Ateliere la domiciliu

Cum suntem relativ activi pe partea de ateliere, dar nu neapărat atât de dotaţi cu timp şi bani (respectiv cu răbdare, că şi aia e necesară), organizăm, în ultima vreme, cu precădere ateliere la domiciliu.
Ăla propriu.
Şi-s cam fiţoase şi exclusiviste, că nu suntem invitaţi decât tot noi.

Şi, pentru că uneori fiecare dintre noi e fiţos şi exclusivist, suntem invitaţi, dar nu venim.

Deci, ce organizăm?

Atelieru’ de făcut felicitări (de pe urma căruia Mamiţuni are de făcut atelierul ulterior, de dezlipit şi re-lipit litere care au fost puse pe dos).

Atelierul de gâdilit (la ăsta participăm amândoi, spre disperarea vecinilor, că presupune şi alergări prin casă, şi oarece urlete).

Atelierul de gătit - păcat că uneori e urmat de atelierul de făcut mofturi la masă. Perfecţionismul te poate-mpiedica să guşti şi din creaţiile proprii...

Atelierul de limbi străine pe suport IT (Little Pim, apps-uri, sau ce-o fi), şi, uneori, şi pe suport clasic. (încă n-am găsit metoda suficient de atractivă pentru Muţunau, aşa încât astea-s mai scurte. ai clipit, ai pierdut atelierul)

Atelierul de făcut curat (se desfăşoară, dar mai rar decât mi-aş dori).

Atelierul de desenat. Cel mai des are loc pe pereţi. Acum ştiu clar cum şi de ce există Altamira...

Atelierul de orientare prin oraş - cam zilnic... volens-nolens...

Mamiţuni ar mai organiza şi atelierul de somn, dar Muţunau preferă atelierul de nedormire, ori pe cel de  neducere la timp la culcare. A, şi atelierul de aruncat lucruri. Mare spectacol.

Hop şi eu la sportul naţional, datul cu părerea: depre fuga de acasă

Da, ştiu, subiectul-pretext e mai vechi, dar, ce să vezi, unele teme-s etern actuale.


Când aveam 12 sau 13 ani, am fugit de acasă.

În săptămâna de vacanţă de primăvară, într-o miercuri sau joi, am anunţat că plec la antrenament (pe vremea aia mă jucam de-a atletismul) şi-am zbughit-o spre gară.

Nu mai ştiu dacă chiar m-am dus la antrenament sau nu. Nu e exclus s-o fi făcut, mă duceam de plăcere. Cert e c-am cărat echipamentul cu şi pe mine.

Strânsesem bani de ceva timp şi, indignată că iar nu mă lasă să mă duc în vacanţă la bunica, am plecat eu.

Lăsasem un bilet pe undeva prin camera mea (ceea ce mi-a împiedicat, probabil, părinţii să moară instant de inimă), aşa încât au putut afla ce era cu mine & unde mă dusesem.

La gară, mi-am luat bilet, am schimbat corect 3 trenuri şi, circa 9 ore mai târziu, în creierii nopţii, eram la destinaţie, speriindu-mi un pic gazdele, uimite şi să fie trezite neceremonios din somn, şi să mă vadă pe mine, anunţând triumfător c-am fugit de acasă.)

La finalul săptămânii (tot aia) eram, din nou, de unde plecasem, în mod miraculos necălcată în picioare de tata (care-şi scosese din bibliotecă toate cărţile despre crescut copii de care dispunea (nu multe, că nici nu prea erau...), în speranţa găsirii unei căi, a unei lămuriri şi, în proces, a calmului propriu) şi viaţa a continuat pe făgaşul obişnuit (după încă alte vreo două săptămâni în care el n-a vorbit cu mine, cu toate scuzele cerute cu tot ceremonialul standard, aproape japonez, al familiei. Retrospectiv, mă gândesc c-o fi avut nevoie de timp şi pentru el însuşi...).

Pe făgaşul obişnuit, dar esenţial mai condimentată.
Odată, cu uşurarea că scăpasem de bătaia pe care mi-o prezisese apocaliptic toată lumea aflată la curent cu isprava mea (şi, în subsidiar, cu un deloc de neglijat sentiment de uşurare că-s acceptată cu tot cu boacănele mele).
Pe urmă cu sentimentul mai mult sau mai puţin surprinzător care-a-nsoţit periplul - de siguranţă de sine. Fugită au ba, mă descurcasem s-ajung la destinaţie, multe ore şi mulţi kilometri mai încolo.

Justificat sau nu (dat fiind că mi s-ar fi putut întâmpla, teoretic, tona de nefăcute), în adâncuri m-am simţit bine.
(greu de zis cât s-a văzut şi cât a fost judecat, eventual, drept sfidare...)

Şi mi-a fost de folos că, odată ce-a-nceput şcoala, totul era la fel, am putut-o lua de la capăt fără nici cea mai mică schimbare.
Fuga mea fusese şi rămăsese o chestiune de familie. (e drept că permisese şi contextul...)

N-am mai fugit de atunci de-acasă. Nu mi s-a mai părut c-aş avea de ce.

Nici măcar când, după ce intrasem la liceu, chiar în vara admiterii, m-a pocnit clasica criză mistică adolescentină şi m-am gândit foarte serios că locul meu ar fi, de fapt, în comuniune cu divinul, departe de lumea dezlănţuită, stând şi meditând de zor la nemurirea sufletului.

(Pe vremea aia nu ştiam de ashram-uri, altfel, probabil, m-aş fi apucat iar de strâns bani.)

Nu, n-am plecat nicăieri. Nicăieri cu excepţia unui dublu sejur la spital, graţie unei hepatite A, după care, desigur, viaţa şi-a reluat cursul, licean-tumultuos, şi am uitat complet de toate crizele.
(de alea vechi, desigur, pentru c-aveam peisajul plin cu altele noi, gen cu ce mă îmbrac eu la ziua lui X)


Doar că... dacă tot am deschis subiectul... ar mai fi oarece lucruri de spus.

Tehnic vorbind însă, episodul de la 13 ani n-a fost chiar primul.

Prima dată am fugit de acasă pe la vreo 3 ani. (probabil a doua fugă, mai spectaculoasă, era, de fapt, cu titlu aniversar)
Vârsta exactă e discutabilă; după unele surse, fapta a fost comisă pe la 2 ani; după altele, la 3 sau aproape 3; la 4 sigur nu, pentru că fusesem deja înrolată la grădiniţă, loc în care mă ocupam intens de comiterea altor fapte de arme. şi bagaje.

Acasă era, la momentul respectiv, casa bunicii, şi pe mine, personuţă extrem de voluntară, mă mâna intens dorul de ducă spre casa unei mătuşi, poate şi datorită faptului că mătuşa cu pricina făcea (şi mai face încă) oarece prăjituri senzaţionale.

Ar fi trebuit să patrulez vreo 5 kilometri.

Inutil de precizat că n-am mai ajuns atunci la destinaţie; pitoresc e însă unde m-am oprit să mă (nu-i aşa) odihnesc: la marginea unui teren de fotbal, pe care se juca un mare meci între echipa din Cucuieţii din Deal şi eterna sa rivală din Cucuieţii din Vale.
(între timp se pornise patrula de căutare şi, din fericire, am fost mai mult decât uşor de localizat, dat fiind că un vecin, amuzat de cât de microbistă păream a fi, se dusese, din proprie iniţiativă, să raporteze că i se pare că umblu fleaura)

Îmi amintesc distinct că mă simţeam obosită (dar hotărâtă să continui - cu, probabil, fermitatea aia buldozer-declarativă a unui copil care-şi ignoră limitele - pentru că, nu-i aşa, ce-s alea, s-or învăţa ele mai târziu la mate, prin liceu), că m-aş fi atârnat de gard, ca să văd mai bine, că mă uimise marea de oameni adunată la meci, că eram în spatele uneia dintre porţi, că jucătorii erau îmbrăcaţi în culori fascinant de vii, că nu pricepeam ce fac, dar simţeam tensiunea din aer la ceea ce acum aş numi fazele de poartă, şi că mă captivase cu totul.

Acum aş putea face comparaţia (poate un pic forţată, poate nu) între felul în care te prinde un joc pe computer şi felul în care mă hipnotizase pe mine plonjonul într-o lume nouă, colorată, zgomotoasă, dinamică, necunoscută dar fizic apropiată şi extrem de ieşită din comun.

Nu-mi amintesc cum am ajuns înapoi acasă şi nici ce a urmat. E un hiatus de memorie care-a durat mai multe, multe, multe luni.

Asta e, de altfel, prima mea amintire. Primul meu contact memorabil cu propria-mi persoană. Pardon, personuţă. („emblema” îmi fusese pusă de tata)
Următoarea amintire la care mă pot raporta ca fiind a mea (nu preluată din povestiri) are loc la vreo 2 ani după; cred că asta, cu zbughitul pe cont propriu, a reuşit, excepţional, să rămănă înregistrată tocmai pentru că era şi extrem de intensă, şi plenar neobişnuită.



Iar următoarea istorie cu fugit de-acasă mă are-n rol secundar de Sherlock, mare detectiv somat să lase tot & toate, şi să vină, acum, să rezolve, tot, să-l găsească pe bărbatul de 56 de ani fugit de acasă într-un puseu ameţitor de depresie.
(m-am dus, desigur, inutil; omul s-a găsit singur şi s-a adus singur 'napoi, într-o stare, ce-i drept, demnă de toată compătimirea. nu se rănise, fizic, dar purta, organic, urmele intense ale stării psihice din care nu ieşise de tot)


Mai apoi, adult amploaiat fiind, am tot plecat de-acasă unde vedeam cu ochii; doar că, daţi fiind anumiţi parametri de timp & documente, episoadele cu pricina s-au numit fie „vacanţă”, fie „demisie”.
(nu, nu încerc să legitimizez fuga de acasă, sau s-o glorific. dar insist că nu e cazul s- demonizăm)


Următoarea poveste e-n stil Minority Report (înainte-văzătoriu, adică) şi mă are protagonist.
Da, în ultima vreme aş cam fugi de-acasă (mă rog, mai mult de la muncă decât de-acasă...).
Uneori, în mai multe rânduri pe zi.
Ce mă-mpiedică e că, după cum am arătat mai sus, voi fi chemată să mă aduc înapoi tot eu.
(ceea ce anulează tot demersul)


Aşadar:
Am, cel puţin teoretic, destul material pregătitor pentru cazul în care Muţunau s-ar putea hotărî s-o zbughească de-acasă (sper, totuşi, să-l conving să n-o facă. sau, daca tot o face, să fie după ce-a luat, în prealabil, oarece măsuri asiguratoare...)
Golul în stomac se va institui la momentul cu pricina... cu toată conştiinţa faptului că, uneori, fuga de acasă e un exerciţiu (bun sau prost) de auto-afirmare.


În plus, aş zice că mai posed şi înţelegerea suplimentară a faptului că, uneori, oamenii pur şi simplu fug, pentru că li se pare că:
- dacă tot pot, de ce nu
- tre’ să vadă ce iese
- la destinaţie curge lapte şi miere
- e singurul lor mod (singurul perceput) de apărare - caz în care, oricât ar părea de abracadabrant (nu e), pentru ei devine vital să fugă.



Bineee... daaaaaar... unde e datul cu părerea?
(că pân’ aici fuse un lung pomelnic de experienţe personale şi oarece intepretări, pe fond sonor de cărămidă atotştiutoriu bătută-n chept))

Păi, tot aici.

Zic că, în caz de copii dispăruţi, e categoric esenţial să le distribui în cel mai scurt timp semnalmentele şi, dacă există, şi fotografia, şi să te asiguri că sunt/ e larg mediatizate(ă), pe toate canalele posibile, până la găsirea copilului.

Şi că, pe urmă, când e clar, fără nici o urmă de îndoială, că respectivul copil a fost găsit, că e clar că e bine, şi fizic, şi nu numai, şi că are rost să se oprească şi căutarea, şi mediatizarea, îţi ţii gura, tu, poliţie, faţă de publicul larg, şi controlezi informaţiile.

De ce e important să găseşti copilul?
Păi, nu prea cred că, pe termen lung, poate supravieţui decent pe cont propriu. Unde stă? Din ce trăieşte? etc.


Ce faci după ce l-ai găsit?
Aici lucrurile sunt mai delicate. Uneori (ca în cazul meu) fuga de acasă e o bravadă tembelă. Alteori, însă, copilul fugit lasă în urmă un pericol concret (violenţă, abuz, etc - aici, din păcate, lista poate fi teribil de lungă...) şi e riscant să-i impui reîntoarcerea în acelaşi mediu.

Nu că preluarea de către stat ar fi vreo binecuvântare, dar, în mod cert, de un minim grad de asistenţă tot e nevoie.

Nimic din toate astea, însă, nu e, concret, de interesul publicului larg. Poate fi, eventual, făcută publică procedura care se urmează (ceea ce, in esenţă, n-ar trebui să conţină detalii personale, ci doar paşi de proces), dar atât.


Pentru presă (ca şi pentru (prea) mare parte din publicul larg...) cuvântul de ordine ar fi decenţă - dar, da, ştiu, e intraductibil.
Mi se pare absolut penibil să te-apuci să scurmi în viaţa cuiva numai pentru că n-ai tu subiecte de pretins audienţă.

Aşa cum în caz de accident sau crimă tu, poliţie, nu fluturi toate detaliile pe toate paginile de ziar (eu sper sincer că nu faci asta...) nici în caz de copil dispărut / fugit de acasă nu e cazul să te comporţi ca şi când te-ar fi plătit X, Y, Z, să furnizezi ordinar un subiect media fierbinte şi bănos.

Deci, taci.

Că eu aleg să povestesc cum am fugit de-acasă e una.

C-ai putea face asta în locul meu (oricine ar fi, dar, cu atât mai grav e să fii o instituţie care, teoretic, ar trebui să mă protejeze) e inadmisibil.

Damblale mamiţuneşti (II)

Copilăria-mi mică a avut, ca repere livreşti, două (sau, hai, poate trei) mari borne.

Prima este Pisicuţul Pisicel.

Mi se repetaseră toate poeziile de suficient de multe ori ca să le-nvăţ pe dinafară, cât să le pot reda elocvent la comandă, spre gloria eternă a familiei.

În rest, mie chiar îmi plăceau, astfel că, pe la vreo 4 ani, pretindeam că, desigur, citesc, urmărind pagină cu pagină textul recitat (tot de mine) spre uimirea neavizaţilor.

(nu e deloc neobişnuit pentru un copil care încă nu citeşte să compenseze de minune nealfabetizarea cu alte abilităţi, uneori semnificativ mai spectaculoase)

Supriza a fost că, vreo douăzeci de ani mai tâziu, când am regăsit cartea, la prima vedere a paginii mi-am dat seama că le mai ştiam încă... pe toate... cu tot cu bâlbele aferente învăţării iniţiale.

O avem şi-acum.
S-a transformat, în timp, într-un fel de carte de familie, unde prin familie înţelegem tot clanul; ştim că eşti de-al nostru dacă poţi recita integral Pisicuţul Pisicel!
(tot e bine că n-am avut Mahābhārata.... ar fi durat ceva până ne identificam!).
La un moment dat, cineva a mai cumpărat un exemplar sau două, şi bine a făcut, pentru că-n cele din urmă am rămas cu unul, tras, prudent, în scotch.

Cred că s-ar mai putea găsi, pe okazii. Şi-n cazul ăsta, păcat că nu e reeditată.


A doua e Căţeluşul Şchiop, de Elena Farago. 
(remarcabilă mai ales prin faptul c-a rezistat... e drept că mă fascinau şi ilustraţiile, pe care le găseam cumva grosolane, dar captivante)

O am şi-acum, ne-scotch-uită, dar pe-asta, din motive de versuri potenţial traumatizante, n-o scot la interval pentru Muţunau.



A treia... ei bine, a treia are o semnificaţie mai ... intensă.

Se numeşte Primul meu dicţionar şi din ea am învăţat eu să citesc.

Fiecare literă e însoţită de ilustraţii şi fiecare ilustraţie se referă la ceva ce începe cu litera respectivă. În plus, există, la fiecare imagine, şi un mic text explicativ.

Ilustraţiile îi aparţin lui Albin Stănescu (care a mai ilustrat o mulţime de alte cărţi, de la Zdreanţă la Călin Nebunul, şi e şi autorul unor serii de benzi desenate, apărute, cred, prin Cutezătorii) şi eu cred sincer că lor (şi implicit lui) le/îi datorez interesul pentru citit.

Aşadar, mulţumesc, domnule Stanescu, oriunde v-aţi afla.

Îmi amintesc că stăteam minute-n şir cu cartea-n braţe, absorbită de imagini, călătorind pur şi simplu în ele.

Cartea asta (care are, de fapt, format de atlas) a fost dată undeva spre depozitare şi, evident, ori e distrusă, ori e pierdută, dar n-am mai ştiut nimic de ea.

Până zilele trecute când, stârnită de-o discuţie pe tema cititului, m-am aventurat s-o caut pe net. Am găsit-o, desigur, pe okazii. (de căutat, am căutat-o pe toate site-urile, dar doar aici apărea...)

Atinsă de magia entuziastă a momentului, am cumpărat-o şi, plină de încântare, m-am dus cu ea acasă, la Muţunau.

- Uite! Ţii minte că ţi-am povestit că eu, când eram cam de vârsta ta, am învăţat să citesc dintr-o carte cu poze, care se numea "Primul meu dicţionar"?
- Daaaa! zice Muţunau, contaminat de entuziasmul meu.
- Şi mai ştii c-am zis c-o pierdusem?
- Daaa! Ai găsit-o?
- Nu, am reuşit s-o cumpăr de undeva.
- Da? Da’ de ce? se miră musiu (care, spre deosebire de mine la vârsta lui, e semnificativ mai alfabetizat, adică îşi poate citi singur, deşi, de cele mai multe ori, refuză cu încăpăţânare să facă asta). Vrei să înveţi să citeşti din nou?

(hohote apoteotice de râs).

Muţunau, vag suprins, stă şi cujetă, apoi, în continuare mirat, zice:
- De fapt, stai, că odată ce ştii să citeşti, nu mai uiţi... Deci, de ce ai mai luat-o?

Tineretul ăsta.

Damblale mamiţuneşti (I)

Se făcea că, odată, demult, în cretacicul superior, ’93, Mamiţuni punea ghearele pe o carte greblată de viitoarea Mătuşă-cu-acte-n-regulă nu se ştie de unde (de la vreun chioşc, de pe vreo tarabă, sau poate chiar de la librăria Casa Cărţii - loc de intens delir mamiţunesc şi nu numai), pe care o citea pe nerăsuflate, pe sub năsucul şi spre indignarea proprietarei de drept, sărită de la rând. (da, am avut şi episoade-n care, cu toţii din familie, ne cam smulgeam cărţile din mână şi, uneori, îi şi terorizam pe-ăilalţi punându-i s-aprecieze lectura nesfârşită a unor paragrafe remarcabile în vreun fel, de cele mai multe ori însă deja răs-citite).

Pe nerăsuflate, dar făcând şi gogâlţ-gogâlţ - adică, mai şi înecându-se, pentru că, de fapt, cartea = două volume.

La nu foarte mult timp după aceea, cele două volume au dispărut, lăsând în urmă jale mare & dezolare.
(Este posibil să fi fost uitate prin vreun cămin studenţesc... să se afle, şi-n ziua de azi, în spatele vreunui dulap. La Mătuşa-cu-acte-n-regulă nu cred să fie, întrucât i-am cotrobăit sistematic prin lucruri, de suficiente ori cât să mă dau bătută.)


Dar ce era cu cartea? (să-i zicem în continuare cartea, deşi, cum tot zic, avea două volume)

Era albastră, prost tipărită, pe hârtie din aceea maro mai închis, cu defecte de imprimare şi greşeli de dactilografiere şi punere în pagină (n-am citit originalul, dar am vaga senzaţie că nu traducerea era baiul, dimpotrivă!), şi-avea pe copertă o aprigă jună roşcată şi, cum altfel, o corabie. Pe unul din cele două volume, cel puţin.

Juna-n cestiune se numea Barbary, corabia nu m-am prins niciodată cum (din toate numele de corăbii înşirate în carte), dar povestea se desfăşura pe fundalul istoric al perioadei elizabetane.

(cine pare să-nceapă a şti despre ce vorbesc, mâna sus!)


Cartea era fascinantă (nu doar pentru un adolescent) pentru că avea de toate - perioadă istorică extrem de controversată, câtamai firul epic (mai corect ar fi ghemotocul epic, sau sculul epic, pentru că, pe lângă filonul principal, povestea te mai poate trimite-n câteva direcţii secundare, pe lângă cărţoaiele de istorie), povestea de dragoste cu ingrediente de tip odată-n viaţă şi intense arome de imposibilitate şi conflicte interioare, atrocităţi de toate părţile şi eroine feminine care mai de care mai înfipte şi mai băţoase.

Şi, când s-o recitesc, ia-o de unde nu-i. (asta, cu ani în urmă).

Colac peste pupăză, habar n-aveam cine e autoarea (mai degrabă ţinusem minte detaliile epice...) şi, după o vreme, nu mi-am mai amintit nici numele cărţii - ceva cu piraţi - şi că bunica lui Barbary se numea Grace O’Malley. Zisă şi Granuaile.


Şi dă-i, şi caută după Grace O’ Malley. Găsit varii chestii interesante, dar nu şi cartea.

Caută după Prinţesa Piraţilor - găsit, ani la rând, numai tâmpenii.

Până când, zilele trecute, cuget eu că poate, având în vedere că onor cartea vorbeşte şi despre Granuaile, şi despre regina Elisabeta I, poate n-ar fi rău să caut după Regina Piraţilor...

Jackpot.

Na, că pe coperta volumului 2 nu era tot corabie, era un pistol. Gheara Clampett, pentru cunoscători.

În prezent, cartea (scrisă de Diana Norman care a mai scris un alt teanc de cărţi sub pseudonimul Arianna Franklin) se află-n ghearele mele, via okazii.ro, deja re-recitită, cu preţul (meritat) al unor ochi chiori de somn.

E genul de carte care te prinde şi, în plus, te înflăcărează - dacă e să mă iau după alte recenzii găsibile şi prin blogosferă (românească şi nu numai).

Pe de o parte, mă mir că n-a ecranizat-o nimeni; pe de alta, nu-ţi ajung 2-3 ore, ar fi nevoie de o mini-serie... sau de două...
Poate n-o fi avut succes fenomenal nici prin ţara de baştină (în sensul că, la vremea ei, n-a fost vreun Harry Potter, din ce-am priceput eu)... ceea ce pe mine, mare fan, mă miră.

Originalul se vinde pe Amazon; versiunea românească s-ar mai găsi pe ici, pe colo, (mai lipsă din stoc, mai prezentă), după dulapuri şi prin varii anticariate.

Poate o reeditează cineva... (remediind, eventual, gherlele primei ediţii..)
Sau poate o ecranizează...

În rest, pentru cine vrea să ţopăie lecturistic prin Irlanda tuturor vremurilor, drumul poate începe aici.

De ce merg eu la seminariile ESPERE

Pentru că a fost dragoste la prima ... vizualizare!
M-am dus la un atelier de câteva ore, într-o după-amiază, ocazie cu care mi s-a făcut, în multe privinţe, lumină-n cap. Am văzut becul, cum ar veni.
Pe urmă, am mers la atelierul de 2 zile pe tema separărilor şi a doliilor, unde Aleth (Aleth Naquet) n-a reuşit s-o scoată integral la capăt cu mine (fisele mi-au picat mai degrabă mai târziu decât pe loc)... ceea ce ne duce la al doilea motiv:


Pentru că ESPERE-ienii, deşi pot rezolva extrem de multe, nu pretind că ştiu, pot, ori că rezolvă tot, definitiv. Uneori (cum e cazul exemplului meu de mai sus), genul de dinamică dintr-un curs deschis fie nu favorizează, fie nu permite punerea potrivită în context - dar lucrul ulterior, în sesiune individuală, o va face.
... ceea ce ne duce la al treilea motiv:


Deşi nici Salomé, nici Institutul ESPERE nu pretind că metoda ar fi una terapeutică (ESPERE e prezentată ca fiind o pedagogie a comunicării), ei bine... efectele ei sunt. Cum, în suficient de mare măsură, fiecare din noi se raportează identitar la comunicarea şi la relaţiile proprii, când ceva ce mergea prost în vreuna din aceste arii e reparat, efectul pozitiv e resimţit ca fiind vindecător.


Pentru că m-am convins pe piele proprie (în altă sesiune decât în cea de la atelierul de dolii) de puterea metodei.
Mai exact, am rezolvat o somatizare cu care mă-ntâlnisem din 1995 (şi care, evident, nu se dădea dusă. nu, pentru că avea ceva important de zis).


Pentru că metoda e articulată, logică şi (dincolo de faptul că pare să acopere muuuulte arii) genial de simplă. (fără ca asta s-o facă însă facilă).


Pentru că ţinteşte mai departe de simpla articulare a tehnicii X sau trucului Y pentru depăşirea situaţiilor de tip Z, şi se uită în profunzime, la cauze, cu care, de fapt, se-apucă să lucreze.

Când tu, părinte, ai o interacţiune neplăcută cu copilul tău, întrebarea nu e „cum evit asta pe viitor?” (care e tehnica-minune care mă va scoate instantaneu-radios din belea) ci „cum rezolv situaţia?” (prin situaţie înţelegând că lucrezi asupra ta, ca să pricepi de ce reacţionezi atât de intens (ori neadecvat) / de ce te simţi prost (frustrat, furios, umilit, etc), deşi ai făcut „ce trebuie”.)


Pentru că nu lucrează în abstract, pierzând caii prin filosofeli und fonfleuri, ci (exceptând demonstraţiile necesare explicării unui concept) oricât ar putea părea de frustrant (pentru că nu primeşti răspunsuri general-valabile, degeaba le ceri) doar pe cazuri concrete, precise, clare, pe marginea cărora, în fiecare caz, protagonistul să-şi declare dificultatea cu care se confruntă.


Pentru că nu doar înţelege şi admite existenţa unor aspecte cheie (individualitatea = 2 copii de 2 ani nu-s la fel; copiii de 2 ani nu-s la fel cu cei de 3; copiii tăi nu-s la fel, şi nici relaţiile tale cu fiecare din ei nu-s identice; primatul adevărului subiectiv; responsabilitatea sănătoasă pentru tine însăţi, pentru ce faci, ce transmiţi şi ce primeşti), ci le valorizează efectiv.


Pentru că funcţionează.
Cere un grad semnificativ de disciplină, dar, din ce-am văzut şi făcut eu, dezamorsează inclusiv echivalentul relaţional al unor focoase nucleare.


Şi pentru că... (iar asta e cireaşa de pe tort, într-o manieră, ce e drept, mai ..ăăă... intensă!), dacă, la parcurgerea textului de mai sus, te-ai gândit că fac vreo comparaţie / contest altă şcoală (ori sursă) de informaţii pe teme de parentaj, (sau, şi mai interesant, te-oi fi şi enervat), merită să vii la atelierele ESPERE.

Pentru că metoda rezolvă şi asta.

Educaţia dă, în sfârşit, roade

Dă. Da. Dă.

Da’ nu neapărat din cele scontate.



Aşaaaa... deci ce scrie la carte să faci în caz de moftureli todleriste? (2-3 ani, aprox)
Să-i dai mini-dictatorului de ales.

- Gligore, vrei dulceaţă sau scorţişoară peste laptele cu orez?

(metoda, ericsoniană de feliul ei, parcă, zice c-aşa Gligore va binevoi să bage oricum la ghiozdan laptele cu orez, distras fiind de mirajul alegerii dintre variabilele substitubile, în speţă dulceaţa şi scorţişoara).


Între noi fie vorba, de la vreo 4-5 ani încolo Gligore o să înceapă a zice texte suspect de asemănătoare cu „mă doare la başcheţi de orezul tău cu lapte, cucoană, eu vreau XYZTQTZ” / „să mă leşi cu psihologhismele tale răsuflate”).


Saaaaauuuu ...:

(Muţunau, în picioare pe pat, îşi flutură lasou-eşte nădragii proaspăt daţi jos de pe el însuşi)

- Mami, vrei să-i arunc pe jos, sau în capul tău?