- Mă enervezi!

... zice Muţunau.

- Poftim?
- Mă enervezi! mârâie musiu. Tu! Tu mă enervezi!
Un deget mic înţeapă acuzator aerul înspre mine.
Iar nu i-am dat tableta / creveţi de la Nordsee / pe fata împăratului de soţie şi jumătate din împărăţie.


- Gogule, zic, cum...?
- Faci chestii care mă enervează! Deci, tu mă enervezi!
- Eu zic că, la vederea lucrurilor făcute de mine, tu te enervezi. Adică, enervarea îţi aparţine.
- Nuohohoh! se agită şi mai tare vulcanul piticot.
- Sunt eu în capul tău?
- Nu.
- Ai butoane, ca maşina de spălat, pe care, când apăs, să pornească programul de spălare? Ăăăsta, de enervare?

Muţunau rânjeşte, da’ o ţine pe a lui.
- Da! Am butoane şi tu, când apeşi pe ele, mă enervezi!


Mă loveşte subit (şi, din păcate, efemer) steclirea de geniu:
- Auzi, da’ cand îţi convine ceva ce fac, zici cumva „Mă bucuri?”

Privirea de pe mutra Muţunaului - curat reclamă MasterCard.

Homer, varianta dâmboviţeană

Bunica, mare cititor de Iliada:
- „Grecii de pe bastioane nu-si îngăduiau nicio clipă de răgaz... ”

Mamiţuni, vag-absent-butonatoare dar (din motive de frig, brr, aflată în raza sonoră a lecturii), plictisită de atâtea cânturi repetitiv-caftitoare:
- Cât să bea şi ei o bere, acolo!

- Şi să mănânce un mic! intervine, neaşteptat, Muţunau.


Hohote de râs.
- Păi, zice Muţunau, mici şi bere, nu?

Lămpi simultane în ochii muţunautici, mai ceva ca la înot sincron:
- De unde ştii tu de mici şi bere?
- Păi, când am fost cu V. şi cu S. şi cu H. la cetatea... Cetatea aia!

Alte hohote de râs.

Reiese că Muţunau beneficiase deja (cam acum 1 an...) de o altă interpretare liberă a istoriei - la cetatea dacică nu-ştim-care (aflată însă, sigur, la nu foarte mare distanţă de Sibiu), dacii sau romanii (sau şi, şi) fuseseră, de asemenea, prezentaţi ca meditând intens la mici & beri.
(’poi, dă, cine se aseamănă se adună...)

Se reia lectura homerică bunicească:
- „Deodată se auzi un strigăt: uitaţi-vă-n sus, pe cer!"

Apoi, acelaşi lector, deja ireparabil contagiat, adaugă:
- Pică mici şi bere!

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)

Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ alternativ. Poală de bani lunar.

Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.


Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!

Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.

Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
 Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?

- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!

(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)


Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.

(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)



Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).

- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.

Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!

Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:

- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.

Supriză la capătul firului.

Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.

Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!

Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.

Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.

După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.

- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...

Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.


Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.

În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.

(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”

De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )


Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una,  ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)

În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.

Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.


Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.

Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...

Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.

Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.

Varii conversaţii muţunauto-mamiţunice

- Încă un Iohanis! zice Muţunau, pasager bine-centurizat pe bancheta din spate. A, uite-l şi pe Victor Ponta. De ce sunt atâtea poze pe toate stâlpurile?
Cum ziceam, Muţunau e, din când în când, ungur.

- Stâlpi, nu stâlpuri. E campanie electorală.
- Ce e aia?
Cum explic eu, pe scurt, porcăria...?

- Păi, la fiecare 5 ani, se schimbă preşedintele.
- Acum e Băsescu.
- Da. Însă anul acesta alegem pe altcineva pentru următoarea perioadă. Acum candidează, adică vor să fie preşedinte, 14 persoane. Şi pozele astea afişate pe stâlpi sunt una din modalităţile prin care vor ei să se facă şi mai cunoscuţi şi să câştige voturi.
- Ce sunt alea voturi?
Muţunau a mai fost cu mine la varii votări, dar nu mai ţine minte nimic despre niciuna.

- Votul este alegerea pe care o comunică fiecare adult. Eu o să merg la o secţie de votare (adică da. merg la vot. de obicei nu dădeam în brânci... Acum mi se pare imperativ să dau din ştampilă) şi o să indic, ştampilând un anumit pătrăţel, pe cine doresc eu în funcţia de preşedinte. Pe urmă, voturile vor fi numărate de persoanele din comisia de la secţie, şi apoi vor fi adunate, pe toată ţara, pentru fiecare candidat în parte.
- Şi n-o să greşească?
- Sper să nu....

Câteva intersecţii mai încolo, proaspăt instruitul epiloguieşte discuţia:
- Aha! Candidează şi Teodor Meleşcanu!


***

Peste vreo două seri, nişte băieţi lipesc, rapid şi neautorizat, afişe A4, color, cu candidatul X, pe uşa blocului, după care o rup de fugă (cu maşina...) în noapte.

Întrebare, cu un ochi la afiş, şi cu altul la băieţii care alergau de parcă urma să puşte:
- Ce-ar fi să-l rup?
(la sancţionat neautorizarea, înainteeee...)
- Ei, lasă-l şi pe el, acolo...

Ce-ar putea fi neobişnuit la acest dialog?
Că doar vandalisme muţunautice s-au mai văzut.
Emm... iniţiativa stricătoare îmi aparţine.


***

Marele amor tabletist continuă, post dezinstalare şi reinstalare de varii haplicaţii.

Ca o paranteză pornită de la aceste manevre tehnice, într-o zi, scoasă din sărite de varii deraieri muţunautice (trântea toate uşile, că doar uniţi salvăm...), l-am întrebat cum putem să dezinstalăm acest comportament, că eu, una, m-am săturat profund de efectele lui...

Episodul 1:
Îi explic că, dacă-i mai trebe joacă pe tabletă, să facă bine să demonstreze că se poate opri din joc după o perioadă de timp dinainte stabilită (1 oră). Că nu sare peste mese (şi nici nu le grăbeşte...) ca să se joace. Şi că vreau să văd că se comportă reflectând faptul că el e stăpânul tabletei, nu invers.

Muţunau (care, ulterior, a băgat la cap, de vreme ce s-a autoreglat în câteva situaţii, închizând tableta după intervalul de timp stabilit de el, cu el! Nota: dacă tot fixez cadre şi stabilesc reguli, să le notez undeva. Aşa, mi le amintesc şi eu şi află şi alţii de ele...), mă priveşte intens şi rosteşte apăsat:

- Tu chiar nu vrei ca eu să fiu fericit?


Episodul 2:
Anunţ (într-o sâmbătă) c-o să dau o fugă până la servici, unde am uitat nu’ş ce.
Muţunaului (care ştie că la birou am wifi... şi care mi-a şi lămurit unul dintre colegi, acum câtva timp, să-i dea acces şi tabletei dumisale la sursa de ambrozie ludică...) se ridică, brusc, cu ochii sclipindu-i pofticios:
- Merg şi eu! Şi mă joc Epic!

După mine, unele din joacele cu Angry Birds mai au sens, da’ Epic e profund idiot. (bum-bum, pleosc, puncte. poftim??? până şi praştiile aveau mai multă noimă...)
(pasiunea de rezervă a lui Muţunau, de a urmări pe Youtube sesiunile jucate şi înregistrate de alţii, nu mai spun cum mi se pare... )

- Mhmâm, mormăi eu absentă, cu nasu-n laptop.
... deci cu net...

Post 562,000 de cereri „da’ când mergem? da’ de ce nu mai mergem odată la birou?”, şi o explicaţie oarecum dezlânată privind dorinţele teroriste (tu vrei ca eu să fac ceva pentru dorinţa ta, aparent musai îndeplinibilă prin mine, fără nicio atenţie cu privire la posibilităţile şi interesele mele), musiu aduce artileria grea - logica:

- Dacă-mi pui acum Epic, scapi de terorizat.

Se zguduie camera cu mine de râs. De al meu, desigur.

Junele se indignează.
- N-ai niciun pic de respect!
- Pentru Epic, desigur, n-am.
- Da’ nici pentru mine!
- Pentru tine, da. Pentru mofturile tale, nu.
- Tot aia e.
- Nu cred. Tu eşti una (eşti o persoană), dorinţele tale sunt altceva. Eu fac diferenţa dintre ele.
- Eu nu.

Curat Kafka. Junior.


***

De sezon, mă trezesc să anunţ în familie că m-am apucat să-mi compun lista de cereri pentru Moş Crăciun.
(Mă tot uit pofticios la o anume poşetă şi la un ceas dăştept - e drept că la pagina de ceasuri mă uit puţin cruciş, că mă tentează două... unul clasic, bijuterie curată, extrem de scump, şi unul de ultimă oră, vârf de tehnologie de vârf.
Nu-mi trebe, de fapt, niciunul din aceste obecte. Da’ pân’ la urmă, de ce s-a inventat Moş Crăciun?)

Muţunau spune că el vrea telepoduri (nu’ş ce trompete angribărdsice, adică).

Bunica intervine, mai mult sau mai puţin oportun, şi spune că lui Muţunau deja i-a adus Moş Crăciun X bani în contul (de economii) din bancă.

- Ei, zic, foarte frumos, doar că pe ăia nu i-a adus deloc Moş Crăciun.
Nu-s adepta marelui şi clasicului trend „să păcălim copilul!”. Nu din exces de etică (lista de minciuni cu tentă de lubrifiere socială „nu, nu cred că vă stă rău tunsoarea” e lungă, largă şi des accesată), doar că mi se pare şi idiot, şi inutil, şi dăunător.
Şi, pe moment, pe Muţunau oricum îl doare la başcheţi de bani.

Când începusem eu să mă încrunt mai fioros, pe lungimea de undă a tuturor minciunilor tembele servite mie personal (memoria bună de la vârste mici poate prezenta anumite neajunsuri...) Muţunau salvează situaţia:

- Sigur că nu i-a adus Moş Crăciun! I-a adus Zâna Măseluţă!

Joaca de-a a doua opinie şi ce se mai petrece când te duci la controale stomatologice

Joaca n-am început-o realmente intenţionat - dar am continuat-o aşa!

Pe scurt: merg la un cabinet de vreo 3 ani şi jumătate, de când cu necroza. M-am tot dus când aveam câte-o plombă de re-instalat, etc.
Mai nou, singurele apăsări sunt că nu pricep de ce mi s-au strâmbat oarece dinţi şi că i-aş vrea mai albi. Nu, nu vizibili de pe lună, dar nici în dulcea nuanţă de emmentaler, dată cu drag de hectolitrii de ceaiuri (& cafele) pe care-i bag în mine.

Post radiografie panoramică (de-aia, cu cerbi şi căprioare pe fundal), scot şi noile docomente la interval, spre vizualizare, să ne lămurim la dublu.

Pentru Muţunau: verdict intermediar, probabil va fi nevoie de aparat, dar hai să-l vedem pe june.
Oricum, aparatul va fi unul de purtat noaptea.

Pentru mine, supriză, jackpot.

- Aveţi o asimetrie aici, vedeţi?

Pe scurt, mandibula e prinsă oarecum şui de bostanul din dotare.
Dinţii or fi părând ei aliniaţi -  când am gura închisă. Când încep s-o deschid, e clar că simetria dispare, pen’ că onor falca-mi se ocupă de fente, virând spre stânga.

Deci, peste 6 luni, altă radiografie panoramică (alţi cerbi, etc), de data asta cu gura deschisă, ca să se vază clar de unde vine minunea.


Muţunau are alt dentist, căci s-a nimerit să-i povestesc unei prietene despre dinţanii de rechin, şi, dentista mea fiind în concediu, am ajuns brusc şi rapid la cabinetul unde-l duce prietena mea, de ani de zile, pe fiu-său.
Plin de jucării (minunat!), mai toate păcănitoare (greşit!), cu televizor pe Minimax sub nasul pacientului, cu medic şi asistentă cu drag de copii...


Noa’, şi ajungem la aparatul dentar...

- Ar fi bine să-l poarte 24 din 24 şi, eventual,să-l dea jos doar când mănâncă.
Muţunau haleşte 3 mese pe zi la şcoală, 2 acasă şi cel puţin o alta prin maşină / pe alţi varii coclauri. Aparatul ăla (care are 2 părţi, logic) ar trebui scos frumos şi pus la fel de frumos în cutiuţa lui... înainte de fiecare masă.... pe urmă, pus la loc în cutiuţe ... Îhâm....
(deja am viziuni cu copchiii de la şcoală, jucând fericiţi fotbal cu cutiuţele. cu Muţunau în frunte, nu aşa...)

Explic latura practică a întregii poveşti şi, post prima sugestie medicală, întreb:
- Da’ unul de purtat doar noaptea nu aveţi?

Urmează o lungă discuţie din care reies clar multiplele avantaje medicale ale aparatului 24-din-24. Şi belelele lor (dureri, probleme de dicţie, etc) - e drept, frumos machiate ca de suportabile şi de scurtă durată.
Şi preferinţa asumată a doamnei doctor pentru ele.
Până şi eu sunt de acord - dar asta nu mă împiedică să-mi păstrez picioarele pe pământ. Miroase a nevoie de compromis.


În cele din urmă, doamna doctor spune c-ar fi mai bine să mai aşteptăm până la erupţia măselelor de 6 ani.
- Mie alea mi-au ieşit la 8.
- Cam târziu... zice doamna doctor.
Dr. Google, desigur, zice că n-ar fi prea târziu. În fine, fiecare cu manualul lui.


Concluzionâm că ne vom vedea la anul, când, în funcţie de ce revoluţii mai apar în dinţanii domnului, să stăm strâmb şi să judecăm drept ce şi cum pe mai departe.


Boon. Ajungem (tot la cabinetul de copii) la mine. Pentru că pune oarecum necentrat radiografia pe negatoscop, nu-i sare-n ochi asimetria cu pricina.

- Nu văd nicio cauză. Nimic care să indice vreo cauză...
Întreb, mură-n gură, dacă strâmbarea dinţilor ar putea fi provocată de vreo asimetrie de mandibulă.
- Nu, nu văd aşa ceva.
Dar nu face nicio manevră de verificare (să mă urmărească deschizând gura sau să pipăie articulaţiile cu pricina).

Uite cum ajungi la a vrea o a treia opinie...  Ştie careva vreun stomatolog bun?
Pam-pam!

(Pe scurt, am vaga senzaţie că, pentru Muţunau, o să debutăm cu aparatul de purtat noaptea, la dentista mea. Pentru mine, aşteptăm să treacă 6 luni pentru noua radiografie, că vrem fapte, nu vorbe, da?
Trecem peste faptul că dentista mea m-ar fi trimis instant la o a doua radiografie... deşi-i spusesem că abia făcusem una, cu o săptămână înainte... şi că abia când am întrebat iar a conchis că, totuşi, de vreme ce nu-s conştientă de vreun disconfort anume, nu ne aleargă nimeni... )



Aşaaaa.... şi ce se mai petrece când te duci la controale stomatologice?

Păi, dacă ajungi să zici da! subiectului profilaxie, procedură care nu e doar enervantă şi de durată, da' mai şi doare (pentru majoritatea metodelor folosite...), s-ar putea să pierzi 12 găleţi de sânge (dacă posezi, ca mine, gingii misterios de sensibile) şi să te trezeşti, în urma unei manevre puţin greşite
(jet de aer sub presiune repede alunecătoriu misterios de pe măsea, direct în obraz... şi degrabă creatoriu de hematoame de dimensiuni deloc neglijabile...), cu o falcă de hamster proaspăt înfundat cu mâncare.

Ei, vestea bună e că mi s-au albit deja dinţii.
Vestea proastă e că nu-i dau minunii şanse să dureze după mai mult de 3 cafele...

Concluzia?
Ca-ntr-un banc sec: Mi-am luat periuţă Oral B!

Nu, nu de aia de 800 lei, cu baie, bucătărie şi jacuzzi, ci din aceea mică, de 60, actualmente la promoţie prin varii hipermarketuri cu angajaţi care nu ştiu un’ le-o fi marfa.
(Periuţele Oral B, din varii motive, sunt, uneori, proptite la electrocasnice, nu la raionul de paste şi periuţe, unde m-am dus eu prima oară. Bine că nu-s la moto-velo.. )

Aştept cu interes să constat ce schimbări apar după vreo lună de folosire (pe loc mărturisesc că n-am avut nicio revelaţie, în afară de faptul că zbârnâie foarte sonor).

Dovada că m-am ţăcănit de tot

(presupunând că ar mai fi fost nevoie de ea...)

Iată ce citesc. Nu lui Muţunau, pentru propria-mi curiozitate.

Nu sunt foarte sigură că voi purcede la a-i lectura şi Muţunaului (cu toată disponibilitatea mea pentru lecturile bilingve... respectiv traducerile din mers!), dar îmi place!


Sursa: Anticariatul ExLibris de pe Doamnei. 9.99 lei / volum.

Ia să vorbim noi despre inegalităţile de şanse...

Povestea porneşte, întrucâtva, de la discursul Emmei Watson de la ONU




Pentru amatorii de lecturi suplimentare, nici Laci Green nu e de lepădat (chit că n-o ştie tot mapamondul şi n-a fost nici la ONU). Discursul ei apare, de altfel, ca fiind postat acum 5 luni.




De fapt, tehnic vorbind, povestea-mi porneşte un pic mai înainte, dintr-o dimineaţă (să fi fost acum trei-patru săptămâni? nerelevant, deşi, pentru fixişti, se poate identifica data exactă).
La RFI era o discuţie despre alegerea comisarilor europeni (în curs de primă intervievare, la momentul cu pricina). O voce vag masculină & vag cunoscută  mormăia fonfăit, oarecum discursivo-incongruent (dar, desigur, profund corect din punct de vedere politic) despre faptul că, în afară de criteriile de competenţă, conta foarte mult şi imperativul celor 9 femei-comisar.

Pe scurt, omul n-avea nimic cu doamna (CC, care a şi fost nominalizată, în cele din urmă), dar ea nu era, mă-nţelegi, fix competenţa întruchipată şi s-o alegi, aşa, pentru că e femeie... hmm... mneah. De ce, adică, să alegi în funcţie de gen? Nu e bună nici discriminarea pozitivă... Asta ne trebuie nouă? Avem criză, avem, practic, război la poartă. Ţţţ!!!


Începusem să mă-ntreb cine-o fi fost aiurilă ăsta, de nu zicea o frază coerentă cap coadă ... (notă: un bun indicator cu privire la coerenţa discursului este transcrierea imaginară: dacă ai vedea textul ăla scris, cât de uşor de citit ar fi? cât de bine structurat în propoziţii şi fraze? Alt indicator bun e traducerea imaginară în altă limbă: nimic nu scoate la iveală mai uşor fracturile de logică şi găurile de sens... dat fiind că traducătorul, în esenţă, dacă nu e rudă de gradul I cu Google translate, caută întâi sensul)

... când omul, uşor îmboldit de moderator, dă să se umfle-n pene cât de corect şi obiectiv e el, zicând: „dar eu iubesc femeile”.

Hă?

Da, le iubea, şi nici nu le izgonise, ele erau cam 70% din voluntarii din campaniile lui...
Persoană primitoare, ce mai.

Deci matale iubeşti femeile. (bine că n-ai zis nimic de sex în grup. care e avantajos, dacă ai altă treabă, poţi pleca).
A, şi eu mandarinele. (aici merge mai degrabă noţiunea de kil. kilogram, adică. plecatul e, mai degrabă, relativ inaplicabil)

Şi, uneori, iubesc mult tigăile de fontă propulsate intens şi precis către varii mecle de tăntălăi sexişti.
(desigur, producătorii susnumitelor tigăi ar putea protesta, profund ofensaţi).

Cine e pretinsul mare tolerant?
Un cetăţean cu o imagine altfel relativ bunuţă, activist cât încape, aproape-primar, salvator de oraşe... Reper hipsteresc. Om serios.
Bleah.



Povestea se continuă cu o discuţie lansată fals-inocent (dar nu mai puţin greşit), de un tânăr domn - momentan prea tânăr ca să fi dat personal cu capul de realităţi mai colţuroase, pân’ acu’ relativ favorizat de soartă şi suficient de imatur cât să sară sceptic la interval, pretins cu logica-n mână, înainte de-a se obosi să se uite la fundalul problemei.

Ce-ntreba el, pe scurt: auzi, da’ dacă femeile sunt plătite mai prost, cum de îşi mai găsesc bărbaţii de lucru?

Pentru că inegalitatea nu începe la angajare - ci cu mult timp înainte. E un bulgăre urât de zăpadă murdară care creşte şi tot creşte, din multe dezechilibre, discriminări şi privilegii, pe tot parcursul creşterii şi educării unui copil.

Nu e clar cum? Ia gândiţi-vă la copiii de etnie rromă.
Inegalitatea de gen e o poveste ceva mai insidioasă - dar procesul e identic.

În rest, simpla întrebare prelungeşte inegalitatea. Şi asta e, de fapt, beleaua principală: că întrebările sunt, şi azi, adresate de pe poziţii de forţă.

***

Povestea cu inegalităţile de gen e ca o ciorbă mâloasă, în care ai pus legume proaspăt culese, dar nespălate (că doar sunt naturale, bio, nu?) şi din care, la un moment dat, te poţi trezi (sau nu) că ţi-e extrem de familială (şi eventual aproape identitară, via asociere intimă cu valori la care ţii şi momente relevant-formative). Pentru că din ea ai tot păpat toată viaţa.

Povestea cu inegalităţile de gen e, de cele mai multe ori, mascată fie sub o pleaşcă de competitivitate (ia să vedem noi cine-i de fapt mai bun / mare / gras / deştept / devreme acasă), fie sub false logici (de ce nu preferă angajatorii femeile...?), fie sub şantaje (dacă vrei egalitate de şanse... ia munceşte tu intens la servici - dar şi acasă, că doar n-o să spele altcineva vasele...) fie proptită cu insulte (huo! matracucă mustăcioasă, plină de invidie!).

Povestea cu inegalităţile de gen, nediscutată deschis, îngroapă adevărata problemă: că, în loc să discutăm despre individualităţi şi despre dezvoltarea lor particulară (încă din copilărie), etichetăm, sertarizăm (omogenizăm şi pasteurizăm) în şabloane de gen devenite de muuuuult, de fapt, irelevante. De facto, în prezent disconfortante pentru toată lumea.

Pentru că, de fapt, povestea cu inegalităţile de gen este despre neacordarea de şanse. Prin canalizare excesivă a comportamentelor acceptate şi prin limitări (lipsite de sens, dar, o, cât de încărcate de varii tradiţii, de multe imperative (găunoase, dacă le cauţi un pic la sens...) şi de şi mai multe ameninţări de groaznică excludere / cădere în derizoriu).


Băieţii sunt buni la matematică, fetele, la română!
(între noi fie vorba, gramatica, sintaxa, vocabularul şi coerenţa de limbaj sunt cele care confirmă că ştii o limbă...  nu fonfleurile, prea-iubitele compuneri-fluviu)

Fetele nu se cocoaţă în copac!
Da' unde? Direct pe casă?
(nici băieţii nu trebuie să tricoteze, de altfel. nici măcar de curiozitate. să coase un nasture sau un tiv? huo, vade retro, satana.)

/
Dovada profundei ancorări în ceaunul anterior menţionatei ciorbe mâloase e perla coroanei, justificarea violenţelor fizice.

Dacă o bate / a lăsat-o bărbatul, a făcut ea ceva...
Da, nu a folosit la vreme tigaia de fontă.

Cu accent pe justificarea tâmpită a violenţelor sexuale: păi, la cum se îmbracă... şi-o caută....

Auzi, bolovănel, mătăluţă eşti atât de lipsit de treab-acasă încât vezi invitaţii peste tot? Eventual, personalizate, toate venite ca scrisoare recomandată adresată direct ţie, binecuvântarea încarnată a tuturor femeilor de pe pământ? Care, însă, cu frica lui Dumnezeu fiind, doar mandatezi simbolic violenţele altora, şi te hrăneşti (bulimic) cu iluzia reprezentării participative?

Copiii abuzaţi sexual (că sunt, din păcate) şi-o caută şi ei? Îşi pun bluze strâmte şi fuste scurte?  Pe bune?


Nu hainele provoacă violuri - ci oamenii ăia care le comit. Care, între noi fie vorba, nu se ghidează după haine, ci după vulnerabilitatea aparentă a victimei. După probabilitatea scăzută ca ea să se apere cu succes.

Mă-ntreb câte astfel de incidente rămân neraportate - fie pentru că femeile acelea se apără şi scapă, fie, explicabil, dar, în continuare, de neiertat, pentru că incidentele rămân trecute sub tăcere. Cu "sprijinul" sau la presiunea familiei...
Da, e un deliciu suprem să te duci să raportezi la poliţie. precis sunt nişte fini şi delicaţi, toţi feminişti, toţi specialişti în psihologia traumei şi şoc post-traumatic. nuuu, unu’ nu e blazat, toţi îţi vor spune din prima că regretă incidentul, că încearcă să te ajute cu orice pot şi nu-ţi vor pune întrebări la fel de violente, în fapt, ca violul în sine.
Nuuu, varianta în care tatăl / fratele / partenerul îţi mai ard una post-viol stradal nu există, e un vis urât şi atât.


Vaaai, dar astea sunt excepţii, în ansamblu, societatea noastră e mult mai egalitaristă...
Vezi să nu fi fost dezvelit(ă) când ti-i trezi.

Efectele inegalităţii de gen sunt cât planeta Jupiter, eşti ori profund orb, ori ai cumplit de multă rea-voinţă să pretinzi că nu există şi n-au impact.

Da’ dacă tot nu e clar... iaca filmuleţ doveditor. (adus în ilustra mea atenţie de un indignat tată de fată...)




Ei?

Aşa-ţi trebuie!

Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”


Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...


Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...

Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.

Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.

Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)

Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).

Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.


Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”

Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)

Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?

Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)

Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...

Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)

Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?


E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?

Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?

Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul)  e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.

Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.


Gigel a dat cu capul de gard?

Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.

Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)


Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?

Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...

Nici eu nu m-aş fi gândit...

Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.

Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.


Calea spre normalitate cam asta e.


PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.

Pam-pam!

Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă (şi reguli încalcă)

Că Muţunau nu se dă-n vânt după respectarea regulilor probabil ştiu şi vecinii (intergalactici...)  din Alpha Centauri.

Poate mai puţin evident (tot pentru susnumiţii) era de ce oare?

Simplu.

Junele posedă una bucată mamă dotată simultan cu dureri profunde de başcheţi (ceea ce ar fi cum ar mai fi... ) şi curiozităţi intens-neamânabile.

Model viu la-ndemână plus greaua moştenire genetică - deci, clar, cu astea nu te poţi bate, oricât de Muţunau ai fi tu.

Ceea ce explică, pe de o parte, de ce în vizite turistice ajung să intru pe la ieşire (pur şi simplu, nu urmărindu-l pe Muţunau...) şi care mi-e primul imbold când văd chestii de-astea:

... de ce, prin parcări de supermarket şi nu numai, încă îmi păzesc progenitura ca pe hoţii de cai, şi de ce maşina visurilor sale e una care mai şi zboară.

(ultima opţiune e posibil să se datoreze şi lipsei cunoştinţelor despre navetele Voyager...)