i-ar cere unei zâne care i-ar îndeplini o dorinţă.
(prea-savanta discuţie se purta-n pat, la ceas nocturn, pre-somn. eu ieream şcoler, ea nu).
- Aaaa, zice ea, păi X, şi Y, şi Z...
- Nuuu, măi. Una singură.
- A. Păăăăi... să-mi dea o altă zână, mai mică, care să-mi îndeplinească toate dorinţele.
Logic.
Darrrr, hai, zece.
1. Vreau să fiu magician. Nu orice magician, ci dintr-ăla, arhetipal-arhaic, şaman-ţopăitoro-cânăreţ, herbalist, doftoroaie, vrăciţă.
În unele zile, chiar cred că sunt.
Hm... unde mi-oi fi lăsat prinzătorul de vise?
2. Mă visez mare moşiereasă. Posesoare de casă cu terasă cu panoramă muntoasă, de câini de talie mare, de cai, de copaci păduroşi cu veveriţe şi de umbrare ciupercoso-frăgoso-zmeurite.
Acu' dacă stau şi mă gândesc, nici un izvor termal n-ar strica.
3. Vreau să mă simt mai des liberă şi neobosită. Neopribilă. Să fiu etern sănătoasă, să dorm cât îmi trebe, să nu-mi bat capul cu deghizatul vestimentar în om serios şi, culmea ororii, pieptănat! Să am vreme destulă cât să-nvăţ lucrurile alea multe pe care vreau să le ştiu face.
4. Vreau să călătoresc. Dacă s-ar putea, liniştit, aşezat, fără grabă, ani la rând.
5. Vreau ca Muţunau să crească frumos, drept. Să fie înţelept, descurăreţ şi fericit, dintotdeauna împăcat cu sine, fără tinichele materne de coadă.
6. Vreau ca peste 50 de ani să se poată spune despre mine "e o babă super-simpatică”. Şi să nu fie nici de la Altzheimer, nici de la demenţa senilă, nici de la freza tip Carmen Silva.
... deşi, cel mai probabil, voi ajunge fie aşa,
fie aşa...
fie aşa!
7. Vreau să fiu sponsorizată pe viaţă de Michel Works.
Să primesc periodic coşuri d'astea,
farfurioare plus oarece buchete gigantice de floarea-soarelui şi respectiv lavandă.
8. Mmm... mai am o dorinţă secretă, mare. Ceva anume trebuie să capete glas. Să-şi găsească - ferm, curajos, simplu şi definitiv - vocea. Reverberaţia.
9. Vreau să curaj, putere şi şansă să am mai mulţi copii. Şi să-i cresc fain.
10. Vreau să reuşesc să-mi fac realitate multele mele alte dorinţe mici.
vineri, 12 august 2011
Gânduri după bere
Nefiltrată.
De unde şi "calitatea" emisiiilor. (me rog, încerc să mă dezvinovăţesc, patetico-inutil...)
Vorbesc la telefon cu turiştii (Bunica şi Muţ).
Sunt informată că tre' să produc un nou pistol cu apă, pentru că ăluia vechi i s-a stricat butonu', mami!
(supriză, r negraseiat!)
Întreb responsabilu' adult:
- Da' el e fericit?
- O, da, zice Bunica. Se joacă-n curte cu copiii M., e foarte fericit!
(pe fundal, hlizeli doveditoare).
Sticlire. Pe moment.
Ce tot atâta a mâncat? a dormit? a făcut X/Y/Z?
Alta e întrebarea esenţială. E fericit?
Pentru că, dacă da, eşti şi tu.
Râd citind ce-a scris blo.
De ce m-ai dat spre adopţie? se poate completa/înlocui cu De ce m-ai dat spre adopţie într-o ţară atât de îndepărtată? / pe altă planetă?
Doar că nu l-aş da spre adopţie. (deşi are momente-n care, cum eu-s încă obosită intens şi cvasi-non-stop omu'-orchestră, împărţită-n n'şpe direcţii, Muţunau se comportă normalo-curios, da' eu simt că mă-nnebuneşte de creierii capului).
M-aş da pe mine.
De preferinţă, pe vreo insulă exotică, acolo...
Post scriptum:
Şi doamna asta de 45 de picioare pare tot fugită de-acasă... / plecată în vacanţă...
De unde şi "calitatea" emisiiilor. (me rog, încerc să mă dezvinovăţesc, patetico-inutil...)
Vorbesc la telefon cu turiştii (Bunica şi Muţ).
Sunt informată că tre' să produc un nou pistol cu apă, pentru că ăluia vechi i s-a stricat butonu', mami!
(supriză, r negraseiat!)
Întreb responsabilu' adult:
- Da' el e fericit?
- O, da, zice Bunica. Se joacă-n curte cu copiii M., e foarte fericit!
(pe fundal, hlizeli doveditoare).
Sticlire. Pe moment.
Ce tot atâta a mâncat? a dormit? a făcut X/Y/Z?
Alta e întrebarea esenţială. E fericit?
Pentru că, dacă da, eşti şi tu.
Râd citind ce-a scris blo.
De ce m-ai dat spre adopţie? se poate completa/înlocui cu De ce m-ai dat spre adopţie într-o ţară atât de îndepărtată? / pe altă planetă?
Doar că nu l-aş da spre adopţie. (deşi are momente-n care, cum eu-s încă obosită intens şi cvasi-non-stop omu'-orchestră, împărţită-n n'şpe direcţii, Muţunau se comportă normalo-curios, da' eu simt că mă-nnebuneşte de creierii capului).
M-aş da pe mine.
De preferinţă, pe vreo insulă exotică, acolo...
Post scriptum:
Şi doamna asta de 45 de picioare pare tot fugită de-acasă... / plecată în vacanţă...
joi, 11 august 2011
Azi
Fără vreun motiv anume (deşi, analizând, aş putea identifica vreo câteva...) azi a fost o zi bună. Limpede. Liniştită.
Pe durata căreia n-am simţit nevoia să mă-ntreb cât o să ţină, ci am apucat să mă bucur de micul ei echilibru.
Lucru pentru care mă simt atât de recunoscătoare încât consemnez!
Muţunau a ajuns la munte, unde a mâncat fhrăguţe şi s-a giucat cu pisicu'. Care pisic, la comanda lasă-mă-n pace (mâţul în chestiune are oarece ADN de lipitoare) se pare că s-a executat. Cel puţin aşa a sintetizat Muţunau, la a doua relatare a poveştii!
Devine cumva conştient de propriu-i discurs, ceea ce mă fascinează intens.
(nu mâţul)
Pe durata căreia n-am simţit nevoia să mă-ntreb cât o să ţină, ci am apucat să mă bucur de micul ei echilibru.
Lucru pentru care mă simt atât de recunoscătoare încât consemnez!
Muţunau a ajuns la munte, unde a mâncat fhrăguţe şi s-a giucat cu pisicu'. Care pisic, la comanda lasă-mă-n pace (mâţul în chestiune are oarece ADN de lipitoare) se pare că s-a executat. Cel puţin aşa a sintetizat Muţunau, la a doua relatare a poveştii!
Devine cumva conştient de propriu-i discurs, ceea ce mă fascinează intens.
(nu mâţul)
luni, 8 august 2011
Uimire şi visare
Uimire:
VBA4C???
4???
După de ore bune de travaliu, în condiţiile-n care încep contracţiile de duminică noaptea şi naşti marţi noaptea spre miercuri???
M-am lămurit că văd bine, că acolo scrie 4, da, naştere vaginală după patru (p-a-t-r-u) cezariene. Şi după 50 de ore de travaliu.
N-o să pretind că exemplul ăsta e vreun progres, sau că, gata, de acu' 'nainte toată lumea tre' să se ţină non-stop, de dimineaţă până seara, de ve-be-a-ce-uri. Nici că e mai mult decât o excepţie fericită. Ştiu cazuri pentru care, cu certitudine imbatabilă, VBAC ar fi însemnat moarte, din pricina desprinderii operaţiei anterioare. Una dintre situaţii nu e prezentă în online, în cealaltă e vorba de Gabi. Mi-e greu spre imposibil să le discut detaliile.
Riscurile se pot vedea aici.
Nu-i chiar simplu.
Doar că... experiment sau nu, iresponsabil sau nu, povestea naşterii lui Caleb e la foarte mare distanţă de obstetrica românească, unde-ţi iei tona de mustrări şi ochi daţi peste cap dacă-ţi mai trebe cumva al treilea copil după două cezariene. Ce VBAC, ai înnebunit?Ce-i prostia asta.
(între noi fie vorba, o sursă demnă de toată crezarea mi-a şoptit că regula-celor-maxim-două-cezariene vine de la un medic care, în perioada decreţeilor, a găsit un model acceptabil de a justifica întreruperile de sarcină. nu am cum verifica veridicitatea informaţiei, da' povestea are potenţial... )
Aici, Marina-siriviri povesteşte despre cum şi-a născut acasă fetiţa pe care, când au cântărit-o, au constatat că muta acul cântarului la 4700g...
(când am născut eu, la Municipal, tot poporu-n halat alb se crucea cu privire la o tânără doamnă care-şi născuse vaginal copilul număru' doi, în greutate de 4700g... o socoteau sărită de pe fix. ea le ignora, absolut majestuos)
Aici, mecanismul unei naşteri breech (prezentaţie pelvi(a)nă) via Lisa Barrett, o moaşă englezoaică, rezidentă acum în Australia. Postarea e cu poze. Pe unii i-ar putea oripila. Pe mine m-a lăsat profund uimită, în sensul bun al cuvântului.
Inconştienţă! ar tuna câţiva medici pe care-i ştiu. Huo! Vreţi să muriţi!
Vreo doi, delicat întrebaţi, poate ar recunoaşte că instrucţia nu-i serveşte pe deplin, că nu ar fi ştiut să abordeze aşa astfel de cazuri. Că mai e de studiat.
(notă: sursele în engleză vin via Rixa, cea în spaniolă, via Paula)
Stau şi mă-ntreb: nu cumva mai e muuuult şi bine de "descoperit” în materie de obstetrică? De trecut în manuale, adică... căci, uite, viaţa, tupeistă, are alt plan şi bate cartea...
Nu cumva ne punem întreaga încredere în oameni care, de fapt, ar trebui să ne mulţumească pentru ocazia de-a învăţa alături de noi?
Visare....
Visarea e mai simplă.
Eu, mai la munte, locuind în aer liber. Scăpată definitiv din gheara oraşului. Nu, nu mi-ar lipsi. Am zile în care nu ma pot duce nicăieri şi nu apuc să mă văd cu nimeni în afara sfântului-program-de-servici, care-mi pare (indiferent de domeniu) din ce în ce mai pârnaie. Deci nu pierd nimic.
Daaarrrr...
Încă n-am câştigat la loto. (poate pentru că n-am mai avut când juca? hm...)
Şi nu ştiu din ce aş putea trăi. (nu ştiu să-ntorc fânul. mă pricep, întrucâtva, la plivit, da-n rest mi-s, agriculturalmente, cvasi-incompetentă.)
Că dacă aflu...
Vă spun, că net e şi la munte!
VBA4C???
4???
După de ore bune de travaliu, în condiţiile-n care încep contracţiile de duminică noaptea şi naşti marţi noaptea spre miercuri???
M-am lămurit că văd bine, că acolo scrie 4, da, naştere vaginală după patru (p-a-t-r-u) cezariene. Şi după 50 de ore de travaliu.
N-o să pretind că exemplul ăsta e vreun progres, sau că, gata, de acu' 'nainte toată lumea tre' să se ţină non-stop, de dimineaţă până seara, de ve-be-a-ce-uri. Nici că e mai mult decât o excepţie fericită. Ştiu cazuri pentru care, cu certitudine imbatabilă, VBAC ar fi însemnat moarte, din pricina desprinderii operaţiei anterioare. Una dintre situaţii nu e prezentă în online, în cealaltă e vorba de Gabi. Mi-e greu spre imposibil să le discut detaliile.
Riscurile se pot vedea aici.
Nu-i chiar simplu.
Doar că... experiment sau nu, iresponsabil sau nu, povestea naşterii lui Caleb e la foarte mare distanţă de obstetrica românească, unde-ţi iei tona de mustrări şi ochi daţi peste cap dacă-ţi mai trebe cumva al treilea copil după două cezariene. Ce VBAC, ai înnebunit?Ce-i prostia asta.
(între noi fie vorba, o sursă demnă de toată crezarea mi-a şoptit că regula-celor-maxim-două-cezariene vine de la un medic care, în perioada decreţeilor, a găsit un model acceptabil de a justifica întreruperile de sarcină. nu am cum verifica veridicitatea informaţiei, da' povestea are potenţial... )
Aici, Marina-siriviri povesteşte despre cum şi-a născut acasă fetiţa pe care, când au cântărit-o, au constatat că muta acul cântarului la 4700g...
(când am născut eu, la Municipal, tot poporu-n halat alb se crucea cu privire la o tânără doamnă care-şi născuse vaginal copilul număru' doi, în greutate de 4700g... o socoteau sărită de pe fix. ea le ignora, absolut majestuos)
Aici, mecanismul unei naşteri breech (prezentaţie pelvi(a)nă) via Lisa Barrett, o moaşă englezoaică, rezidentă acum în Australia. Postarea e cu poze. Pe unii i-ar putea oripila. Pe mine m-a lăsat profund uimită, în sensul bun al cuvântului.
Inconştienţă! ar tuna câţiva medici pe care-i ştiu. Huo! Vreţi să muriţi!
Vreo doi, delicat întrebaţi, poate ar recunoaşte că instrucţia nu-i serveşte pe deplin, că nu ar fi ştiut să abordeze aşa astfel de cazuri. Că mai e de studiat.
(notă: sursele în engleză vin via Rixa, cea în spaniolă, via Paula)
Stau şi mă-ntreb: nu cumva mai e muuuult şi bine de "descoperit” în materie de obstetrică? De trecut în manuale, adică... căci, uite, viaţa, tupeistă, are alt plan şi bate cartea...
Nu cumva ne punem întreaga încredere în oameni care, de fapt, ar trebui să ne mulţumească pentru ocazia de-a învăţa alături de noi?
Visare....
Visarea e mai simplă.
Eu, mai la munte, locuind în aer liber. Scăpată definitiv din gheara oraşului. Nu, nu mi-ar lipsi. Am zile în care nu ma pot duce nicăieri şi nu apuc să mă văd cu nimeni în afara sfântului-program-de-servici, care-mi pare (indiferent de domeniu) din ce în ce mai pârnaie. Deci nu pierd nimic.
Daaarrrr...
Încă n-am câştigat la loto. (poate pentru că n-am mai avut când juca? hm...)
Şi nu ştiu din ce aş putea trăi. (nu ştiu să-ntorc fânul. mă pricep, întrucâtva, la plivit, da-n rest mi-s, agriculturalmente, cvasi-incompetentă.)
Că dacă aflu...
Vă spun, că net e şi la munte!
duminică, 7 august 2011
Consumerisme
Am pescuit dintr-un comentariu (îmi cer scuze, dar nu mai ştiu nici al cui, nici de pe ce blog, pentru că-s şi uitucă, şi e-lacomă - am cvasi-permanent vreo patruj' de ferestre de net deschise...) filmuleţul acesta, cu titlu foarte bine ales, în dublul sensul lui.
(pun aici numai prima parte, merită văzute toate)
Care filmuleţ, în esenţă, ne zice că nişte cetăţeni foarte lacomi, nu tocmai lipsiţi de resurse (financiare şi de ingeniozitate) manipulează (până la zombificare...) copiii, transformându-i, din fragedă pruncie, în clienţi emoţional captivi produselor lor. Cu semnul dolarului plutindu-le, în plin suspans thriller-ist, pe retină, în vreme ce ei, copchiii, delirează de fericire sintetică în universul extins şi ireal al jucăriei / filmului / aplicaţiei / brandului X.
Aşa. De-acord. Filmu' pare să zică bine ce zice. Doar că, vă rog să mă scuzaţi, e(ra) absolut evident. Nu e vreo mare descoperire - cel mult, una binişor evidenţiată.
Căci orice cetăţean vânzător de ceva asta-şi doreşte - să vândă. Să i se-ntâmple muuultă cumpărătură. Mai multă de la mai mulţi clienţi, mai multă de la ăia existenţi, mai multă de la ăia viitori. Cu atât mai mult dacă ăia viitori în chestiune au şi oarece putere de influenţă / decizie asupra bănetului altora (vezi vacanţele stabilite în funcţie de preferinţele copiilor sau urletele dictator-pofticioase de la raft).
Şi...?
Că doar la noi (încă) nu e aşa. Încă.
Sau... Păi, da' noi n-avem nicio putere. Dacă nu-ţi foloseşti mintea un pic, sigur nu.
Ai, în calitate de părinte de copil încă neatins de "val" - cele mai mari puteri:
- Să nu cumperi. Că doar decizia e la tine. (Ori te scobeşte sistematic careva-n portofel la magazin?)
- Să-ţi creşti copilul punând accent pe lucrurile care realmente contează. Pe ce faceţi împreună, nu pe ce-i cumperi (ceea ce, ştiu, nu-i simplu, căci să-i dai/ cumperi lucruri s-a-ncetăţenit deja ca dovadă de iubire.)
Doar că, na, punerea-n practică a conceptului de refuz al agresiunii comerciale pare, cum ziceam, a fi un pic mai greu de realizat...
Oare de ce?
Ca percepţie, achiziţia e cea mai scurtă cale de a realiza lucruri. De a le înfăptui. S-a substituit, în timp (din, cred, mai multe motive decât Marea Conspiraţie a Producătorilor/Companiilor Foarte Lacomi/e), înfăptuirii reale.
Din seria, nu ne putem permite o vacanţă, da' ne luăm o poză / un DVD / o pereche de şlapi.
(ca-n bancu' ăla cu ardeleanu' care zice "eu o portieră tot îmi cumpăr!")
Şi 5 milioane de mărunţişuri care să suplinească absenţa marelui-obiect-dorit - oricare va fi fiind ăla.
De fapt, care să panseze absenţa (intensităţii) unei stări de bine.
E, şi aici, în adâncuri, o poveste de neiubire.
Căci faptul că, de pildă, îţi umpli casa de jucării nu înseamnă joacă - înseamnă numai posibilităţi de joacă. Şi oarece depozitare.
(după cum, din păcate, statul în garaj nu face pe nimeni maşină. altfel, eu aş avea motor în ceva mai mulţi timpi).
Şi de-aici vine şi soluţia - fă lucruri. De preferinţă, împreună cu copilul din dotare. (ceea ce-n State, pot pricepe, nu mai e chiar aşa simplu...). O tură bună de joacă, azi, scoate din calcul pe ziua aia şi holbatul la televizor, şi inutilele achiziţii ulterioare generate fix atunci.
Vaaaai, dar presiunea colegilor...
Aşa, şi?
O să faci / cumperi chestii pen' c-a zis vecinu' Gigel? (poate că da, ce ştiu eu...)
De valoarea experienţelor diverse n-a auzit nimeni? Tot n-am ieşit din uniformizarea proletară?
De ce va fi mai încântat un copil (preşcolar, cel puţin...), de o oră de holbat imobil la Mickey Mouse, sau de-o perioadă de joc intens împreună cu mama şi/sau tata?
Problema nu e că o să cheltui oarece bani, la instigarea manipulatoare a Firmei X. Ăsta e doar simptomul - un efect al faptului că părem a trăi într-o lume care ... ei bine, nu mai ştie ce e cu ea. Am ajuns să preluăm facerea unor lucruri fără a ne mai întreba de ce. La ce ne trebe. De ce astea, şi nu alea, sau altele. Ceea ce a dus la o îmbârligătură aparent insolvabilă de lucruri/întreprinderi necesare şi respectiv deşeuri.
Şi-aici e o poveste mult mai mare decât consumerismul - pentru că bate mai adânc, în lucrurile-n care, eventual, credem.
Dar, despre asta, într-un episod viitor.
(pun aici numai prima parte, merită văzute toate)
Care filmuleţ, în esenţă, ne zice că nişte cetăţeni foarte lacomi, nu tocmai lipsiţi de resurse (financiare şi de ingeniozitate) manipulează (până la zombificare...) copiii, transformându-i, din fragedă pruncie, în clienţi emoţional captivi produselor lor. Cu semnul dolarului plutindu-le, în plin suspans thriller-ist, pe retină, în vreme ce ei, copchiii, delirează de fericire sintetică în universul extins şi ireal al jucăriei / filmului / aplicaţiei / brandului X.
Aşa. De-acord. Filmu' pare să zică bine ce zice. Doar că, vă rog să mă scuzaţi, e(ra) absolut evident. Nu e vreo mare descoperire - cel mult, una binişor evidenţiată.
Căci orice cetăţean vânzător de ceva asta-şi doreşte - să vândă. Să i se-ntâmple muuultă cumpărătură. Mai multă de la mai mulţi clienţi, mai multă de la ăia existenţi, mai multă de la ăia viitori. Cu atât mai mult dacă ăia viitori în chestiune au şi oarece putere de influenţă / decizie asupra bănetului altora (vezi vacanţele stabilite în funcţie de preferinţele copiilor sau urletele dictator-pofticioase de la raft).
Şi...?
Că doar la noi (încă) nu e aşa. Încă.
Sau... Păi, da' noi n-avem nicio putere. Dacă nu-ţi foloseşti mintea un pic, sigur nu.
Ai, în calitate de părinte de copil încă neatins de "val" - cele mai mari puteri:
- Să nu cumperi. Că doar decizia e la tine. (Ori te scobeşte sistematic careva-n portofel la magazin?)
- Să-ţi creşti copilul punând accent pe lucrurile care realmente contează. Pe ce faceţi împreună, nu pe ce-i cumperi (ceea ce, ştiu, nu-i simplu, căci să-i dai/ cumperi lucruri s-a-ncetăţenit deja ca dovadă de iubire.)
Doar că, na, punerea-n practică a conceptului de refuz al agresiunii comerciale pare, cum ziceam, a fi un pic mai greu de realizat...
Oare de ce?
Ca percepţie, achiziţia e cea mai scurtă cale de a realiza lucruri. De a le înfăptui. S-a substituit, în timp (din, cred, mai multe motive decât Marea Conspiraţie a Producătorilor/Companiilor Foarte Lacomi/e), înfăptuirii reale.
Din seria, nu ne putem permite o vacanţă, da' ne luăm o poză / un DVD / o pereche de şlapi.
(ca-n bancu' ăla cu ardeleanu' care zice "eu o portieră tot îmi cumpăr!")
Şi 5 milioane de mărunţişuri care să suplinească absenţa marelui-obiect-dorit - oricare va fi fiind ăla.
De fapt, care să panseze absenţa (intensităţii) unei stări de bine.
E, şi aici, în adâncuri, o poveste de neiubire.
Căci faptul că, de pildă, îţi umpli casa de jucării nu înseamnă joacă - înseamnă numai posibilităţi de joacă. Şi oarece depozitare.
(după cum, din păcate, statul în garaj nu face pe nimeni maşină. altfel, eu aş avea motor în ceva mai mulţi timpi).
Şi de-aici vine şi soluţia - fă lucruri. De preferinţă, împreună cu copilul din dotare. (ceea ce-n State, pot pricepe, nu mai e chiar aşa simplu...). O tură bună de joacă, azi, scoate din calcul pe ziua aia şi holbatul la televizor, şi inutilele achiziţii ulterioare generate fix atunci.
Vaaaai, dar presiunea colegilor...
Aşa, şi?
O să faci / cumperi chestii pen' c-a zis vecinu' Gigel? (poate că da, ce ştiu eu...)
De valoarea experienţelor diverse n-a auzit nimeni? Tot n-am ieşit din uniformizarea proletară?
De ce va fi mai încântat un copil (preşcolar, cel puţin...), de o oră de holbat imobil la Mickey Mouse, sau de-o perioadă de joc intens împreună cu mama şi/sau tata?
Problema nu e că o să cheltui oarece bani, la instigarea manipulatoare a Firmei X. Ăsta e doar simptomul - un efect al faptului că părem a trăi într-o lume care ... ei bine, nu mai ştie ce e cu ea. Am ajuns să preluăm facerea unor lucruri fără a ne mai întreba de ce. La ce ne trebe. De ce astea, şi nu alea, sau altele. Ceea ce a dus la o îmbârligătură aparent insolvabilă de lucruri/întreprinderi necesare şi respectiv deşeuri.
Şi-aici e o poveste mult mai mare decât consumerismul - pentru că bate mai adânc, în lucrurile-n care, eventual, credem.
Dar, despre asta, într-un episod viitor.
vineri, 5 august 2011
Despărţiri
Prima dată ne-am despărţit, desigur, medicalo-prostesc (inutil, pentru noi!) imediat după naştere (un start nu tocmai grozav, din punctul meu de vedere).
Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).
Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)
Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.
Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).
Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.
Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.
Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.
Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).
Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)
Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.
Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).
Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.
Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.
Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
