Dr. Jill Bolte Taylor - Revelaţii despre creier

Tante-ta Jill Bolte Taylor (datată 1959) este neuroanatomist şi, până la vârsta de 37 de ani, ajunsese să-şi construiască o carieră de invidiat - în stilul oarecum hiperactiv atât de drag nord-americanilor uniţi.

În dimineaţa lui 10 decembrie 1996 i-a plesnit unul din vasele de sânge din emisfera cerebrală stângă. Era o malformaţie arterio-venoasă a cărei ruptură i-a provocat un accident vascular cerebral.

În câteva ore, Jill s-a văzut lipsită, pe rând, de capacitatea de a se orienta, de propriocepţiune, de abilităţile scris-citit şi, de la un punct încolo, de vorbire şi de memorie. Pe 27 decembrie, la aproape trei săptămâni de la accident, avea să fie operată. Cheagul de sânge care-i apăsa pe centrii vorbirii avea dimensiunea unei mingi de golf.

Jill a supravieţuit şi, pe durata următorilor 8 ani, s-a recuperat aproape complet (aproape-le îi aparţine). Suficient cât să ţină, în 2008, acest discurs TED, care devenise, la un moment dat, al doilea cel mai vizionat filmuleţ de pe TED.

 

 

În 2006 a scris My Stroke of Insight, publicată în Româna de editura Curtea Veche, în 2011, sub titlul Revelaţii despre creier. 

Are cam 200 pagini, e scrisă într-un limbaj accesibil şi merită citită.
Va fi o lectură utilă pentru oricine s-a confruntat la un moment dat cu aspectele legate de îngrijirea unei persoane afectate de AVC - dar şi pentru oricine vrea să înţeleagă mai multe despre felul în care funcţionează creierul.

Începe cu descrierea vieţii ei înainte de AVC, continuă cu câteva noţiuni ştiinţifice de bază pe care Dr. Jill le consideră utile şi apoi trece la descrierea felului în care îşi aminteşte că s-au desfăşurat lucrurile în dimineaţa accidentului, respectiv la aspectele cheie ale recuperării.

Şi conţine mult mai multe decât cele scrise efectiv pe pagini.

În 1988, în timp ce eu îmi vedeam de activităţi la CTHEM şi la UI, fratele meu a fost diagnosticat, în mod oficial, cu schizofrenie. Biologic vorbind, din întreg universul, el este fiinţa cea mai apropiată de mine. Voiam să înţeleg de ce dorinţele mele aveau corespondent în realitate şi, mai mult, de ce eu îmi puteam concretiza visurile, iar el nu. Ce era atât de diferit la creierul fratelui meu, încât visurile sale nu-şi găseau corespondent în realitate şi deveneau halucinaţii? Eram nerăbdătoare să fac cercetări cu privire la schizofrenie. (pag 12)

Pentru ca oricare doi indivizi să poată comunica între ei, trebuie să aibă o realitate cât de cât comună. (pag 19)

[...] Este foarte interesant de ştiut că sistemul limbic, deşi funcţionează de-a lungul întregii vieţi, nu se maturizează niciodată. Implicit, dacă cineva ne calcă pe bătături, emoţional vorbind, putem reacţiona, chiar şi la maturitate, ca şi cum am avea doi ani. (pag 26)
Deci o putem lăsa mai moale cu comentatul despre crizele copiiilor. Zic.

Merită amintit că toate tehnicile actuale de învăţare cognitivă, utilizate în şcoala generală şi în liceu, fructifică ceea ce ştiu neurologii despre funcţionarea sistemului limbic. Cu ajutorul acestor metode, încercăm să transformăm sălile de clasă în medii securizante şi familiare. Obiectivul este crearea unui mediu unde să nu fie declanşate reacţiile de furie şi teamă. (pag. 26)

... ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva întreaga paradigmă e fundamental greşită, dat fiind că e construită pe teamă şi pe evitare...

Cum ar fi dacă s-ar baza pe bucurie şi pe descoperire?

Dacă furia şi teama ar fi tratate ca fiind intrinseci umanului şi ar avea loc canalizat de manifestare gestionabilă?

Deşi oamenii se consideră fiinţe raţionale care nutresc sentimente, din punct de vedere biologic suntem fiinţe emoţionale care gândesc. (pag 27)

În primul rând, sentimentele de tristeţe, bucurie, furie, frustrare, exaltare sunt generate de sistemul limbic. În al doilea rând, când simţim obiectele prin atingere cu mâna, vorbim despre experienţă kinestezică sau tactilă, când receptăm lucrurile prin palpare. Această senzaţie este controlată de circuitul senzorial al atingerii şi implică girusul postcentral al cortexului cerebral. Atunci când cineva spune că simte ceva în mod instinctiv (fapt numit adesea intuiţie) această conştiinţă pătrunzătoare denotă o formă superioară de cogniţie găzduită de emisfera dreaptă. (pag. 27)

Deşi rareori consştientizăm acest lucru, receptorii senzoriali sunt proiectaţi să detecteze informaţiile la nivel energetic. Întrucât tot ce ne înconjoară, de la aerul pe care-l respirăm până la materialele de construcţii, este alcătuit din particule atomice vibrante şi dinamice, fiecare om literalmente înoată într-o mare turbulentă de câmpuri electromagnetice. Până şi noi facem parte din această mare. Suntem în mijlocul ei şi o receptăm prin intermediul aparatului senzorial. (pag. 27)

Din păcate, compasiunea este o expresie rară a societăţii din zilele noastre. Majoritatea oamenilor pierd foarte mult timp şi energie înjosindu-se, insultându-se şi criticându-se unii pe alţii pentru deciziile „proaste” sau „greşite” luate. În clipa în care vă dojeniţi singuri, vă opriţi vreo clipă să vă gândiţi cine e persoana din interiorul dumneavoastră care ţipă şi la cine anume ţipă? (pag. 152)
O întrebare super-bună.

Deşi există anumite programe ale sistemului limbic (sediul emoţiilor) care sunt activate în mod automat, durează mai puţin de 90 de secunde pentru ca unul dintre acestea să se declanşeze, să ne străbată corpul şi apoi să răzbată prin sistemul vascular. Reacţia de răspuns la furie, de exemplu, este o reacţie care se declanşează automat. Odată declanşată aceasta, substanţa eliberată de creier îmi străbate corpul şi se transformă într-o experienţă fiziologică. În decurs de 90 de secunde de la declanşarea acestei reacţii, componenta chimică a furiei dispare complet din sânge, iar răspunsul automat se încheie. Dacă reacţia de furie persistă şi după terminarea celor 90 de secunde, atunci înseamnă că eu am ales să las acest circuit să continue. Clipă de clipă, eu sunt cea care decide dacă vreau să rămân conectată la diverse circuite neuronale sau dacă vreau să mă întorc în momentul prezent, lăsând, aşadar, să treacă reacţiile fiziologice. (pag. 160)

Experienţa pierderii capacităţilor minţii stângi m-a ajutat să-i privesc altfel pe oamenii care au suferit o leziune cerebrală. Câteodată, mă întreb ce noi înţelegeri sau abilităţi a dobândit persoana suferind un accident vascular cerebral, în absenţa limbajului sau a oricărei alte modalităţi normale de comunicare? Nu-i compătimesc pe oamenii care sunt altfel decât mine sau care sunt percepuţi a fi anormali. Mi-am dat seama că mila nu este un răspus potrivit. În loc să-i resping pe oamenii care sunt diferiţi de mine, sunt atrasă către ei, cu bunătate şi curiozitate. Mă fascinează unicitatea lor şi ceva mă îndeamnă să întemeiez o legătură cu ei, chit că aceasta se rezumă la o privire, la un zâmbet sau la un gest adecvat. (pag. 164)

În cazul în care credeţi că nu mai sunteţi capabili să simţiţi bucurie, vă asigur că nu aţi pierdut ansamblul de circuite care făcea posibilă manifestarea bucuriei. Doar că, în clipa de faţă, el este inhibat de un ansamblu mai puternic, care generează anxietate şi/sau frică. (pag. 186)

[...] La nivel intelectual, mi-am dat seama că am capacitatea de a-mi monitoriza şi schimba gândirea, dar nu am realizat niciodată că am un cuvânt de spus şi când vine vorba  de felul în care îmi percep emoţiile. Nu mi-a spus nimeni, niciodată, că e nevoie doar de 90 de secunde pentru ca biochimia să pună stăpânire pe mine, eliberându-mă ulterior. Conştientizarea acestui lucru a avut un efect benefic asupra vieţii mele. (pag. 186-187)

Un alt motiv pentru care majoritatea dintre noi nu aleg fericirea este acela că emoţiile negative puternice, precum furia, gelozia sau frustrarea, activează în creier un ansamblu complex de circuite neuronale care ne e familiar şi care ne face să ne simţim puternici şi importanţi. Am cunoscut oameni care activau în permanenţă ansamblul de circuite asociat furiei, şi asta numai pentru că, astfel, reuşeau să păstreze legătura cu ei înşişi.  (pag. 187)

După cum am mai spus, senzaţia de durere nu este decât un fenomen fiziologic menit să informeze creierul cu privire la lezarea unui ţesut în organism. Este foarte important să realizăm că putem simţi durere fizică şi fără să activăm bucla neuronală asociată suferinţei. Copiii sunt renumiţi pentru curajul de care dau dovadă, chiar şi atunci când sunt grav bolnavi. Pe când în creierele părinţilor se activează ansamblul de circuite asociat fricii şi suferinţei, copiii nu par, în general, a fi afectaţi de aceste lucruri, ba mai mult, se adaptează la boală fără nicio urmă de dramatism emoţional negativ. Poate că nu avem nicio putere când vine vorba de senzaţia fizică de durere dar, când vine vorba de suferinţă, e bine de ştiut că aceasta apare în urma unei decizii de ordin mental. Când un copil este bolnav, se întâmplă adesea să-i fie mai greu să se confrunte cu suferinţa părinţilor, decât cu boala în sine. (pag. 188)