De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Darian Leader şi David Corfield (nu Copperfield...) abordează din perspectivă psihosomatică subiectul De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Cartea e foarte interesantă în multe privinţe. Lăsând la o parte perspectiva mecanicistă, despre care ei zic că de la Koch ni se trage (pag. 27) ăşti doi cetăţeni se uită la boli dintr-o perspectivă curioso-dubitativă.

Tradiţional, zice(a)m că boala X e determinată de factorul Y (bacterie, virus, dat accidental sau intenţionat cu mecla de părete, întâlnirea cam bruscă între om şi tractor, etc, etc, etc) şi că se vindecă graţie medicamentului / tratamentului Z.

Doar că, se vede treaba, iaca, nu e fix aşa. Acu’ e dovedit (culmea, ştiinţific) că relaţiile cauză-efect cu sfinţenie postulate în medicină pur şi simplu nu-s 100% valide. Despre asta e cartea.

Dacă Leader şi Corfield au vreo supra-teză în afară de susţinerea nevoii de-a reanaliza cu un ochi proaspăt şi curios vechea perspectivă medicală, eu n-am prins-o. Dar fie şi numai teza curiozităţii e suficient de pertinentă şi de provocatoare cât să susţină cartea, care-i un pic mai mult decât o sumă de colecţii de speculaţii cu ifose.

Nici cartea lor, nici ce scriu eu acum nu e anti-medicină. E pro-recunoaşterea decentă a limitelor medicinei alopate, pentru integrarea lor corectă într-o perspectivă mai largă. Pro-redefinirea cadrului.

 

Leader şi Corfield încep prin a trece în revistă nişte chestii foarte interesante cu privire la aspectele psihosomatice.

Întâi, susţin că nu există boală psihosomatică - pentru că nicio boală gravă nu este provocată exclusiv doar de minte, ci că există legături între experienţa mentală şi organism, şi că există posibilitatea interacţiunii acestora (pag 10) drept care ar fi util să privim lucrurile şi din perspectiva căutării legăturii, fără pretenţia de a generaliza şi de a stabili mecanisme unice care conectează mintea şi trupul (pag 11)

Cam de aici a început să-mi placă de ei. 

Ş’acu’, bombardamentul cu citate, prima rundă. Frazele cu caractere îngroşate îmi aparţin, sublinierile sunt cele din carte:

Ideea unei singure cauze pentru o anume boală poate fi mai degrabă o credinţă, decât o perspectivă raţională. Dacă bacilul tuberculozei reprezintă o cauză necesară pentru tuberculoză, nu toată lumea care-l are va face tuberculoză, la fel cum streptococul de pneumonie poate provoca pneumonia, dar cu toate acestea mulţi poartă această creatură în gură, fără a face boala. De fapt, 5-10% din adulţii sănătoşi şi 20-40% din copiii sănătoşi îl poartă. (pag 28)

Din păcate, omuleţii nu citează sursa procentelor, ceea ce mă lipseşte de ocazia de-a trimite nişte mailuri... Mrrr.

Aşadar: cauza (postulată de medicină ca fiind atotputernico-unică) este necesară, dar nu şi suficientă.

Necesară, respectiv cică nu poţi face tuberculoză fără „ajutorul” micului bacil - deşi ştiu cel puţin un caz clinic unde toate simptomele coincideau la literă, punct şi virgulă, cu textele de manual, dar bacilul, şmecher mare, nu ieşea la absolut nicio analiză, indiferent de dibăcia calendarizării. Fapt care a provocat multă mătreaţă, via scărpinături intense-n capete de doamne şi domni profesori doctori sincer şi asumat confuzi.

„La nivel raţional putem accepta complexitatea, dar în realitate ne dorim ca lucrurile să fie simple şi clare. Oricât ar părea de ciudat, aceasta reîntăreşte credinţele şi superstiţiile caracteristice vremurilor de dinaintea apariţiei medicinei ştiinţifice. La urma urmelor, modelul bacterian concepe boala ca entitate singulară şi discretă, acest fapt fiind foarte apropiat de presupunerea din trecut cum că boala ar fi o entitate autonomă care vizitează individul, precum un demon. Descoperirea organismelor microscopice şi a modului cum acţionează infecţiile nu a risipit aceste temeri arhaice, ci mai degrabă le-a oferit un ambalaj ştiinţific. Aşa cum spunea cercetătorul în medicină şi psihosomatică Alberto Seguin: „Microbul constituie forma ştiinţifică a demonului ce atacă şi ucide.” (pag 31)

Mda. Am vaga senzaţie că şcoala medicală românească, în pluc, concepe boala ca pe o entitate singulară şi discretă independentă de cel care o aduce. Omul-pacient.

Sau nu, stai, că totuşi cineva plăteşte consultaţia.

 

[...] De exemplu, hepatita B poate fi legată de infecţiile acute ale ficatului, de tumorile ficatului, sau poate să nu determine apariţia niciunui simptom.

Cu cât sunt studiate mai mult bolile presupuse a fi mai omogene, cu atât pare mai posibil să existe diferite mecanisme ce pot produce aceleaşi leziuni şi tulburări fiziologice, aşa cum aceleaşi mecanisme pot produce diferite leziuni sau răspunsuri fiziologice. [...]
Un singur mecanism oarecare nu este suficient pentru a fi făcut responsabil atunci când ne îmbolnăvim. (pag 36-37)

 

Atunci când mergem la doctor, sperăm să ne putem baza pe experienţa şi cunoştinţele acestuia. Însă putem face acest lucru între nişte limite. (pag 48)

Iaca, nu numai şpaga are limite.

Managementul bolii duce adesea la plasarea pacientului pe o bandă transportoare, cu opriri în diferite destinaţii, pentru a furniza mici unităţi de cunoştinţe specifice. Aceast problemă se oglindeşte şi în specificitatea medicaţiei. Este prescris un medicament pentru un simptom anume, acesta având efecte adverse care necesită alt medicament care să le contracareze şi apoi, în multe cazuri, este recomandat încă un medicament care să rezolve efectele nedorite ale celui din urmă. Unul dintre efectele acestor procese constă în faptul că responsabilitatea devine anonimă, iar pacientul se pierde într-un lanţ de proceduri medicale interconectate. Se pierde din vedere faptul că toate aceste variabile ar putea fi luate în considerare laolaltă. (pag. 49)

Pe parcursul cercetării noastre efectuate pentru această carte, am fost surprinşi să descoperim că unii dintre specialişti nu ştiau de existenţa unor domenii întregi ale medicinei contemporane. Nu era vorba că nu citeau literatura de specialitate, lucru pentru care nu ar putea fi blamaţi, ci de faptul că habar nu aveau de existenţa respectivei specialităţi. Şi luând în considerare cantitatea volumului de lucru al celor mai multe cadre medicale din ziua de astăzi, unde ar găsi timp în plus să citească sau să facă cercetări? (pag 54)

„[...] . [...]” (pag 55)

Atunci când pacientul se plânge din cauza unui simptom, adesea prima întrebare care i se pune este: „De cât timp îl aveţi?” şi nu „Când anume a apărut?”. Aceste două întrebări sunt complet diferite. Prima cere un răspuns referitor la momentul apariţiei, care poate fi sau nu în concordanţă cu cunoştinţele medicale referitoare la diferite boli, cunoştinţe preluate dintr-o carte sau de pe net. [...]. Întrebarea „Când anume a apărut simptomul?” deschide perspectiva istoriei unice a pacientului. Răspunsul poate fi sau nu bogat în detalii, dar cel puţin această întrebare îi oferă pacientului ocazia de a furniza unele informaţii reale. (pag 61-62)

Simptomele fizice sunt adesea semne ale unei dorinţe de a comunica ceva, iar acestea apar mai cu seamă la nivelul pielii sau sub forma tulburărilor gastrointestinale. [...] Atunci când astfel de probleme apar în copilărie, în cele mai multe cazuri vor determina forme de tratament aplicate de către persoanele care îngrijesc copiii. Simplul fapt că sunt observate le oferă o funcţie comunicativă, care poate deveni importat atunci sau cu altă ocazie. Iar această funcţie comunicativă denotă faptul că există ceva de luat în seamă, indiferent de modul în care simptomele articulează acel ceva. (pag 65)

 

[...] Stresul este un concept la îndemână şi omniprezent, dar ce înseamnă el de fapt? Diagnosticarea stresului poate fi în definitiv o bună modalitate de evitare a analizei detaliate a istoriei pacientului. Este un alibi modern pentru evitarea ascultării pacientului. (pag. 67)

Sistemul birocratic al societăţii moderne, aşa cum a arătat filosoful Alasdair McIntyre, nu lasă loc pentru poveştile individuale ale vieţii umane. Iar conceptul de stres ne ajută să scăpăm de aceste poveşti. (pag. 80)

Când auzim iar şi iar de o boală fizică apărută cam în aceeaşi perioadă cu o despărţire sau o pierdere importantă, fără vreo legătură între ele, probabil că tocmai lipsa acestei legături este legătura însăşi. (pag 82)

 

[...] Astfel de reformulări ale trecutului sunt omniprezente în viaţa omului, aşa încât reconstituirea biografiei medicale a pacientului nu este niciodată uşoară. În practica psihosomatică ne întâlnim adesea cu oameni care cred că simptomele lor fizice sunt legate de un eveniment anume din trecut. Uneori, aceste opinii sunt îndoielnice. În alte cazuri, pacientul intuieşte că ar exista o legătură, dar are dubii în ceea ce o priveşte. (pag 95-96)

 

„[...] Aceste aşa-numite „reacţii de comemorare” duc la apariţia sau exacerbarea simptomelor fizice la celebrarea unei date importante, adesea a unui deces. [...]

S-a descoperit că decesul, comemorăril şi bolile sunt puse laolaltă printr-o logică complicată ce implică în acelaşi timp nenumărate variabile. [...]
Freud era sigur că va muri între 40 şi 50 de ani, iar apoi a stabilit pentru o vreme că nu va ajunge la 51 de ani. Se ştie chiar că atunci când pleca, le spunea prietenilor: „Adio, s-ar putea să nu mă mai vedeţi niciodată”, în ciuda faptului că a trăit până la vârsta de 83 de ani. (pag. 101)

[...] Deşi există nenumărate exemple de acest fel, trebuie să înţelegem că nu există o corespondenţă simplă între trăirea unei pierderi şi boală. În unele cazuri, vor fi necesare astfel de pierderi pentru a reînvia amintirile şi afectele legate de cele de dinainte. Una din cele mai potrivite descoperiri ale medicinei psihosomatice a fost că, dacă pierderea sau despărţirea pare a avea un impact puternic asupra unui pacient, adesea acest lucru se datorează faptului că a zgândărit probleme apărute în urma unei pierderi anterioare. Acest lucru va fi semnificativ mai ales în acele cazuri în care cea de-a doua relaţie s-a înfiripat ca o compensaţie sau înlocuire a celei de dinainte. Atunci când a doua relaţie dispare sau este pusă în pericol, persoana respectivă se întoarce înapoi la pierderea traumatică suferită anterior.

Contextul fiecărei pierderi în parte trebuie analizat cu atenţie. (pag. 103)

Mdam, paragraful ăsta zdrăngăne nişte corzi şi pe la mine...

 

Studiile despre doliu ne arată că o pierdere poate avea efecte semnificative asupra sănătăţji inimii şi a sistemului imunitar al persoanei. Iar reacţiile comemorative, care pot merge de la accentuarea unei boli autoimune până la un atac de cord, sugerează că organismul deţine sisteme de memorie care evită gândirea conştientă. Există un ceas care merge, şi nu e acela pe care-l porţi la mână. Formele de înregistrare a timpului sunt în cea mai mare parte inconştiente. Atunci când un eveniment nu poate fi procesat sau nu i se poate găsi o explicaţie, el poate lăsa unele urme asupra corpului. (pag. 110)

[...] Asta sugerează că un simptom nu înseamnă neapărat acelaşi lucru tot timpul şi, mai mult decât atât, că ar trebui să renunţăm la ideea că ar exista o clasă de simptome simbolice care se distinge net de cea a simptomelor fără nicio semnificaţie. (pag. 153)

[...] Un studiu a descoperit că vindecarea rănilor suferite de cei care-i îngrijesc pe bolnavii cu Altzheimer durează cu nouă zile mai mult decât în cazul grupului de control, imunitatea scăzând nu numai pe durata îngrijirii, ci şi cu mulţi ani după ce bolnavul a decedat.” (pag 249)

Aici oamenii citează sursa. E un studiu realizat de J. Kiecolt-Glaser et al, „Slowing of Wound Healing by Psychological Stress”, Lancet, 346, 1995, pp. 1194-6

Deşi uneori le este greu să recunoască ceea ce simt, îngrijitorii trăiesc o mare furie faţă de cei pe care-i iubesc şi îngrijesc. (pag. 249)
 

Cuvântul cancer evocă o singură entitate bine închegată, şi totuşi el se prezintă sub nenumărate forme. Potrivit unor clasificări, există mai mult de 150 de tipuri de cancer. Deşi adesea asociem cancerul cu o creştere necontrolată a celulelor şi cu expunerea la agenţi cancerigeni cum ar fi azbestul, razele ultraviolete sau nicotina, este mai puţin cunoscut faptul că aproape 15% din cazurile de cancer provin din infecţii. (pag 264-265)

 

[...] să ne gândim la aşa-numitele „cancere pe cicatrice”, care apar din leziuni de ţesut ce nu se vindecă niciodată. Într-adevăr, cancerele au fost descrise în general ca nişte „răni care nu se vindecă”. (pag 267-268)

 

Atunci când ne întrebăm de ce se îmbolnăvesc oamenii, trebuie să luăm în calcul acest aspect al trăirii umane: nu doar cum ne raportăm la ceilalţi, dar şi cum am internalizat felul în care ceilalţi se raportează la noi sau, şi mai clar, felul în care interpretăm noi acest lucru. Felul în care ne imaginăm cum percep ceilalţi existenţa noastră este important pentru sănătatea noastră fizică. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, nu conştientizăm acest lucru. (pag. 275)

Cuvintele nu sunt simple expresii ale stărilor afective, ele sunt conectate în reţele cu alte cuvinte, imagini şi ataşamente [...]. Ce simţim la nivel conştient poate fi adesea rezultatul legăturilor efectuate în cadrul reţelelor inconştiente care leagă cuvintele şi sentimentele din trecut. (pag.279)

 

Ar mai fi multe de citat, în special despre alexitimie şi despre forcludere - sau holofraza lui Lacan.

Dar am să procedez precum Şeherezada - deşi nu văz zorii mijind şi nici sfioşenia nu mă dă afară din casă, am să tac.

Ca să (mai) las (şi) din plăcerea lecturii directe.