De ce merg eu la seminariile ESPERE

Pentru că a fost dragoste la prima ... vizualizare!
M-am dus la un atelier de câteva ore, într-o după-amiază, ocazie cu care mi s-a făcut, în multe privinţe, lumină-n cap. Am văzut becul, cum ar veni.
Pe urmă, am mers la atelierul de 2 zile pe tema separărilor şi a doliilor, unde Aleth (Aleth Naquet) n-a reuşit s-o scoată integral la capăt cu mine (fisele mi-au picat mai degrabă mai târziu decât pe loc)... ceea ce ne duce la al doilea motiv:


Pentru că ESPERE-ienii, deşi pot rezolva extrem de multe, nu pretind că ştiu, pot, ori că rezolvă tot, definitiv. Uneori (cum e cazul exemplului meu de mai sus), genul de dinamică dintr-un curs deschis fie nu favorizează, fie nu permite punerea potrivită în context - dar lucrul ulterior, în sesiune individuală, o va face.
... ceea ce ne duce la al treilea motiv:


Deşi nici Salomé, nici Institutul ESPERE nu pretind că metoda ar fi una terapeutică (ESPERE e prezentată ca fiind o pedagogie a comunicării), ei bine... efectele ei sunt. Cum, în suficient de mare măsură, fiecare din noi se raportează identitar la comunicarea şi la relaţiile proprii, când ceva ce mergea prost în vreuna din aceste arii e reparat, efectul pozitiv e resimţit ca fiind vindecător.


Pentru că m-am convins pe piele proprie (în altă sesiune decât în cea de la atelierul de dolii) de puterea metodei.
Mai exact, am rezolvat o somatizare cu care mă-ntâlnisem din 1995 (şi care, evident, nu se dădea dusă. nu, pentru că avea ceva important de zis).


Pentru că metoda e articulată, logică şi (dincolo de faptul că pare să acopere muuuulte arii) genial de simplă. (fără ca asta s-o facă însă facilă).


Pentru că ţinteşte mai departe de simpla articulare a tehnicii X sau trucului Y pentru depăşirea situaţiilor de tip Z, şi se uită în profunzime, la cauze, cu care, de fapt, se-apucă să lucreze.

Când tu, părinte, ai o interacţiune neplăcută cu copilul tău, întrebarea nu e „cum evit asta pe viitor?” (care e tehnica-minune care mă va scoate instantaneu-radios din belea) ci „cum rezolv situaţia?” (prin situaţie înţelegând că lucrezi asupra ta, ca să pricepi de ce reacţionezi atât de intens (ori neadecvat) / de ce te simţi prost (frustrat, furios, umilit, etc), deşi ai făcut „ce trebuie”.)


Pentru că nu lucrează în abstract, pierzând caii prin filosofeli und fonfleuri, ci (exceptând demonstraţiile necesare explicării unui concept) oricât ar putea părea de frustrant (pentru că nu primeşti răspunsuri general-valabile, degeaba le ceri) doar pe cazuri concrete, precise, clare, pe marginea cărora, în fiecare caz, protagonistul să-şi declare dificultatea cu care se confruntă.


Pentru că nu doar înţelege şi admite existenţa unor aspecte cheie (individualitatea = 2 copii de 2 ani nu-s la fel; copiii de 2 ani nu-s la fel cu cei de 3; copiii tăi nu-s la fel, şi nici relaţiile tale cu fiecare din ei nu-s identice; primatul adevărului subiectiv; responsabilitatea sănătoasă pentru tine însăţi, pentru ce faci, ce transmiţi şi ce primeşti), ci le valorizează efectiv.


Pentru că funcţionează.
Cere un grad semnificativ de disciplină, dar, din ce-am văzut şi făcut eu, dezamorsează inclusiv echivalentul relaţional al unor focoase nucleare.


Şi pentru că... (iar asta e cireaşa de pe tort, într-o manieră, ce e drept, mai ..ăăă... intensă!), dacă, la parcurgerea textului de mai sus, te-ai gândit că fac vreo comparaţie / contest altă şcoală (ori sursă) de informaţii pe teme de parentaj, (sau, şi mai interesant, te-oi fi şi enervat), merită să vii la atelierele ESPERE.

Pentru că metoda rezolvă şi asta.