Precar

În ţopăielile-mi mai mult sau mai puţin coerente pe net, am dat peste articolul ăsta. Care, din motive posibil încă necunoscute doamnei Shriver (şi, deci, mai mult ca sigur neintenţionate), m-a pocnit direct în cap. De mai multe ori.

Cum de-am ajuns victimă colaterală? Că n-aş putea spune c-am avut de făcut alegeri atât de dramatice precum cele descrise-n prima frază a articolului.
Cel puţin, nu încă.
Şi nici că mă regăsesc cine ştie ce în contextul social descris.

Aşadar?
Simplu. Mă încadrez, într-un fel şi mai trist, la a doua.

Acum 2-3 săptămâni, într-o seară ceţoasă şi întunecată, o prietenă a fost implicată într-un accident de maşină. Minus carnetul suspendat, lucrurile s-au terminat bine, fără drame şi traume majore.

Prietena mea a avut de aşteptat la spital până pe la 2 noaptea; a sunat pe cineva care, din fericire, a mers să-i fie alături, cât aştepta ea nişte rezultate de analize.

Eu n-aş fi putut.

Şi constatarea asta mă-ntristează. Până la os. Nu doar pentru că, iaca, realizez oficial că nu (mai) sunt în stare să mut munţii. (se pune şi asta la socoteală; acum sunt un fel de supererou care constată brusc că i s-a cam decolorat costumul...şi nici spandex-ul nu mai e ce fusese!)

Cât pentru că văd, brusc, aspectul precar, iluzia, gratiile cuştii. Propriile limitări, care, colac peste pupăză, mai şi par să se apropie. Cuşca se strâmtează, adio, scăpare.

Mi-e greu spre imposibil să pot pleca de-acasă seara, în mijlocul săptămânii, în condiţiile-n care habar n-am la ce oră ar urma să mă-ntorc, sunt ruptă de oboseală şi, de obicei, scufundată deja-n restanţe domestice şi nu numai.
(sigur, pentru prietena mea ar fi contat şi simplul act de prezenţă temporară, nu mi s-ar fi cerut s-aloc mii de ani...)


Imprevizibilul cel mai mic mă aruncă (destul de violent) în crisis mode.
Iar asta e dimensiunea precară a vieţii, cel mai bun pat germinativ pentru proliferarea violenţelor de orice fel.
Logica e foarte simplă: la vreme de criză, tre’ să mă apăr!
Cea mai bună apărare e atacul. Deci, preventiv, la ataaaaac!
(in orice direcţie)


Am, aşa, nişte deja-vu-uri de pe vremurile de tristă amintire, când, sub masca poporului fericit din statul multilateral dezvoltat se puteau vedea, în pofida tonelor de ipocrizie, reacţia viscerală la presiunea terorii că dacăăă... şi furia aferentă.
(şi mai am, aş zice, să-i mai returnez, simbolic, iepocii de aur, un număr de produse şi subproduse de exorcizare...că mă mai încurc în ele şi-acum!)

Şi mai am şi conştiinţa faptului că operez de cam prea multă vreme sub imperativul supravieţuirii. Să treacă ziua cu bine, s-o scoatem la capăt, să nu X Y, să da Z şi W.


Să mă mai mir că de-o vreme-ncoa’ mă simt de parcă:
1. m-ar fi călcat naveta spaţială Discovery
2. n-am nicio intenţie să mă ridic de-acolo
3. sunt pe punctul de-a-i cere navei să dea şi-n marşarier un pic...