Fronturile momentan active (cu infanterie, cu cavalerie, cu aeropurtate, cu puşcaşi marini, cu genişti, cu tot tacâmul - că doar am progresat de la suliţaşi şi elefanţi da?) sunt:
- mâncarea (Muţunau, om de bază când e vorba de bufet suedez, pe care, dacă
nu-l are, îl face, lasă după ’mnealui, când poate, circa şaptişpe mii de
străchini şi străchinuţe cu chestii în varii stadii de consumare, de zici că
pe-acolo a trecut o armată grăbită de şoareci turbaţi. nu e că nu mănâncă. sau
că nu mănâncă tot. e că se-nfige inutil în paişpe mii de chestii odată!)
- somnul. numai nocturn. cel de peste zi nu ridică probleme. (seara, însăăă:
nu mă culc făăărăăă tiiiineeee, maaaaamiiii!!! - sigur, şi blidele din
paragraful anterior se spală singure, nu-i aşa?)
- spălatul pe dinţi (se lasă cu mari interpretări de cântice de
jele... mă gândesc serios să-nregistrez unu’ şi să i-l trimit lui Grigore
Leşe.)
- intervenitul neavenit(ul). înfiletatu’ sistematic în orice fac ’ăi din jur. în special mama, desigur. (nu contează
câte precauţiuni s-au luat. imediat ce sesizează cea mai mică oportunitate de
chiţăială, se deschide robinetul-cel-destabilizator-cu-decibeli. şi, nu, nu
pleci nicăieri două minute. nici măcar în camera cealaltă. când trec alea
două minute? acum? cum, tot n-au trecut? nici acum?)
- joaca la nesfârşit. eternizată. nu contează-n câte locuri mergem într-o zi,
odată ajunşi acasă, poa’ să fie ora ţ noaptea, fără una-două runde de joacă nu
se poate. chiar şi după zile-n care am obosit eu uitându-mă la el cât ţopăie.
şi de ce nu mergem tot azi şi la Decathlon? că eu vreau să mă trag cu
bicicleta. ce dacă tocmai am venit de la Ikea, de unde ne-au dat ăia afară,
că-nchideau? chiar, de ce închideau? eu voiam să mai rămânem!)
- strânsul lucrurilor şi jucăriilor muţunautice. (da, ştiu, sunt ridicolă. şi
patetică. şi jenibilă. şi ... şamd. dar am ales să perseverez în eroare.)
Am încheiat pacifist ostilităţile în materie de:
- trezit matinal (am lăsat-o eu mai moale, că prea eram Hitler...)
- purtatul de papuci de casă (aici am înfrânt (ambele părţi
beligerante...) graţie condiţiilor meteo)
Am lăsat-o cum a căzut în materie de dormit neînvelit.
Omu’ are centură neagră în a se dezveli. Inclusiv după ce l-am băgat, în
repetate rânduri per noapte, nopţi la rând, în super-mega-sacul de dormit
copilesc. (nu, nu e prea cald în camera unde doarme el. dacă onor încălzirea
centrală leşină, ceea ce se mai întâmplă, poate fi chiar frig. gen 15 grade
frig.)
Cred că n-ar fi rău să-ncep să-i vorbesc despre Houdini.
La învelit am renunţat cam după a douăşcincea noapte consecutivă în care am
constatat că, deşi mie-mi clănţăne toţi dinţii, adevăraţi şi puşi, imediat ce mă
extrag de sub plăpumoi, ’mnealui, dezvelito-golaş, poseda totuşi nasu’, mâinile
şi tălpoaiele calde. Nu călduţe. Calde.
Încă nu ne batem pe:
- haine (pare a avea o preferinţă pentru orice prezintă glugă, refuză unele
şosete (acceptă altele la schimb) şi uneori se echipează cu bluzele cu faţa la
spate, da-n rest nu există diferende aici). A fost un singur episod în care a refuzat un tricou (pentru că era cu Spiderman, dar cu Spiderman
fără cap...)
- încălţări (cam aceeaşi logică de mai sus)
- chestii de cumpărat din magazine. Avem acasă şi/sau cumpărăm
altă dată şi/sau mai bine facem noi şi/sau eu nu cumpăr prostia
asta, sub nicio formă sunt, momentan, acceptate.
Am biruit însă la capitolul acadele.
După trei săptămâni nesfârşite în care ajunsese să-mi pară că Muţunau s-a
multiplicat şi a încheiat un parteneriat etern cu Duracell, astfel ca, la
fiecare 3 milisecunde, să poată apărea o versiune nouă, neobosită, semnalizând:
uite acadele! vreau acadele! de ce nu-mi iei acadele? când o să mă ia iar X
de la grădi, o să cer acadele! uite, a-ca-de-le!.
Dar: am repetat ca răspuns, la nesfârşit, tip moară stricată,
„eu nu cumpăr acadele. ni-ci-o-da-tă!” şi, ca sprijin moral, am
răsvizualizat varii chestii care mă glorificau în subiect, cum ar fi:
Imagine cu Mamiţuni în costum de cowboy, cu un aer oarecum epuizat dar
satisfăcut, cu urme de fum pe faţă, suflând Clint Easterwood-ian în
ţava pistolului. (nu-mi amintesc concret de niciun film in care Clintu’
suflă-n pistol, da’mi imaginez c-o fi existând una, fie şi picată la montaj). Pe
jos, un suport sfărâmat de acadele.
Ecranul se schimbă şi mai apare o Mamiţuni, de data asta echipată (vorba
vine, că ăla e dezbrăcat şi uns cu ulei şi funingine) în Rambo (să zicem în
Rambo cu bustieră, ca să liniştim spiritele), zgâlţâind ameninţător de precis
un aruncător de flăcări.
Pe jos, un suport-arici de acadele, complet topit. Doar una a scăpat de genocid şi bălteşte
individual, puţin mai încolo.
Ecranul se schimbă iar şi apare Xena. Acadelele cad secerate de bumerang.
Apoi Conan. Sabie.
Apoi Alexandru cel Mare, care le dă acadelelor c-un elefant în cap.
Cei şapte samurai. Acadelele îşi fac seppuku.
Neînfricata Mulan. Toţi ăia din
X-men. Incredibilul Hulk (mmm, îmi stă bine cu verde; plus, cam tot aşa urlu că
nuuuu, pentru a cinşpe milioana oară nuuuuu, nu cumpăr nicio
acadea!)... etc.
Toţi, biruind mormane de acadele devenite brusc indezirabile.
Într-una din zilele cele mai pline de cereri şi, deci, de super-eroi, copilul observă, la magazin, că-s complet absorbită în fantezie, renunţă să mai ceară
acadele şi mă anunţă că maşina noastră e parcată în altă parte fix când îmi
aminteam că, fir-ar, nici azi n-am fost Chuck Norris.
marți, 27 noiembrie 2012
luni, 26 noiembrie 2012
Dialoguri
- Mami, pe blocul nostru când se pune poliţiren?
- Mami, ce înseamnă „xyzabc”? (nu, n-am trecut la polinoame, era nu mai ştiu ce cuvânt, bogat în omonime, de unde şi următoarea mea întrebare)
- Da’ în ce context ai auzit tu cuvântul ăsta?
- Într-un context potrivit!
La o serbare cu mai mulţi copii, Muţunau se pregăteşte s-o încânte chitaristic pe una dintre fete (în condiţiile-n care, până la Hibernalul de Chitară, nici nu-i era clar cum anume se ţine chitara - la fel ca vioara?)
Chitara e una de lemn, mărime de copil, fără mari pretenţii muzicale da’ cu fonfleuri estetice (cap şi corp de aceeaşi culoare)
Mă apuc să demonstrez cum poţi scoate sunete diferite de pe aceleaşi corzi.
Muţunau arată spre cheile de acordaj şi zice (referindu-se la sunete):
- A, păi se pot schimba şi de acolo, de la parchet!
luni, 19 noiembrie 2012
Când îţi crapă măseaua....
....nicio alta decât cea necrozată acu’ vreun an jumate...
(dar, evident, crăpată acum pe partea cealaltă, nu pe cea reparată anterior. fireşte, ronţăirea perseverentă, de dată recentă, a unui pungoi de porumb prăjit e o pură coincidenţă).
Pe scurt, du-te cu copchilul la dentist. (că e din scurt, că alte programări nu mai sunt, că nu-l poate prelua, tot din cauză că e din scurt, fără a se da peste cap de cinci milioane de ori şi cu fundu’ de pământ, odată, nimeni)
Ei, hai să-ncercăm.
Am luat un set de carioci groase (4 lei) de pe la ceva magazin obscur dintr-o piaţă mică.
Am printat circa două kile de foi desemnate colorării. Care de la PicGifts, care de la Supercoloring, care de la Kaboose (nu puteau lipsi piraţii).
Tangledcoloringpages e, iar, un site util & interesant.
Am explicat din timp junelui care-i treaba. Ce facem, unde mergem, ce se întâmplă şi cum e de aşteptat să se poarte fiecare dintre noi. (in linii mari, eu să nu urlu, să nu dau din picioare şi să nu bat dentista, el, nici atât)
La faţa locului, junele s-a comportat exemplar. De pus la icoană, cu busuioc.
A avut răbdare să aşteptăm; a răspuns de 5 ori în 3 minute setului standard de interogări (cum te cheamă? câţi ani ai? mergi la grădi? - ocazie cu care m-am gândit serios să-i fac un tricou cu toate răspunsurile astea; când mai creşte, pun pătrăţele noi; sau, la o adică, scriu cu marker-ul de textile, cifră după cifră); odată intraţi în cabinet (doamna doctor în chestiune posedă oarece nepoţel, un pic mai mic, deci a fost încântată să-l studieze în paralel cu cavernele din dantura pacientei) s-a pus netulburat pe desenat.
Atât de netulburat că nu s-a sinchisit de criticile acerbe ale audienţei scandalizate de culoarea (mmm... tehnic vorbind, culorile) alocată(e) mâţei.
(inexplicabil, bostanul parţial mov n-a şocat pe nimeni)
Am rezolvat pretins-diplomatic situaţia:
- E o mâţă de Halloween! E şi ea deghizată!
(devin brusc creativă în preajma aparaturii stomatologice)
Apogeul situaţiei n-a fost atins însă când Muţunau, debordând de siguranţă de sine, a răspuns (neconform cu realitatea) un „da!” hotărâto-indignat la întrebarea „da’ tu te speli pe dinţi, nu-i aşa?” (răspunsul mai complet ar fi putut fi „da, da’ ştii cât mă zbat să nu?”), ci când a venit să studieze cam ce se întâmplă între fălcile mumă-sii şi i-a făcut cu ochiul stomatoloagei cum că „bine!”
(dar, evident, crăpată acum pe partea cealaltă, nu pe cea reparată anterior. fireşte, ronţăirea perseverentă, de dată recentă, a unui pungoi de porumb prăjit e o pură coincidenţă).
Pe scurt, du-te cu copchilul la dentist. (că e din scurt, că alte programări nu mai sunt, că nu-l poate prelua, tot din cauză că e din scurt, fără a se da peste cap de cinci milioane de ori şi cu fundu’ de pământ, odată, nimeni)
Ei, hai să-ncercăm.
Am luat un set de carioci groase (4 lei) de pe la ceva magazin obscur dintr-o piaţă mică.
Am printat circa două kile de foi desemnate colorării. Care de la PicGifts, care de la Supercoloring, care de la Kaboose (nu puteau lipsi piraţii).
Tangledcoloringpages e, iar, un site util & interesant.
Am explicat din timp junelui care-i treaba. Ce facem, unde mergem, ce se întâmplă şi cum e de aşteptat să se poarte fiecare dintre noi. (in linii mari, eu să nu urlu, să nu dau din picioare şi să nu bat dentista, el, nici atât)
La faţa locului, junele s-a comportat exemplar. De pus la icoană, cu busuioc.
A avut răbdare să aşteptăm; a răspuns de 5 ori în 3 minute setului standard de interogări (cum te cheamă? câţi ani ai? mergi la grădi? - ocazie cu care m-am gândit serios să-i fac un tricou cu toate răspunsurile astea; când mai creşte, pun pătrăţele noi; sau, la o adică, scriu cu marker-ul de textile, cifră după cifră); odată intraţi în cabinet (doamna doctor în chestiune posedă oarece nepoţel, un pic mai mic, deci a fost încântată să-l studieze în paralel cu cavernele din dantura pacientei) s-a pus netulburat pe desenat.
Atât de netulburat că nu s-a sinchisit de criticile acerbe ale audienţei scandalizate de culoarea (mmm... tehnic vorbind, culorile) alocată(e) mâţei.
(inexplicabil, bostanul parţial mov n-a şocat pe nimeni)
Am rezolvat pretins-diplomatic situaţia:
- E o mâţă de Halloween! E şi ea deghizată!
(devin brusc creativă în preajma aparaturii stomatologice)
Apogeul situaţiei n-a fost atins însă când Muţunau, debordând de siguranţă de sine, a răspuns (neconform cu realitatea) un „da!” hotărâto-indignat la întrebarea „da’ tu te speli pe dinţi, nu-i aşa?” (răspunsul mai complet ar fi putut fi „da, da’ ştii cât mă zbat să nu?”), ci când a venit să studieze cam ce se întâmplă între fălcile mumă-sii şi i-a făcut cu ochiul stomatoloagei cum că „bine!”
sâmbătă, 17 noiembrie 2012
Prima vizită la cinematograf
A fost ieri, la Kinodiseea.
Am văzut-o pe Lotte.
... a cărei atitudine tipică pare a fi (şi) asta:
Lotte şi misterul pietrei lunii, adică.
Întâi am constatat că nu-mi amintesc când a fost ultima oară când Muţunau, post-bebeluşie, mi-a stat în braţe mai mult de o oră (cu o excepţie notabilă, unul din concertele Clasic e fantastic, dar cam atât...)
Şi că nu pot identifica nici o ocazie de alt gen decât spectacol/film. Ceea ce e .... măcar un pic descumpănitor.
Apoi am constatat că Lotte pare a fi un mare personaj, prezent şi-n alte filme:
Urmează Zarafa.
Am văzut-o pe Lotte.
Lotte şi misterul pietrei lunii, adică.
Întâi am constatat că nu-mi amintesc când a fost ultima oară când Muţunau, post-bebeluşie, mi-a stat în braţe mai mult de o oră (cu o excepţie notabilă, unul din concertele Clasic e fantastic, dar cam atât...)
Şi că nu pot identifica nici o ocazie de alt gen decât spectacol/film. Ceea ce e .... măcar un pic descumpănitor.
Apoi am constatat că Lotte pare a fi un mare personaj, prezent şi-n alte filme:
Urmează Zarafa.
miercuri, 14 noiembrie 2012
Despre Learn with Music, pe scurt
Ideea de-a-nvăţa o limbă străină orice prin joc şi muzică mi s-a părut, de la
bun început, interesantă. Foarte interesantă.
Apoi am văzut la grădiniţă o sesiune demonstrativă şi pe alocuri aveam dificultăţi în a înţelege ce spun cele două doamne demonstratoare. Poate din cauza accentului - vag iliescian (ei, hai, nu chiar aşa, rusesc; doar dâmboviţean. pur şi pe alocuri încâlcit), că eu de auzit, aparent aud destul de bine cât să pricep şi engleza vorbită de irlandezi foaaarte ... grăbiţi! (hi!)
Nu, din punctul meu de vedere nu e destul să fi stat X ani în ţara Y pentru ca asta să însemne că şi vorbeşti bine limba. Cunosc personel destule contraexemple, clasici în viaţă...
Dar Muţunau a vrut să meargă la program (căruia eu nu i-am prezis un viitor luminos) aşa încât se-ntoarce săptămânal lălăind varii chestii ininteligibile.
Cel puţin până ieri, când m-a anunţat că nu mai vrea să meargă. Nu, nu mi s-a adeverit prezicerea, programul îl interesează în continuare, doar că doamnele cu pricina l-au pierdut de muşteriu când nu i-au (mai) dat nu’ş ce recompensă tembelă (ele folosesc „premii” - nişte steluţe aurii autoadezive care m-au dus cu gândul la biscuiţii pe care-i foloseam ca să obţin un culcat şi un şezi de la câinele Boxie...). Şi nici piraţi se pare că n-au.
Chestiile ininteligibile vin din faptul că pronunţia corectă n-o predă, se vede treaba, nimeni. Ce auzi tu şi ce prinzi din zbor, aia e.
(Muţunau oricum îmbogăţeşte fonetic subiectul - a se vedea Ifiochia şi, mai nou, Iunaited Steics. Pe ultima nu-s sigură c-a greşit-o radical)
Ieri s-a-ntors, de pildă, lălăind ceva ce am decriptat numai parţial.
Ultima parte e (sper) now be quiet.
Pen' că, per total, ce cântă el seamănă suspect de mult cu hairy asses, now be queer.
Apoi am văzut la grădiniţă o sesiune demonstrativă şi pe alocuri aveam dificultăţi în a înţelege ce spun cele două doamne demonstratoare. Poate din cauza accentului - vag iliescian (ei, hai, nu chiar aşa, rusesc; doar dâmboviţean. pur şi pe alocuri încâlcit), că eu de auzit, aparent aud destul de bine cât să pricep şi engleza vorbită de irlandezi foaaarte ... grăbiţi! (hi!)
Nu, din punctul meu de vedere nu e destul să fi stat X ani în ţara Y pentru ca asta să însemne că şi vorbeşti bine limba. Cunosc personel destule contraexemple, clasici în viaţă...
Dar Muţunau a vrut să meargă la program (căruia eu nu i-am prezis un viitor luminos) aşa încât se-ntoarce săptămânal lălăind varii chestii ininteligibile.
Cel puţin până ieri, când m-a anunţat că nu mai vrea să meargă. Nu, nu mi s-a adeverit prezicerea, programul îl interesează în continuare, doar că doamnele cu pricina l-au pierdut de muşteriu când nu i-au (mai) dat nu’ş ce recompensă tembelă (ele folosesc „premii” - nişte steluţe aurii autoadezive care m-au dus cu gândul la biscuiţii pe care-i foloseam ca să obţin un culcat şi un şezi de la câinele Boxie...). Şi nici piraţi se pare că n-au.
Chestiile ininteligibile vin din faptul că pronunţia corectă n-o predă, se vede treaba, nimeni. Ce auzi tu şi ce prinzi din zbor, aia e.
(Muţunau oricum îmbogăţeşte fonetic subiectul - a se vedea Ifiochia şi, mai nou, Iunaited Steics. Pe ultima nu-s sigură c-a greşit-o radical)
Ieri s-a-ntors, de pildă, lălăind ceva ce am decriptat numai parţial.
Ultima parte e (sper) now be quiet.
Pen' că, per total, ce cântă el seamănă suspect de mult cu hairy asses, now be queer.
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
Muzicologhice
Dimineaţa, în drum spre grădinilă. Ascultăm România Muzical (că nu mă
descurc să mai prind BBC şi altceva suport greu). Răsuna aria lui Figaro (aia celebra)
din Bărbierul din Sevilla:
Eu, brusc lovită sfertodoct de setea de cultură şi de dorinţa de instruire
(simultan!):
- Uite, muzica asta e aria lui Figaro, e dintr-o operă numită
Bărbierul din Sevilla!
Muţunaul îmi
răspunde, după vreo 20 de secunde, cu un aer
sobru-îngăduitoro-politicos.
- Mami, e din Tom si Jerry...
Presupun c-o să aibă un déjà... écouté (?) similar şi la Carmen...
sau din Michimaus:
Chopin va fi pe vecie intepretat de ursu' panda cel chinuit de Woody:
Iar Franz Liszt, de Bugs Bunny:
care Bugs Bunny se pare că se descurcă (în binecunoscutu-i stil uşor apocaliptic) şi cu dirijatul:
dar şi cu imposturile wagneriene:
De Fantasia nu mai zic nimic.
Emmm... aproape nimic.
În (oarecum) altă ordine de idei: azi, la drum de seară, deschid radioul. Ceva operă (tot via România Muzical...) năvăleşte-n maşină, cu soprana aferentă cu tot. Mai degrabă sensibilă la aparenta invazie sonoră decât la lirismul momentului... ăăă... liric, răspund în doi peri când Muţunau întreabă:
- Mami, îţi place muzica asta?
- Nu cine ştie ce.
- De ce, pentru c-o cântă o babă?
miercuri, 7 noiembrie 2012
Să-i zicem distopie
Te duci dimineaţa, înainte de a merge la muncă, la chioşcul din colţ. Are
program non-stop. Vânzătoarea, aparent proaspăt trezită din somn, mormăie:
- Aşa devreme... Ce, nu puteaţi veni mai târziu un pic? Mai dormeam şi io. Păi daţi-mi mărunţi. Păi dacă toată lumea ar veni la mine cu bani dintr-ăştia, eu ce m-aş face? E dimineaţă, de un’ să am? Doamne, ce de-a ifose, auzi, cică să am mărunt... Ce-s eu, bancă? Hm!!
În trafic, poliţistul strigă:
- Mişcaţi-vă mai repede, adormiţii pământului! Cine v-a pus carnetu’n mână, tăntălăi fără margini ce sunteţi? Alţi fraieri, ca voi, cine putea. Băă, eşti chior, tu nu vezi ce strâmb mergi? Tu crezi că municipalitatea a tras linia aia degeaba? Borsec, mişcă, ce faci, dormi? Cucoaaaanăă, vinde maşina aia, că-i păcat de ea, zău aşa, uite-te şi tu puţin la tine, nici cu ruj n-ai fost în stare să te dai!
În faţa biroului, iese brusc un vecin de peste drum:
- M-am săturat de voi cu clădirea asta, tot timpul umpleţi strada, faceţi atâta zgomot, şi fum, nesimţiţilor! Să vă ia muma găilor, nemernicilor!
Te uiţi în jur.
Pe partea lui de strada nu e nicio maşină parcată. Pe partea ta, sunt trei, pe o distanţă de 50 de metri. Momentan, în afară de tine nu mai e nimeni.
- Javrele dracului, că atâta ştiţi, să vă plimbaţi cu maşinile!
Jbang, o piatră-n portieră şi alta-n parbriz.
La bancă:
- Biiiine, mă, ia, de aici, îţi dau eu de la mine 50 de bani, mare chestie, na, că nu ţi-am dat rest 35 de bănuţi... Săracule, te fac cinci firfirici!!! Veniţi toţi pe capul meu şi număraţi toţi flecuşteţii ăştia de bani...
La muncă:
- Ce e, mă, cu raportul ăsta? De unde ai picat, din Lună? Tu nu vezi cât de prost eşti? Păi noroc cu mine, că vă ţin, dobitoci patentaţi. Loazele pământului, de nimic nu sunteţi în stare. Păi de unde să mai am eu răbdare cu tine, ce-i aici, o-en-ge, fundaţie de binefacere? M-a enervat şi boul ălălalt săptămâna trecută, şi acu’ vii şi tu, tembelule.
Jart, una cu biblioraftul pe jos - aşa, demonstrativ.
A dystopia is, therefore, a place in which "people lead dehumanized and often fearful lives.
Aoleu.
Stai, că mai sus nu e distopie.
Cel puţin nu în sens de ficţiune distopică.
E realitate. Aia curentă.
Vai de mine, da’ oare cum om fi ajuns aici, aşa popor primitor, hiperborean şi cu frica lui Dumnezeu?
- Aşa devreme... Ce, nu puteaţi veni mai târziu un pic? Mai dormeam şi io. Păi daţi-mi mărunţi. Păi dacă toată lumea ar veni la mine cu bani dintr-ăştia, eu ce m-aş face? E dimineaţă, de un’ să am? Doamne, ce de-a ifose, auzi, cică să am mărunt... Ce-s eu, bancă? Hm!!
În trafic, poliţistul strigă:
- Mişcaţi-vă mai repede, adormiţii pământului! Cine v-a pus carnetu’n mână, tăntălăi fără margini ce sunteţi? Alţi fraieri, ca voi, cine putea. Băă, eşti chior, tu nu vezi ce strâmb mergi? Tu crezi că municipalitatea a tras linia aia degeaba? Borsec, mişcă, ce faci, dormi? Cucoaaaanăă, vinde maşina aia, că-i păcat de ea, zău aşa, uite-te şi tu puţin la tine, nici cu ruj n-ai fost în stare să te dai!
În faţa biroului, iese brusc un vecin de peste drum:
- M-am săturat de voi cu clădirea asta, tot timpul umpleţi strada, faceţi atâta zgomot, şi fum, nesimţiţilor! Să vă ia muma găilor, nemernicilor!
Te uiţi în jur.
Pe partea lui de strada nu e nicio maşină parcată. Pe partea ta, sunt trei, pe o distanţă de 50 de metri. Momentan, în afară de tine nu mai e nimeni.
- Javrele dracului, că atâta ştiţi, să vă plimbaţi cu maşinile!
Jbang, o piatră-n portieră şi alta-n parbriz.
La bancă:
- Biiiine, mă, ia, de aici, îţi dau eu de la mine 50 de bani, mare chestie, na, că nu ţi-am dat rest 35 de bănuţi... Săracule, te fac cinci firfirici!!! Veniţi toţi pe capul meu şi număraţi toţi flecuşteţii ăştia de bani...
La muncă:
- Ce e, mă, cu raportul ăsta? De unde ai picat, din Lună? Tu nu vezi cât de prost eşti? Păi noroc cu mine, că vă ţin, dobitoci patentaţi. Loazele pământului, de nimic nu sunteţi în stare. Păi de unde să mai am eu răbdare cu tine, ce-i aici, o-en-ge, fundaţie de binefacere? M-a enervat şi boul ălălalt săptămâna trecută, şi acu’ vii şi tu, tembelule.
Jart, una cu biblioraftul pe jos - aşa, demonstrativ.
A dystopia is, therefore, a place in which "people lead dehumanized and often fearful lives.
Aoleu.
Stai, că mai sus nu e distopie.
Cel puţin nu în sens de ficţiune distopică.
E realitate. Aia curentă.
Vai de mine, da’ oare cum om fi ajuns aici, aşa popor primitor, hiperborean şi cu frica lui Dumnezeu?
marți, 6 noiembrie 2012
Scurt ghid mamiţunesc pentru travaliu
- Auzi, şi dacă în travaliu simţi că nu mai ai energie decât pentru un singur lucru...
- Să te sun? Nu ştiu dacă or să mă lase cu telefonul...
- Nu, nu să mă suni. Mă-ndoiesc c-o să poţi vorbi!
- Nu? Da’ atunci ce?
- Să respiri adânc. Pân’ la urmă, tu atâta trebuie să faci.
Explic tot tacâmul, cu fătul care dă semnalul pentru naştere, cu nevoia de a avea suficient oxigen şi la mamă, şi la făt, şi-n general, cam peste tot pe planetă, şamd, şi-mi mai vine o idee.
- Aşadar, prima regulă de aur asta e: să respiri.
- Atât?
- A, şi faptul că-n travaliu, orice idee ţi-ar veni, tu ai dreptate.
Relaxare palpabilă la capătul firului.
Pân’ la urmă, şi asta contează.
luni, 5 noiembrie 2012
Despre educaţie şi alţi demoni
Am citit despre învăţătoarea-monstru, cum bine i-a zis Sabina, prima dată la
Ada. Apoi la Maria. Apoi pe alte link-uri, pe ici, pe colo.
M-am întrebat de ce e pe locul 4 (poate urlă prea puţin? se poate şi mai mult? ăia de pe primele 3 sparg geamuri când deschid gurile? cum e făcut topul? se iau în calcul rezultatele elevilor la concursurile şcolare - ceea ce ar fi o tristeţe fără margini - ?)
M-am mai întrebat dacă nu cumva trăiesc (şi nu m-a anunţat nimeni) într-o ţară de masochişti, unde datul cu parul şi răcnitul sunt semne de mare vitalitate, intelighenţă şi energie.
Am privit, fără sonor, la film. Fără sonor şi din lipsă de sonor la computer şi pentru că, na, ce să vezi, deşi n-o cunosc pe madam, ştiu, de mult, ce şi cum ar spune.
Mi-am amintit şi de lungul şir de urlete care încă-mi ocupă loc în memorie - de pe vremea când eram eu grădiniţar şi şcoler.
De insultele şi abuzurile trecute drept normă. De sistemul împuţit şi tâmpit care nici când moare nu se predă.
De profesorul de engleză din gimnaziu care, din când în când, de obicei din senin, privea cu un aer superior peste clasă, îşi sugea atotştiutor măseaua şi arunca:
- Pucioşilor! Sunteţi nişte pucioşi, asta sunteţi!
Nimeni din clasă n-avea habar ce e aia pucios. S-au făcut, inutil, consfătuiri pe subiect. Degeaba.
Oricum, era clar că-i ceva nasol, de vreme ce cu eticheta asta se alegeau toţi cei ieşiţi la tablă şi dovediţi insuficient de cunoscători.
Pare amuzant, pentru că-l lasă pe prof în ridicol, dar nu e.
Pentru că de aici reiese că tot ce-ai avea de învăţat la şcoală ar fi, de fapt, să te simţi devalorizat şi să creşti sperând c-o s-ajungi şi tu, vreodată, să devalorizezi la rândul tău, cât mai mult.
De profa de română, tot de gimnaziu, care trântea lucrări săptămânale ca să-i pregătească pe copii pentru admitere, dar care nu se obosea să şi corecteze ca lumea, astfel încât, dacă treceai cu comentariul de 7 pagini, era destul să-i scrii orice pompoşenii între ghilimele, pretinzând că-s citate din criticul X, că luai 10.
Cum a luat şi băiatul care, când şi-a dat seama că n-are de unde scoate 7 pagini, a scris aceeaşi pagină de două ori.
Cel care a scris „Dumnezeu” pe trei rânduri a luat numai 8, că exagerase.
De supraveghetoarea de la afterschool care a remarcat după 3 săptămâni că unul din băieţi nu mai vine.
Nu, nu e vorba că n-a apucat să stea de vorbă mai devreme cu mama băiatului respectiv. Cucoana nu observase. Pur şi simplu.
De situaţia absolut incredibilă-n care părinţii vin şi spun „da’ mai bateţi-i şi dumneavoastră, la şcoală, că noi nu mai putem”.
Că doar baţi cât baţi, da’ mai şi oboseşti. Şi atunci e logic să ceri să te-ajute statul.
De paradoxul îngrozitor în care te poţi trezi când o Bereandă de-asta vine şi spune că ea-şi urlă plămânii degeaba la şcoală şi moare acolo, şi proştii ăia tot urât scriu / nu învaţă / sunt loaze / etc. Ei şi părinţii lor, desigur.
Dar şi de profii ceilalţi.
De cea de română din liceu, care căra tona de cărţi la şcoală, ca să poată, la o adică, prelua citate pentru uzul unuia sau altuia direct de la sursă.
Nu că nu le-ar fi ştiut pe dinafară, după cum s-a dovedit în mai multe rânduri, când a oprit din citit câte un auctor de temă cu reale valenţe de teză pontistă de doctorat, ca să-i continue lectura exact de unde îl oprise, doar că din altă carte, cea originală.
Care se străduia să încurajeze gânditul pe marginea lecturilor obligatorii, în loc de simpla compilare pompoasă de comentarii existente.
Şi care, împreună cu alţi câţiva profi, organiza concursuri ale căror premii proveneau din banii donaţi de fiecare prof în parte.
De cel de chimie, tot din liceu, la a cărui intrare-n clasă puteau începe uşor să clănţăne toţi dinţii (omul avea reputaţie de sever şi de ’al dracu’) care muncea cam cât toată clasa la un loc la făcut bareme de lucrări şi de teze, ca să nu nedreptăţească pe nimeni.
Cum la chimie erau de scris rânduri după rânduri de reacţii chimice, fiecare lucru bun din ele era punctat. Nu era neobişnuit să vezi pe foaie, lângă cine ştie ce minune scrisă de elev, 0.0875 puncte. Că, dacă tot nimerise ceva, orice fleac, era punctat.
Şi, oricât de sever şi-al dracu’, omul corecta imediat nota dacă se dovedea că greşise la adunare- deloc suprinzător, având în vedere minuţiozitatea notărilor intermediare. Şi, culmea incredibilului, îşi cerea scuze pentru eroare.
Pentru că, zicea el, dacă am greşit, e greşeala mea, e logic şi de bun simţ să mă scuz pentru ea.
Omul avea acasă un copil care astăzi ar fi putut fi, probabil, diagnosticat altfel decât atunci, adică anormal. La vremea aceea, singura opţiune valabilă din punct de vedere social era să internezi copilul într-o instituţie. N-a vrut. Sigur nu i-a fost uşor - uneori fiu-său se calma numai după ce era plimbat cu orele cu maşina - dar pe el nu s-a văzut niciodată nimic din asta în clasă. Era impecabil şi ca discurs, şi vestimentar, şi comportamental.
De profa care predă în nişte sate uitate de lume şi care roagă pe toată lumea care mai trece prin Bucureşti să-i aducă şi ei nişte metri de hârtie de la Ikea, ca să-i dea ca premii copiiilor din clasă.
(toţi primesc premiu, cu ocazia realizării unui experiment cu măsurători. unii plâng pentru că, spun ei, eu n-am primit nimic niciodată, niciun cadou).
Sigur, nu e uşor să fii învăţător sau profesor. Nu e fix cea mai invidiată meserie, şi nici cea mai bine plătită, şi nici cea mai aducătoare de satisfacţii.
E şi mai greu, aş spune, când nu ţi-e clar care ţi-e rolul şi care ţi-s responsabilităţile.
Pentru că rolul nu e s-o faci pe şeful şi pe şmecherul pretinzând că tu scoţi oameni din copiii ăştia.
Rolul tău nu e să scoţi nimic. E să dai. Să transmiţi. Să transmiţi informaţii într-o manieră atractivă pentru fiecare copil în parte, în aşa fel încât fiecărui copil să-i placă să înveţe.
Nu să-ţi dai ochii peste cap când A. nu scrie drept şi B. greşeşte nu-ştiu-ce.
Nu să-i împarţi în grupe de proşti şi deştepţi.
Pentru că, mai ales la clase mici, eşecul lor academic e integral al tău. Ţi se datorează. Îţi aparţine.
Pentru că nu ţi-ai făcut treaba - n-ai livrat informaţia suficient de clar şi atractiv pentru fiecare copil.
Cui nu e convins de asta îi recomand următorul exerciţiu: imaginează-ţi că mătăluţă, adult fiind, mergi la un curs. Curs calibrat pe pregătirea şi/sau pe interesele tale. Cu alte cuvinte, poate ştii deja câte ceva, sau poate nu, poate eşti complet lemn, că doar de aia de duci la curs, să-nveţi.
Şi pe la o bucată vezi că nu mai înţelegi nimic, că l-ai pierdut complet pe omu’ care livrează informaţia. Evident, adult fiind, ceri lămuriri. (sper...)
Dacă le primeşti pe înţelesul tău şi prinzi din urmă subiectul, lucrurile merg normal. Instructorul e OK, cursul e bun, a fost o experienţă utilă.
Dar dacă nu le primeşti pe înţelesul tău (sau deloc...), cum reacţionezi?
În răspunsul/răspunsurile la întrebarea asta stau foarte multe lucruri grele. Ale fiecăreia şi fiecăruia.
Revenind de unde-ncepusem, madam Bereandă e de oprit. Nu doar pentru că urlă - şi pentru asta... Ci mai ales pentru că pretinde că n-a greşit cu nimic.
Şi pe lângă madam Bereandă e de oprit un întreg sistem. Nu doar şcolar, ci social.
Pentru că, dacă o societate întreagă susţine că aşa se face educaţia (nu, împăiaţilor, ăsta e singurul mod în care mai puteţi opera voi), înseamnă că, insidios şi camuflat, experimentul Piteşti a reuşit.
M-am întrebat de ce e pe locul 4 (poate urlă prea puţin? se poate şi mai mult? ăia de pe primele 3 sparg geamuri când deschid gurile? cum e făcut topul? se iau în calcul rezultatele elevilor la concursurile şcolare - ceea ce ar fi o tristeţe fără margini - ?)
M-am mai întrebat dacă nu cumva trăiesc (şi nu m-a anunţat nimeni) într-o ţară de masochişti, unde datul cu parul şi răcnitul sunt semne de mare vitalitate, intelighenţă şi energie.
Am privit, fără sonor, la film. Fără sonor şi din lipsă de sonor la computer şi pentru că, na, ce să vezi, deşi n-o cunosc pe madam, ştiu, de mult, ce şi cum ar spune.
Mi-am amintit şi de lungul şir de urlete care încă-mi ocupă loc în memorie - de pe vremea când eram eu grădiniţar şi şcoler.
De insultele şi abuzurile trecute drept normă. De sistemul împuţit şi tâmpit care nici când moare nu se predă.
De profesorul de engleză din gimnaziu care, din când în când, de obicei din senin, privea cu un aer superior peste clasă, îşi sugea atotştiutor măseaua şi arunca:
- Pucioşilor! Sunteţi nişte pucioşi, asta sunteţi!
Nimeni din clasă n-avea habar ce e aia pucios. S-au făcut, inutil, consfătuiri pe subiect. Degeaba.
Oricum, era clar că-i ceva nasol, de vreme ce cu eticheta asta se alegeau toţi cei ieşiţi la tablă şi dovediţi insuficient de cunoscători.
Pare amuzant, pentru că-l lasă pe prof în ridicol, dar nu e.
Pentru că de aici reiese că tot ce-ai avea de învăţat la şcoală ar fi, de fapt, să te simţi devalorizat şi să creşti sperând c-o s-ajungi şi tu, vreodată, să devalorizezi la rândul tău, cât mai mult.
De profa de română, tot de gimnaziu, care trântea lucrări săptămânale ca să-i pregătească pe copii pentru admitere, dar care nu se obosea să şi corecteze ca lumea, astfel încât, dacă treceai cu comentariul de 7 pagini, era destul să-i scrii orice pompoşenii între ghilimele, pretinzând că-s citate din criticul X, că luai 10.
Cum a luat şi băiatul care, când şi-a dat seama că n-are de unde scoate 7 pagini, a scris aceeaşi pagină de două ori.
Cel care a scris „Dumnezeu” pe trei rânduri a luat numai 8, că exagerase.
De supraveghetoarea de la afterschool care a remarcat după 3 săptămâni că unul din băieţi nu mai vine.
Nu, nu e vorba că n-a apucat să stea de vorbă mai devreme cu mama băiatului respectiv. Cucoana nu observase. Pur şi simplu.
De situaţia absolut incredibilă-n care părinţii vin şi spun „da’ mai bateţi-i şi dumneavoastră, la şcoală, că noi nu mai putem”.
Că doar baţi cât baţi, da’ mai şi oboseşti. Şi atunci e logic să ceri să te-ajute statul.
De paradoxul îngrozitor în care te poţi trezi când o Bereandă de-asta vine şi spune că ea-şi urlă plămânii degeaba la şcoală şi moare acolo, şi proştii ăia tot urât scriu / nu învaţă / sunt loaze / etc. Ei şi părinţii lor, desigur.
Dar şi de profii ceilalţi.
De cea de română din liceu, care căra tona de cărţi la şcoală, ca să poată, la o adică, prelua citate pentru uzul unuia sau altuia direct de la sursă.
Nu că nu le-ar fi ştiut pe dinafară, după cum s-a dovedit în mai multe rânduri, când a oprit din citit câte un auctor de temă cu reale valenţe de teză pontistă de doctorat, ca să-i continue lectura exact de unde îl oprise, doar că din altă carte, cea originală.
Care se străduia să încurajeze gânditul pe marginea lecturilor obligatorii, în loc de simpla compilare pompoasă de comentarii existente.
Şi care, împreună cu alţi câţiva profi, organiza concursuri ale căror premii proveneau din banii donaţi de fiecare prof în parte.
De cel de chimie, tot din liceu, la a cărui intrare-n clasă puteau începe uşor să clănţăne toţi dinţii (omul avea reputaţie de sever şi de ’al dracu’) care muncea cam cât toată clasa la un loc la făcut bareme de lucrări şi de teze, ca să nu nedreptăţească pe nimeni.
Cum la chimie erau de scris rânduri după rânduri de reacţii chimice, fiecare lucru bun din ele era punctat. Nu era neobişnuit să vezi pe foaie, lângă cine ştie ce minune scrisă de elev, 0.0875 puncte. Că, dacă tot nimerise ceva, orice fleac, era punctat.
Şi, oricât de sever şi-al dracu’, omul corecta imediat nota dacă se dovedea că greşise la adunare- deloc suprinzător, având în vedere minuţiozitatea notărilor intermediare. Şi, culmea incredibilului, îşi cerea scuze pentru eroare.
Pentru că, zicea el, dacă am greşit, e greşeala mea, e logic şi de bun simţ să mă scuz pentru ea.
Omul avea acasă un copil care astăzi ar fi putut fi, probabil, diagnosticat altfel decât atunci, adică anormal. La vremea aceea, singura opţiune valabilă din punct de vedere social era să internezi copilul într-o instituţie. N-a vrut. Sigur nu i-a fost uşor - uneori fiu-său se calma numai după ce era plimbat cu orele cu maşina - dar pe el nu s-a văzut niciodată nimic din asta în clasă. Era impecabil şi ca discurs, şi vestimentar, şi comportamental.
De profa care predă în nişte sate uitate de lume şi care roagă pe toată lumea care mai trece prin Bucureşti să-i aducă şi ei nişte metri de hârtie de la Ikea, ca să-i dea ca premii copiiilor din clasă.
(toţi primesc premiu, cu ocazia realizării unui experiment cu măsurători. unii plâng pentru că, spun ei, eu n-am primit nimic niciodată, niciun cadou).
Sigur, nu e uşor să fii învăţător sau profesor. Nu e fix cea mai invidiată meserie, şi nici cea mai bine plătită, şi nici cea mai aducătoare de satisfacţii.
E şi mai greu, aş spune, când nu ţi-e clar care ţi-e rolul şi care ţi-s responsabilităţile.
Pentru că rolul nu e s-o faci pe şeful şi pe şmecherul pretinzând că tu scoţi oameni din copiii ăştia.
Rolul tău nu e să scoţi nimic. E să dai. Să transmiţi. Să transmiţi informaţii într-o manieră atractivă pentru fiecare copil în parte, în aşa fel încât fiecărui copil să-i placă să înveţe.
Nu să-ţi dai ochii peste cap când A. nu scrie drept şi B. greşeşte nu-ştiu-ce.
Nu să-i împarţi în grupe de proşti şi deştepţi.
Pentru că, mai ales la clase mici, eşecul lor academic e integral al tău. Ţi se datorează. Îţi aparţine.
Pentru că nu ţi-ai făcut treaba - n-ai livrat informaţia suficient de clar şi atractiv pentru fiecare copil.
Cui nu e convins de asta îi recomand următorul exerciţiu: imaginează-ţi că mătăluţă, adult fiind, mergi la un curs. Curs calibrat pe pregătirea şi/sau pe interesele tale. Cu alte cuvinte, poate ştii deja câte ceva, sau poate nu, poate eşti complet lemn, că doar de aia de duci la curs, să-nveţi.
Şi pe la o bucată vezi că nu mai înţelegi nimic, că l-ai pierdut complet pe omu’ care livrează informaţia. Evident, adult fiind, ceri lămuriri. (sper...)
Dacă le primeşti pe înţelesul tău şi prinzi din urmă subiectul, lucrurile merg normal. Instructorul e OK, cursul e bun, a fost o experienţă utilă.
Dar dacă nu le primeşti pe înţelesul tău (sau deloc...), cum reacţionezi?
În răspunsul/răspunsurile la întrebarea asta stau foarte multe lucruri grele. Ale fiecăreia şi fiecăruia.
Revenind de unde-ncepusem, madam Bereandă e de oprit. Nu doar pentru că urlă - şi pentru asta... Ci mai ales pentru că pretinde că n-a greşit cu nimic.
Şi pe lângă madam Bereandă e de oprit un întreg sistem. Nu doar şcolar, ci social.
Pentru că, dacă o societate întreagă susţine că aşa se face educaţia (nu, împăiaţilor, ăsta e singurul mod în care mai puteţi opera voi), înseamnă că, insidios şi camuflat, experimentul Piteşti a reuşit.
duminică, 4 noiembrie 2012
Preocupări verbale de sezon
Că tot a fost Halloween:
- Mami, eu când mor, tu o să mă înlocuieşti?
Noroc că ştiam de unde vine preocuparea... aşa c-am mutat discuţia spre cronologie.
Stai să vezi că pe măsură ce tu creşti, eu înaintez în vârstă, de obicei părinţii se duc primii, şi-oricum până acolo mai este. Sper.
- A, zice aparent uşurat împricinatul, păi când mori tu, eu o să te înlocuiesc.
- Foarte bine, zic, că mă-ndoiesc că la momentul ăla o să mă pot opune.
De unde vine preocuparea:
- Maaaami, am rupt avionul, hai să-mi cumperi altul!
- Nici pomeneală. Eu nu înlocuiesc lucrurile stricate!
Cam sinistră procesarea, totuşi.
- Mami, eu când mor, tu o să mă înlocuieşti?
Noroc că ştiam de unde vine preocuparea... aşa c-am mutat discuţia spre cronologie.
Stai să vezi că pe măsură ce tu creşti, eu înaintez în vârstă, de obicei părinţii se duc primii, şi-oricum până acolo mai este. Sper.
- A, zice aparent uşurat împricinatul, păi când mori tu, eu o să te înlocuiesc.
- Foarte bine, zic, că mă-ndoiesc că la momentul ăla o să mă pot opune.
De unde vine preocuparea:
- Maaaami, am rupt avionul, hai să-mi cumperi altul!
- Nici pomeneală. Eu nu înlocuiesc lucrurile stricate!
Cam sinistră procesarea, totuşi.
sâmbătă, 3 noiembrie 2012
Purcelul psihedelic, piraţii dezblehuieţi şi restaurarea (hm!) maimuţei
Acesta este purcelul psihedelic, noua Giocondă care ne-atârnă nouă, la loc de
cinste, pe părete. Pe păretele destinat operelor căpoase, ca să zic aşa.
.
La origini era un mic set de 8 lei de la Casa Retro. (nu l-am luat de pe site, ci din magazin)
A fost distractiv de făcut şi e util la casa omului - mă bagă într-o criză de râs cu lacrimi de fiecare dată când mă uit la el.
Am mai făcut, între timp, şi o ditamai corabia.
Noi şi nişte musafiri în vizită la altcineva. (adic-am luat artefactu’ cu noi în vizită, că nu se mai putea altfel...)
Setul (hârtie pe spumă) e distractiv. Muţunau a desfăcut piesele din cartoanele iniţiale, şi tot ’mnealui a contribuit şi la re-lipirea hârtiei pe spumă (setul e distractiv, da’ groaznic de prost din punct de vedere calitativ. noroc că aproape orice poate fi transformat în ocazie de învăţare...)
Acu' avem acasă ditamai şantieru’ naval, cu piraţii aferenţi cu tot.
Şi, deşi e frig, piraţii nu se îmbracă, să fie clar, da? Nu, nu se îmbracă deloc cu vestuţele.
Deci acu’ n-o să se echipeze fix Muţunau, de vreme ce piraţii stau în tricou... (tot e bine că nu la bustu’ gol).
Nu le ies încălţările din picioare, că, desigur, ar fi stat şi desculţi.
Operaţiunea „restaurarea maimuţei” necesită un mic preambul.
La noi acasă şi nu numai, când Muţunau strică / varsă / dărâmă / murdăreşte / sparge te miri ce, pasul imediat următor e limitarea pagubelor. Dacă ai vărsat cana, primul pas e s-o pui frumos la loc sigur, ca să nu continue inundaţia.
Uneori primul pas nu mai are când sau la ce să se aplice, caz în care trecem la pasul doi: restaurare! (zisă şi remedierea consecinţelor).
Repari, strângi, speli, pui la loc, cureţi, lipeşti (de preferinţă nu cu tot cu degetele din dotare). Da, tu personal. Eu asist.
Pasul trei este să nu-mi sară mie ţandăra în timp ce asist. Să-i zicem.... conţinerea emoţiilor negative aferente restaurării!
Peste partea moralizatoare de obicei sar.
Mă doare la başcheţi de teoria chibritului cu cerut scuze şi promis că altădată-nu-mai-fac / am-să-fiu-mai-atent. Din ce văd eu, promisiunile nu strâng laptele de pe jos, şi mie nu mi-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, nicio durere via scuze.
Nu mă ocup de gestionat indulgenţe sau de colecţionat promisiuni.
Explic, eventual, chestii pe marginea cărora are rost să fie copchilu’ informat - gen de ce nu băgăm ouă în cuptorul cu microunde şi cam ce s-ar întâmpla când bagi deştele-n priză - da’ cam aici se opresc discursurile post-dezastre.
Dar incidentul „Maimuţa” a dus la decizia de-a revizui procesul de mai sus, şi anume prin adăugarea unui pas suplimentar.
Restaurată, arăta cam aşa:
Iniţial, semănase ceva mai mult cu imaginea de pe cutie.
Nu e clar de ce a ales Muţunau s-o distrugă (adică smulsese toate bucăţelele de spumă de pe suport...). Poate din cauza unor dubii estetice din categoria: o fi maimuţă....? o fi şoarec....?
Pozele sunt mişcate pen’că Marele Artist Fotograf Blackberry-st Mamiţuni se zguduia de hlizeală în timp ce se străduia să imortalizeze pentru eternitate capostrofera muţunautică
Pasul patru:
muşcarea fermă (şi cel mai des inutilă) a buzelor şi mimarea unei figuri serioase şi preocupat-apreciative în scopul de a opri hohote homerice de râs.
.
A fost distractiv de făcut şi e util la casa omului - mă bagă într-o criză de râs cu lacrimi de fiecare dată când mă uit la el.
Am mai făcut, între timp, şi o ditamai corabia.
Noi şi nişte musafiri în vizită la altcineva. (adic-am luat artefactu’ cu noi în vizită, că nu se mai putea altfel...)
Setul (hârtie pe spumă) e distractiv. Muţunau a desfăcut piesele din cartoanele iniţiale, şi tot ’mnealui a contribuit şi la re-lipirea hârtiei pe spumă (setul e distractiv, da’ groaznic de prost din punct de vedere calitativ. noroc că aproape orice poate fi transformat în ocazie de învăţare...)
Acu' avem acasă ditamai şantieru’ naval, cu piraţii aferenţi cu tot.
Şi, deşi e frig, piraţii nu se îmbracă, să fie clar, da? Nu, nu se îmbracă deloc cu vestuţele.
Deci acu’ n-o să se echipeze fix Muţunau, de vreme ce piraţii stau în tricou... (tot e bine că nu la bustu’ gol).
Nu le ies încălţările din picioare, că, desigur, ar fi stat şi desculţi.
Operaţiunea „restaurarea maimuţei” necesită un mic preambul.
La noi acasă şi nu numai, când Muţunau strică / varsă / dărâmă / murdăreşte / sparge te miri ce, pasul imediat următor e limitarea pagubelor. Dacă ai vărsat cana, primul pas e s-o pui frumos la loc sigur, ca să nu continue inundaţia.
Uneori primul pas nu mai are când sau la ce să se aplice, caz în care trecem la pasul doi: restaurare! (zisă şi remedierea consecinţelor).
Repari, strângi, speli, pui la loc, cureţi, lipeşti (de preferinţă nu cu tot cu degetele din dotare). Da, tu personal. Eu asist.
Pasul trei este să nu-mi sară mie ţandăra în timp ce asist. Să-i zicem.... conţinerea emoţiilor negative aferente restaurării!
Peste partea moralizatoare de obicei sar.
Mă doare la başcheţi de teoria chibritului cu cerut scuze şi promis că altădată-nu-mai-fac / am-să-fiu-mai-atent. Din ce văd eu, promisiunile nu strâng laptele de pe jos, şi mie nu mi-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, nicio durere via scuze.
Nu mă ocup de gestionat indulgenţe sau de colecţionat promisiuni.
Explic, eventual, chestii pe marginea cărora are rost să fie copchilu’ informat - gen de ce nu băgăm ouă în cuptorul cu microunde şi cam ce s-ar întâmpla când bagi deştele-n priză - da’ cam aici se opresc discursurile post-dezastre.
Dar incidentul „Maimuţa” a dus la decizia de-a revizui procesul de mai sus, şi anume prin adăugarea unui pas suplimentar.
Restaurată, arăta cam aşa:
Iniţial, semănase ceva mai mult cu imaginea de pe cutie.
Pozele sunt mişcate pen’că Marele Artist Fotograf Blackberry-st Mamiţuni se zguduia de hlizeală în timp ce se străduia să imortalizeze pentru eternitate capostrofera muţunautică
Pasul patru:
muşcarea fermă (şi cel mai des inutilă) a buzelor şi mimarea unei figuri serioase şi preocupat-apreciative în scopul de a opri hohote homerice de râs.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
