Hop şi eu la sportul naţional, datul cu părerea: depre fuga de acasă

Da, ştiu, subiectul-pretext e mai vechi, dar, ce să vezi, unele teme-s etern actuale.


Când aveam 12 sau 13 ani, am fugit de acasă.

În săptămâna de vacanţă de primăvară, într-o miercuri sau joi, am anunţat că plec la antrenament (pe vremea aia mă jucam de-a atletismul) şi-am zbughit-o spre gară.

Nu mai ştiu dacă chiar m-am dus la antrenament sau nu. Nu e exclus s-o fi făcut, mă duceam de plăcere. Cert e c-am cărat echipamentul cu şi pe mine.

Strânsesem bani de ceva timp şi, indignată că iar nu mă lasă să mă duc în vacanţă la bunica, am plecat eu.

Lăsasem un bilet pe undeva prin camera mea (ceea ce mi-a împiedicat, probabil, părinţii să moară instant de inimă), aşa încât au putut afla ce era cu mine & unde mă dusesem.

La gară, mi-am luat bilet, am schimbat corect 3 trenuri şi, circa 9 ore mai târziu, în creierii nopţii, eram la destinaţie, speriindu-mi un pic gazdele, uimite şi să fie trezite neceremonios din somn, şi să mă vadă pe mine, anunţând triumfător c-am fugit de acasă.)

La finalul săptămânii (tot aia) eram, din nou, de unde plecasem, în mod miraculos necălcată în picioare de tata (care-şi scosese din bibliotecă toate cărţile despre crescut copii de care dispunea (nu multe, că nici nu prea erau...), în speranţa găsirii unei căi, a unei lămuriri şi, în proces, a calmului propriu) şi viaţa a continuat pe făgaşul obişnuit (după încă alte vreo două săptămâni în care el n-a vorbit cu mine, cu toate scuzele cerute cu tot ceremonialul standard, aproape japonez, al familiei. Retrospectiv, mă gândesc c-o fi avut nevoie de timp şi pentru el însuşi...).

Pe făgaşul obişnuit, dar esenţial mai condimentată.
Odată, cu uşurarea că scăpasem de bătaia pe care mi-o prezisese apocaliptic toată lumea aflată la curent cu isprava mea (şi, în subsidiar, cu un deloc de neglijat sentiment de uşurare că-s acceptată cu tot cu boacănele mele).
Pe urmă cu sentimentul mai mult sau mai puţin surprinzător care-a-nsoţit periplul - de siguranţă de sine. Fugită au ba, mă descurcasem s-ajung la destinaţie, multe ore şi mulţi kilometri mai încolo.

Justificat sau nu (dat fiind că mi s-ar fi putut întâmpla, teoretic, tona de nefăcute), în adâncuri m-am simţit bine.
(greu de zis cât s-a văzut şi cât a fost judecat, eventual, drept sfidare...)

Şi mi-a fost de folos că, odată ce-a-nceput şcoala, totul era la fel, am putut-o lua de la capăt fără nici cea mai mică schimbare.
Fuga mea fusese şi rămăsese o chestiune de familie. (e drept că permisese şi contextul...)

N-am mai fugit de atunci de-acasă. Nu mi s-a mai părut c-aş avea de ce.

Nici măcar când, după ce intrasem la liceu, chiar în vara admiterii, m-a pocnit clasica criză mistică adolescentină şi m-am gândit foarte serios că locul meu ar fi, de fapt, în comuniune cu divinul, departe de lumea dezlănţuită, stând şi meditând de zor la nemurirea sufletului.

(Pe vremea aia nu ştiam de ashram-uri, altfel, probabil, m-aş fi apucat iar de strâns bani.)

Nu, n-am plecat nicăieri. Nicăieri cu excepţia unui dublu sejur la spital, graţie unei hepatite A, după care, desigur, viaţa şi-a reluat cursul, licean-tumultuos, şi am uitat complet de toate crizele.
(de alea vechi, desigur, pentru c-aveam peisajul plin cu altele noi, gen cu ce mă îmbrac eu la ziua lui X)


Doar că... dacă tot am deschis subiectul... ar mai fi oarece lucruri de spus.

Tehnic vorbind însă, episodul de la 13 ani n-a fost chiar primul.

Prima dată am fugit de acasă pe la vreo 3 ani. (probabil a doua fugă, mai spectaculoasă, era, de fapt, cu titlu aniversar)
Vârsta exactă e discutabilă; după unele surse, fapta a fost comisă pe la 2 ani; după altele, la 3 sau aproape 3; la 4 sigur nu, pentru că fusesem deja înrolată la grădiniţă, loc în care mă ocupam intens de comiterea altor fapte de arme. şi bagaje.

Acasă era, la momentul respectiv, casa bunicii, şi pe mine, personuţă extrem de voluntară, mă mâna intens dorul de ducă spre casa unei mătuşi, poate şi datorită faptului că mătuşa cu pricina făcea (şi mai face încă) oarece prăjituri senzaţionale.

Ar fi trebuit să patrulez vreo 5 kilometri.

Inutil de precizat că n-am mai ajuns atunci la destinaţie; pitoresc e însă unde m-am oprit să mă (nu-i aşa) odihnesc: la marginea unui teren de fotbal, pe care se juca un mare meci între echipa din Cucuieţii din Deal şi eterna sa rivală din Cucuieţii din Vale.
(între timp se pornise patrula de căutare şi, din fericire, am fost mai mult decât uşor de localizat, dat fiind că un vecin, amuzat de cât de microbistă păream a fi, se dusese, din proprie iniţiativă, să raporteze că i se pare că umblu fleaura)

Îmi amintesc distinct că mă simţeam obosită (dar hotărâtă să continui - cu, probabil, fermitatea aia buldozer-declarativă a unui copil care-şi ignoră limitele - pentru că, nu-i aşa, ce-s alea, s-or învăţa ele mai târziu la mate, prin liceu), că m-aş fi atârnat de gard, ca să văd mai bine, că mă uimise marea de oameni adunată la meci, că eram în spatele uneia dintre porţi, că jucătorii erau îmbrăcaţi în culori fascinant de vii, că nu pricepeam ce fac, dar simţeam tensiunea din aer la ceea ce acum aş numi fazele de poartă, şi că mă captivase cu totul.

Acum aş putea face comparaţia (poate un pic forţată, poate nu) între felul în care te prinde un joc pe computer şi felul în care mă hipnotizase pe mine plonjonul într-o lume nouă, colorată, zgomotoasă, dinamică, necunoscută dar fizic apropiată şi extrem de ieşită din comun.

Nu-mi amintesc cum am ajuns înapoi acasă şi nici ce a urmat. E un hiatus de memorie care-a durat mai multe, multe, multe luni.

Asta e, de altfel, prima mea amintire. Primul meu contact memorabil cu propria-mi persoană. Pardon, personuţă. („emblema” îmi fusese pusă de tata)
Următoarea amintire la care mă pot raporta ca fiind a mea (nu preluată din povestiri) are loc la vreo 2 ani după; cred că asta, cu zbughitul pe cont propriu, a reuşit, excepţional, să rămănă înregistrată tocmai pentru că era şi extrem de intensă, şi plenar neobişnuită.



Iar următoarea istorie cu fugit de-acasă mă are-n rol secundar de Sherlock, mare detectiv somat să lase tot & toate, şi să vină, acum, să rezolve, tot, să-l găsească pe bărbatul de 56 de ani fugit de acasă într-un puseu ameţitor de depresie.
(m-am dus, desigur, inutil; omul s-a găsit singur şi s-a adus singur 'napoi, într-o stare, ce-i drept, demnă de toată compătimirea. nu se rănise, fizic, dar purta, organic, urmele intense ale stării psihice din care nu ieşise de tot)


Mai apoi, adult amploaiat fiind, am tot plecat de-acasă unde vedeam cu ochii; doar că, daţi fiind anumiţi parametri de timp & documente, episoadele cu pricina s-au numit fie „vacanţă”, fie „demisie”.
(nu, nu încerc să legitimizez fuga de acasă, sau s-o glorific. dar insist că nu e cazul s- demonizăm)


Următoarea poveste e-n stil Minority Report (înainte-văzătoriu, adică) şi mă are protagonist.
Da, în ultima vreme aş cam fugi de-acasă (mă rog, mai mult de la muncă decât de-acasă...).
Uneori, în mai multe rânduri pe zi.
Ce mă-mpiedică e că, după cum am arătat mai sus, voi fi chemată să mă aduc înapoi tot eu.
(ceea ce anulează tot demersul)


Aşadar:
Am, cel puţin teoretic, destul material pregătitor pentru cazul în care Muţunau s-ar putea hotărî s-o zbughească de-acasă (sper, totuşi, să-l conving să n-o facă. sau, daca tot o face, să fie după ce-a luat, în prealabil, oarece măsuri asiguratoare...)
Golul în stomac se va institui la momentul cu pricina... cu toată conştiinţa faptului că, uneori, fuga de acasă e un exerciţiu (bun sau prost) de auto-afirmare.


În plus, aş zice că mai posed şi înţelegerea suplimentară a faptului că, uneori, oamenii pur şi simplu fug, pentru că li se pare că:
- dacă tot pot, de ce nu
- tre’ să vadă ce iese
- la destinaţie curge lapte şi miere
- e singurul lor mod (singurul perceput) de apărare - caz în care, oricât ar părea de abracadabrant (nu e), pentru ei devine vital să fugă.



Bineee... daaaaaar... unde e datul cu părerea?
(că pân’ aici fuse un lung pomelnic de experienţe personale şi oarece intepretări, pe fond sonor de cărămidă atotştiutoriu bătută-n chept))

Păi, tot aici.

Zic că, în caz de copii dispăruţi, e categoric esenţial să le distribui în cel mai scurt timp semnalmentele şi, dacă există, şi fotografia, şi să te asiguri că sunt/ e larg mediatizate(ă), pe toate canalele posibile, până la găsirea copilului.

Şi că, pe urmă, când e clar, fără nici o urmă de îndoială, că respectivul copil a fost găsit, că e clar că e bine, şi fizic, şi nu numai, şi că are rost să se oprească şi căutarea, şi mediatizarea, îţi ţii gura, tu, poliţie, faţă de publicul larg, şi controlezi informaţiile.

De ce e important să găseşti copilul?
Păi, nu prea cred că, pe termen lung, poate supravieţui decent pe cont propriu. Unde stă? Din ce trăieşte? etc.


Ce faci după ce l-ai găsit?
Aici lucrurile sunt mai delicate. Uneori (ca în cazul meu) fuga de acasă e o bravadă tembelă. Alteori, însă, copilul fugit lasă în urmă un pericol concret (violenţă, abuz, etc - aici, din păcate, lista poate fi teribil de lungă...) şi e riscant să-i impui reîntoarcerea în acelaşi mediu.

Nu că preluarea de către stat ar fi vreo binecuvântare, dar, în mod cert, de un minim grad de asistenţă tot e nevoie.

Nimic din toate astea, însă, nu e, concret, de interesul publicului larg. Poate fi, eventual, făcută publică procedura care se urmează (ceea ce, in esenţă, n-ar trebui să conţină detalii personale, ci doar paşi de proces), dar atât.


Pentru presă (ca şi pentru (prea) mare parte din publicul larg...) cuvântul de ordine ar fi decenţă - dar, da, ştiu, e intraductibil.
Mi se pare absolut penibil să te-apuci să scurmi în viaţa cuiva numai pentru că n-ai tu subiecte de pretins audienţă.

Aşa cum în caz de accident sau crimă tu, poliţie, nu fluturi toate detaliile pe toate paginile de ziar (eu sper sincer că nu faci asta...) nici în caz de copil dispărut / fugit de acasă nu e cazul să te comporţi ca şi când te-ar fi plătit X, Y, Z, să furnizezi ordinar un subiect media fierbinte şi bănos.

Deci, taci.

Că eu aleg să povestesc cum am fugit de-acasă e una.

C-ai putea face asta în locul meu (oricine ar fi, dar, cu atât mai grav e să fii o instituţie care, teoretic, ar trebui să mă protejeze) e inadmisibil.