La o zi după naşterea lui Muţunau, am ajuns, în căutarea pompei electrice a maternităţii, să vizitez salonul de prematuri.
Ce n-am scris (deloc, cred) atunci, este că-n respectivul salon de prematuri erau şi
doi copiluţi ale căror mame muriseră la naştere.
Asta mi-a venit mie prima dată în minte când am dat peste opera completă (de fapt, caricatura absolut jenantă....) cu
privire la „rătăcirea de fiinţă”.
Şi faptul că pretinşilor/pretinselor port-drapele de valori (eventual
mimat / taliban-creştine) nu le-ar strica, pe lângă scoaterile din cauză operat-arbitrare cu care-şi încep tentativele
leşinate de diatribe, întâlnirea cu compasiunea.
Ca să poată alege în cunoştinţă de cauză cum şi dacă vorbesc, după aia,
despre deviaţii şi despre familia monoparentală a unui prematur cât o
lingură, a cărui mamă a murit dându-i viaţă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu