"Cum să (NU) ne educăm copiii"

Atenţie, postare kilometrică (scriu la ea de-o lună) în care mă cert de una singură c-un autor de opere complecte.

Recent, am dat peste chestii scrise de nen-tu Aldo Naouri. Mare om.

„Cum să ne educăm copiii” e apărută la Editura Trei.

Lectura e interesantă, da-n alt fel decât ar fi trebuit. Am încadrat-o mai degrabă la rubrica "văleeeeu! aşa, nici în visele rele".
Citat lămuritor de pe coperta 4: "Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii.”

I-auzi, brâu'.

Pierzându-se din vedere şi importanţa logicii, bag seama.

Întâi, musiu le juif lybien nu defineşte explicit noţiunile cu care operează. Dă el neşte cazuistică, pe-acolo, să ieie ochii, cum al'fel, da' nu clarifică, ferit-a sfântu', nimic.

Mie, toanta universală, îmi scapă cum s-ar putea înclina vreo balanţă, vreodată, prea mult în favoarea iubirii.

Iar toleranţa, vai nouă, cumplită boală degenerativă, s-o oprim. Frână, Costeleee!!!

Cât despre autoritate (cântă, zeiţă, mânia ce-aprise pe-Ahil Peleianul)... ce e, în ce constă, cine o garantează şi, mai exact, la ce ne trebe-n viaţă?
Poi ca să hie ordine, fimeie hăi!
(e clar că expunerea cazuistică a lu' ui' câ' de nasol e fără nu reuşeşte să mă convingă).

După un prim capitol poticnit rău la capitolele idei, claritate şi cursivitate (pentru ultima nu-mi pare a fi exclusiv vina traducerii... da' n-aş băga mâna-n foc...), în care 'mnealui se bate aiuristic cu nu mi-e clar cine - dă, în dulşele stil frânchenesc, cu pietre/flori de mină, de după cais, în toţi 'ăi de l-au 'nervat pe el 'f'odată, mama lor de prost crescuţi, (desigur, fără a-i enumera, se ştiu ei care-s, nesimţiţii pământului, cu cine cred ei că se pun, ha?) în vreme ce cetitoriul nu'ş ce-ar trebui să facă, să şadă la peluză şi s-aplaude?- , omu-i dă bice şi-n următoarele capitole continuă s-amestece bouillabaisse-istic noţiunile. Desigur, fără a se încurca să citeze surse, mai ales când informaţiile nu-s tocmai cuşer. Dăăă!

Ba că sistemul şcoler francez e naşpa, ba că părerea de expert nu e luată în seamă, nici atunci când e solicitată, ba că-n Germania nu-s grădiniţe (hă? şi cartea e apărută la Odile Jacob în 2008!), ba că noroc cu el, că altfel bieţii bărbaţi nici n-ar avea curaj să le zică 'fo ceva nevestelor. (?!)

Toate astea, formulate-ntr-un fel care mă face să cred că vorbeşte mult singur, în siguranţa-i autosuficientă de unic şi absolut deţinător al adevărului suprem.

Pe ici, pe colo, mai împănează cu oarece idei de-altminteri aparent bine sunătoare: "La fel ca acesta [soarele], copilul e un concentrat de căldură şi lumină, un concentrat de inepuizabil, un concentrat de viitor, un concentrat de eternitate care ne face să credem că putem să afidăm moartea" (pagina 67), şi, uneori, chiar cu chestii de bun simţ "copilul fiind moştenitor a două istorii care se îmbină în el" (pagina 130). Da' cam rar.

În rest, în majoritatea timpului, mai pare a fi ocupat, ca tot psihanalistu' care se respectă, cu a-şi convinge pacientele să nu mai alăpteze. (pagina 78. vorbim de un bebeluş de 8 luni...)

În adâncul sufletului lui, că ştie au ba, Aldo Naouri e membru Fight Club. Poate chiar în comitetul director!
Eu nefiind, îmi scapă de ce e aşa important, în relaţia cu copilul, să baţi monedă pe autoritate. Ce, ţi-a furat butelia? Sau altfel (în absenţa recursului la autoritate) nu te descurci?
Musiu nu-ndăzneşte/evită să dea direct cu pietre în Winnicott şi-n Dolto, da'ncearcă, aşa, cu boltă... de dupe acelaşi cais citat mai sus, căci maeştrii erau, poate, buni, dar discipolii bat câmpii (pagina 98).

E fabulos de calofil (a se vedea elucubraţiile din capitolul 3...).. şi nu tocmai lipsit de invidie la adresa mamelor, după cum se vede pe pagina 114: "[...] excluzând de la început semnificaţia "a aduce pe lume" [pentru latinescul parens, participiul prezent al lui parere] pentru că se referă prea mult la mamă[...]” (logic, doar copilul l-am făcut singură/singure!) şi-n nota de subsol de la 126. Care mame, dacă e să ne luăm după ce zice la 165, sunt de o animalitate intrinsecă.
(nu zice nimic despre bărbaţi & tipicul lor; da' mă-ntreb unde se-ncadrează cetăţenii de ambe sexe complet înstrăinaţi de natura lor fizică...)
A, şi esenţa masochistă e una dintre cele mai feminine posibil! (219), te pomeni că Leopold Ritter era, de fapt, o Leopoldină!

La pagina 164 am găsit-o (indirect) pe una din educatoarele de la grădiniţa-mi, în exemplul cu tânăra învăţătoare "motivată" dar descurajată de mofturile elevilor.
(nu, încă nu mi-am revenit, cu toate că musiu a părăsit incinta buclucaşă şi, ce să vezi, noua educatoare nu semnalează nicio problemă-n afară de faptul că, fiind bolnav, nu prea mai mănâncă!)
 
Poi bre. Matale încă eşti în propria copilările, când jucăriile-ţi stăteau un' le puneai?
(chiar, cam statică instrucţia asta a instructorilor, în comparaţie cu cât e viaţa de dinamică!)

Ce zice educatricea acolo-mi seamănă cu protestele unora dintre medici, indignaţi că trebe să explice pacientului ce opţiuni terapeutice văd, când ei ar vrea să aibă parte exclusiv de-o soma docilă şi aprobatoare.

La 167 omu’ ori nu se oboseşte cu claritatea, ori se contrazice puţin pe el însuşi, zicând că relaţia tinerei mame cu mama ei este adesea fructoasă - ceea ce, cu nişte zeci de pagini înainte era fie inexistent, dacă nu chiar fix pe dos.

La 169 explică „Nu îmi imaginez în niciun fel să pot modifica convingerile celor care au păreri opuse mie sau să pot interveni asupra psihicului cuiva.” Dialog raţional, niet, eject, nicht, kaput. Ah, mi-ar fi plăcut tare să pot interveni atotputernic asupra minţii cui vreau eu, da’ parcă m-am prins că nu merge.



La pagina 171 omu’ zice că mama trăieşte gestaţia într-un mod atât de intens, încât întâmpină cele mai cumplite dificultăţi să accepte sfârşitul.

Meştere, tu clar n-ai fost cu burta la gură, aşteptând să intri odată în travaliu, numai să vină progenitura. Şi, iar, crăpi de invidie. Că e a necunoaşterii, că e a aparentei neparticipări... (poate dacă nu te vorba-aia aşa intens grija autorităţii, aveai timp liber să participi & mai pricepeai ceva în plus?)

Altfel, ipoteza că rolul (simbolic) al durerilor naşterii e să marcheze trecerea de la o etapă la alta e foarte interesantă, da’ nu face nimic cu ea.



Noi muncim, nu gândim, apare ferm & clar la pagina 174. Suprainformarea este sursa unei confuzii, încât nu permite să se confere un plus de valoare unei opinii sau alteia. Sigur. Să ni se deie, cu toată autoritatea necesară, mură-n gură, una bucată informaţie supremă. Nu cumva să ne obosim s-analizăm, să discernem... ferească sfântul!

Fraza e scoasă din context. Da-mi pare emblematică pentru deruta furioasă-n care se tot bălăceşte nen-tu Aldo, eternel aspirant la chietrişica filosofală. Omu’ urlă după reperu’ suprem, şi concluzia la care alege să se oprească este, desigur, că ăla-i autoritatea.

Mda. Cu de-alte matale s-au construit comunismul şi alte orânduiri ordonate, intens normate şi aderente la ierarhii cu efecte îngrozitoare.


Aşa. Omu’ mai dă el oarece exemple mai mult sau mai puţin impresionante. Doar că, de fiecare dată, omite esenţialul - (re)punerea exemplelor în context. În ce fel susţine povestea asta teza/ideea capitolului e o-ntrebare sistematic retorică, la fel ca "da' de ce vorbim despre asta, bre?". Nu pupăm răspuns, ar trebui, nu-i aşa, să fie evident, doar ştie toată lumea. Mânca-l-ar mama de sfertodoct.

Exerciţiul frustrării e imperativ. Viaţa ie greu, oricum ne vom da cu capul de gard, să începem cât mai devreme posibil cu asta. Mamele, toante cum sunt, se opun. Grea misiune pentru domnu’ Aldo, să dea toa(n)te astea peste cap, să le puie-n ordine, noroc că el e descurcăreţ şi capabil.



La 193 vine (cam târziu...) şi definiţia autorităţii - atât de varză că merită citată şi analizată integral:

A avea autoritate înseamnă mai întâi să fii autorul recunoscut (de către cine? de Veta de la 3?) al unui gând, al unui discurs, al unui comportament, care se impun prin mai multe calităţi. (cam care...?) Dar poate să însemne şi o informaţie sau un cuvânt care ia valoare de adevăr: acest lucru s-a întâmplat multă vreme, cum e, de exemplu, cazul dictoanelor, al proverbelor sau aforismelor, şi, din păcate, adesea cel al ... zvonurilor! La care ar trebui adăugat, astăzi, televiziunea care are reputaţia de a conferi celor care se văd aici sau celor pe care îi vedem aici o fiabilitate şi o importanţă, şi una şi cealaltă, irecuzabile.

Trecând peste eventualele contribuţii nefericite ale traducătorului (carte asta n-a fost sigur verificată la traducere, judecând după nu puţinele dezacorduri de gen şi număr, aşa încât nu exclud posibilitatea ca unele idei să devină ceţoase din motive străine de domnu’ Naouri...), asta se cheamă, mă scuzaţi, vorbit împrăştiat. Diaree discursivă. Spumegăciuni ilogice.

Definiţia, musiu, aia concretă, fără elucubraţii, unde-i?

Poate pe 194. Să cetim mai departe:

A-ţi exercita autoritatea înseamnă a ţine un discurs al cărui autor total eşti (deci variantele-n care eu-s de acord cu ce zice altcineva, de exemplu domnu’ Naouri, şi-aş vrea să-i diseminez ideile se exclud!), un discurs destinat să se impună unui interlocutor (na lupul alfa, na Fight Club! să-l călcăm pe gât pe interlocutor, mama lui de contrazicător, rupe-i mâna, ia-i femurul!) şi care se impune în general interlocutorului. (gata, l-am executat! mama lui de bagabont....păi cu cine se pune, ha?) Ceea ce instaurează automat între protagonişti o ierarhie pe care unul şi-o asumă într-o măsură suficient de mare, încât celălalt să nu aibă nici măcar veleitatea s-o discute.

Hm. Şi eu, care-aş fi zis că ierarhia funcţionează câtă vreme o acceptă şi şi-o asumă toţi cei implicaţi... clar, sunt pe dinafară.

Iar omu’ n-are-n peisaj nici cea mai mică noţiune de egalitarism sau de cooperare. Nu, nene, e pe şefie, e din care pe care.



Booon. Dar cine trebuie să impună efectiv autoritatea, s-o exercite?

Mama. Căci, după cum vedem la pagina 199, un tată este ca o baterie, se uzează şi e mai bine să se păstreze pentru marile ocazii.

Sărăcuţul. Ui, stai că mi-a dat şi-o lacrimă, să mă duc s-o şterg discret. Cu glasspapier, ca o masochistă ce mi-s.

(Partea cu adevărat nasoală din toată expunerea tembelă a lui Naouri este că nu numai că nu închide riftul dintre tată şi diada mamă-copil, ci-l mai şi amplifică! îmi pare incredibil cât de dominat e de propriile contradicţii interioare-n privinţa cărora nu face nimic altceva decât să-ncerce să le impună.)


La 207 dă surprinzător dovadă de bun simţ când zice că sânii nu trebuie spălaţi înainte de fiecare alăptare, şi mai şi combate dezinfectarea (?!?) lor cu alcool (brrr....). La 208 explică însă ce frumos se poate încălzi apa pentru laptele praf al copilului la microunde! (din nou, nicio contradicţie... e accesibilă numa’ cârcotaşilor!)

La 210 văd clar că, dacă voi mai avea un copil şi Muţunau ar fi curios să guste (iar) lapte de mamă, e strict interzis şi total dăunător să-i dau, căci, nu-i aşa, regresăm. (conceptul de alăptare în tandem pare să-i fie, iar, foarte străin)

 Tot la 210 dăm milităria jos din pod şi, de unde în primele trei luni hrănirea se făcea la cerere, de la trei luni încolo, nu, gata, la program. Dacă urli de foame, ghinion. Iar consolarea copilului de 14 sau 16 luni cu sânul, în timpul consultaţiei medicale la domnu’ Aldo, este, desigur, mare şi impardonabilă greşeală. Distruge iremediabil copilul.

 Care copilul, îndopat cu dragoste până la indigestie, (213) este, vai nouă, un perfect mic obsedat (213) pe care, dacă plânge cu spasme, trebuie să-l lăsăm singur, părăsind camera, chit că o fi deja albastru la faţă de plâns. Că doar n-o să-l lăsăm, pardon, ajutăm, în tentativele sale de a deveni un mic tiran!

(locu’ ăla e ocupat, pe el stă de-o vreme domnu’ Aldo).



Cum a ajuns aiuritu’ ăsta să fie atât de băgat în seamă?

O ipoteză e că vorbea mult (dăăă!) şi, uneori, frumos. Construcţiile verbale cu aer poetic, gen forma de transfuzie continuă de viaţă pe care ea [mama] a adus-o pe lume (220) fascinează. Iau ochii. Te fac să accepţi nediscriminat şi alte minuni. Faptul că, de exemplu, părinţii au datoria de-a-l face pe copil să se teamă de ei, pentru că, astfel, îi disipează/maschează teama de moarte, interpunând o alta! (222)
(ah, thanato-fascinaţia asta psihanalitică...)

 Altă variantă e că era destul de mult în atenţia publicului, fie şi prin formulări şocante.
Mi s-a întâmplat să scriu că părinţii trebuie să-şi crească copiii în mod dictatorial, „fascist” oarecum, pentru a face mai târziu din ei democraţi [...] (225)

Alta e că, la cât de mult şi deseori fără rost sporovăie francezii, o tonă de precizări lipsite de pragmatism (întreaga parte a doua a cărţii) trece neobservată.... luând cu ea fraze de genul:
De fapt violenţa din comportamentul copilului justifică coerciţia cu care se răspunde. (225)
Ai zice că descrie vreun caz, cu vreun copil cu comportamente ieşite din comun, violent nevoie mare. Nu, e din senin, cu un înspăimântător caracter general. Căci teama nu se combate cu argumente raţionale, ea se combate, aşa cum am mai semnalat, cu o altă teamă. (225)
Aşa-i că, odată ce ţi-am prins mâna-n uşă, te doar mai puţin piciorul rupt?


Ah, esenţial: în tot acest demers, trebuie să-l respecţi pe copil (227). Darrrr, atenţie, fără a cădea în infantolatrie, da? Că e nu doar iresponsabil, ci şi demisionar, şi marcat de ură! (227)

Altă variantă, că mai spunea şi chestii de bun simţ.
Nu trebuie niciodată să forţezi un copil să mănânce. (231)
Pedepsele fizice nu se justifică în niciun fel. Trebuie să le condamnăm fără nuanţă. Sunt procedee folosite de brute şi de laşi, care ar face mai bine să se întrebe asupra propriei lor sănătăţi mintale decât să regleze propriile probleme, răzbunându-se pe un copil fără apărare. (258)

Încă una, că unele ipoteze păreau misterioso-interesante, conferindu-i omului un aer de mare cunoscător, chit că nu dezvolta nimic dincolo de enunţurile sentenţioase: Angoasa mamelor [...] contaminează copilul de la cea mai fragedă vârstă şi generează la acesta o patologie cu manifestare precoce, reflux gastroesofagian. (233)

... ori că emitea sentinţe uşor transformabile-n justificări populare: Este indubitabil că sânii unei mame pot hrăni un copil timp de doi, trei, patru ani, chiar mai mult. Dar ceea ce este prevăzut de natură pentru combaterea unei eventuale foamete nu poate să se aplice în societatea noastră, o societate a abundenţei. Astfel mi se pare rezonabil ca un bebeluş să fie înţărcat în jurul vârstei de nouă luni [...].
Auzi, da’ dacă e foamete, mama cu se ce hrăneşte, cu aer? Ori dă oricum lapte aşa, la infinit? Om fi dat peste echivalentul lui perpetuum mobile şi nu ştim!

Femeia, în schimb [spre deosebire de bărbat], simte mereu o plăcere proprie din satisfacţia pe care o aduce nevoilor unui terţ.
Să mori tu.
Separat de faptul că nu-i deloc clar ce vine, ca dovadă, în sprijinul acestui enunţ, să mori tu, dom’ Naouri, că n-o fi asta una din căile spre aservire şi abuz.


Un ordin este un ordin. Punct. Sunt vorbe care emană din voinţa celui care îl emite la adresa celui căruia îi este adresat şi care trebuie să asculte. (
Comod, desigur. Foarte comod. (250)
Da’... (zâmbet dispreţuitor de Bugs Bunny pe fundal) de ce să asculte? N-are altă treabă? N-are, copil fiind, de ales?
Chestiile de bun simţ, de tip: in respect, spune-i omului de ce să facă X, la ce foloseşte, că-n felul ăsta poate pricepe importanţa şi se mobilizează mai bine, îi scapă lu’ nenea Aldo, în continuare preocupat să nu cumva să mănânce cineva din farfurioara lui, să nu se aşeze pe scăunelui lui, etc.

Un ordin nu se explică, se execută.(251)
Aloo, Gestapo. De ce, musiu? Ţi-e aşa greu să-ţi expui motivele raţionale? Utilitatea?



... şi tot aşa. Aş putea continua cu exemple din cele aproape 100 de pagini rămase pân’ la 363, dar ideile principale-s tot astea.

Aşadar deci în concluzie:
Nu mi-a plăcut deloc cartea (suprinzător, nu?). Are atât de multe precizări inutile, exces de aspecte insuficient digerate şi e atât de neclară, încât zău dacă merita publicată.

Dar a fost o lectură foarte utilă, pentru că, graţie ei, am făcut nişte paşi înainte în a pricepe cum ajung lucruri absolut tembele să fie luate drept literă de lege, când vin la pachet cu oarece truisme, sună bine, par a se plia pe nevoia cititorului şi, esenţial, sunt scrise de un important oarecare.

 A, şi pentru cine mai are, în sprijinul propriilor aplicări ale operelor diverşilor tembeli care scriu aberaţii, menţiuni justificative de tipul „dar e medic!” (adic’telea cum să-l pui eu, proasta satului / neica nimeni, la îndoială): şi Mengele a  fost medic.