...

A murit tata.

Nepretenţiosul

Întrebare tendenţioasă, de mamă cu neuron neaerisit, în condiţiile-n care copchilu' de nici 2 ani habar n-are de noţiunea de "zi de naştere":

- Muţunau, ce vrei de ziua ta?

...dar ştie ce e aia "vrut":

- Un pic [de] smântână!

Hoţomanca

Pen'că Muţunau face cam des greva foamei, pen'că mâncarea lăsată pe masă se strică şi (nu chiar în ultimul rând) pen'că e uber-lacomă, Mamiţuni a instituit, din gigantica-i panoplie de profil, o nouă regulă, oareşcum cazonă: 1 dată te îmbii.
(nu vrei, s-ar putea să nu mai prinzi)

Chestia e că, uneori, se mai sare calu'.

Zilele trecute, Muţunau priveşte dezolat masa şi zice, cu jale:
- Mami păpat batonu'...

(Porc egoist, Mamiţuni. Noroc că mai aveam un baton...)

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

De tăcere

De ieri încoace, mă bucur, sincer, că, nu mă uit la televizor. Că ascult rar radioul. Că pe net pot evita "ştirile".

Cu văzutul direct şi discutatul accidental pe teme mondene am oarece probleme. În a-mi cenzura impulsurile de indignare dornice de-a se exprima într-o formă nu tocmai compatibilă cu compasiunea.


Drept care zic, ultra-ferm: linişte.

Ca să fie clar de ce: aveţi copii?
Aveţi, direct, idee ce înseamnă depresia? I-aţi văzut / încercat manifestările?

Dacă nu, mucles.

Cine a răspuns afirmativ la întrebările de mai sus găseşte, cred, mai repede calea spre un moment de reculegere.

Dormi în pace, MM.

Cinefil, pe fugă

Clive Owen... bun, bun!

Bun actor, adică.

De ascultat & de privit printre rânduri

Boiţiche şi pochichica

... adică beculeţele şi păturica!

Bine aţi (re)venit la cursul introductiv de muţunautică! Revenim, când ni s-o-ntoarce memoria, cu amănunte suplimentare.
(Până una-alta, nu-mi mai aduc aminte decât de motocică, moţiia (mozarella) şi de giochii. Insuficient!)

Cum s-a testat (pe copii) teoria amânării recompensei

(dacă-i fac asta lui Muţunau-cel-impulsivo-nerăbdăreţ, îmi dă şi-o farfurie-n cap!)

Nepreţuitele beneficii ale oboselii

(sursa)

Pentru cunoscători: oboseala este starea aceea omniprezentă de plutire în derivă printr-o nesfârşită zonă crepusculară, în care te mişti roboţeşte, deşi te simţi rudă foarte apropiată cu amiba, nicidecum cu înalta tehnologie, ultimul neuron şi-a serbat de mult parastasul (fără a se obosi să te invite, chit că îţi cam aparţinea) şi ţie, tehnic vorbind, nu-ţi mai prea pasă de nimic, în afara posibilităţii îndepărtate ca lucrurile să se termine odată cu o milisecundă de somn netulburat. (n-ai să vezi)
În care, pe pilot automat, model 1492 toamna, varietatea rebut, prestezi ad nauseam varii chestii casnice ori de birou. Zilele-s relativ identice (toate-s profund nasoale), încep, de obicei, cu un răcnet din familia lui "nu mai pooooot" (pe care nu-l aude nimeni, că eşti demult cu surdina pusă - de, faci economii) şi nu par a se mai distinge din marmelada perpetuă a treburilor veşnic neterminate.

Nu, nu seamănă cu beţia. Nici cu oboseala şofatului hămesit, timp de 36 de ore.
E mult mai mult. Infinito-pluristratificato-mai intens de rău.


Pentru naivi şi novici: adunaţi toate ceasurile şi telefoanele din casă, până vă ies 'fo zece. Puneţi-le să sune la intervale succesive de 45-60 de minute, începând de la ora la care vârâţi cornu'n pernă. Asta, la finalul unei zile în care, indiferent de motiv, vă simţiţi călcaţi de tanc. Sau, vorba unui clasic în viaţă, de naveta spaţială Discovery.

Sună a tortură?
Da, pentru că asta şi este.
Se zice c-aşa ar fi "convins-o" armata symbioneză de eliberare (ce nume cretin!) pe Patty Hearst să li se alăture (după ce, în prealabil, se osteniseră s-o răpească): privând-o de somn. O trezeau, nu tocmai delicat, din 3 in 3 ore.
(eu, dupa nişte luni de erupţii dentare, la trezit din 3 în 3 ore m-aş fi ridicat ca o floare, odihnită ca după un sejur la un spa de n-şpe stele, i-aş fi ciupit de obrăjori pe simbionezi, întrebându-i dacă nu vor nişte pireuţ, că-s cam palizi, şi s-o lase mai moale cu jafurile armate, că puştile mitralieră fac buba)

Booon. De ajuns cu divagaţiile. Puneţi mâna şi executaţi experimentu' cu trezirile nocturne. Vedeţi cum faceţi să vă iasă minim 12 treziri, cu ridicări din pat preţ de-ncălzirea unei căni cu lapte, per 8 ore.
Nu trişaţi. Angajaţi un auditor independent, plătit la greu, care să se asigure că urmaţi pas cu pas instrucţiunile. Să fie autorizat în scris (cu sânge) să vă mai şi ardă corectiv câte una pe cocoaşă, la nevoie.
Repetaţi timp de o săptămână, timp în care mergeţi la servici, faceţi (oarecum) curat prin casă şi încercaţi să păreţi oameni normali.
Pe urmă, putem începe să discutăm.

A, un'ie's beneficiile?
Ho, că vin şi alea.
După aproximativ al cincilea leşin datorat epuizării (nu tre' să fie consecutive), lucrurile se cam clarifică.

Poţi intra, aparent după dorinţă, în transă - precum şamanii. Homo psihedelicus scrie pe tine. (sau cel puţin asta crezi; pen' că, de fapt, eşti zdravăn ancorat în lumea de dincolo, a chiaunilor, şi nici vorbă de intrat şi ieşit de voie. chiar dacă nişte ore de somn îţi pot da iluzii de profil!)

Realitatea începe să se sedimenteze şi să se decanteze. Te doare la başcheţi de o mulţime de lucruri pentru care înainte ai fi jurat că-ţi puneai beregata la amanet. (poate c-ai fi făcut-o. dar oboseala, draga de ea, te lămureşte: nu ie cazu')

Constaţi că se poate trăi fără din ce în ce mai multe chestii pe care, înainte, le iubeai din suflet.
Fraiere. Ierea Maya. O iluzie. Atât. Vezi ce bine-i când vezi? Dă-o pe minimalisme. Mai bine. Mai 'eftin.

Viitoru' sună din ce în ce mai bine, chit că din el nu se mai întrezăreşte nimic clar. Dar ce nebuloasă sublimă!

Înveţi, nu tocmai cu binişorul, ce înseamnă bucuria. Extazul. Saltul pur către lumină, făcut într-o singură inspiraţie (că, după aia, reîncep urletele). Recunoştinţa eternă - fie ea şi nano-secundică.
(asta, când, de pildă, prinzi un pic de somn şi toate pietrele de moară din lume par, de unde le vezi tu, scobitori).

Îţi filtrezi nesperat de eficient relaţiile.
A, adică ne unea numai ieşitul la bere? Ha. Păi era şi cazul să se termine odată cu falsitatea asta...

Ajungi să-l înţelegi perfect pe dedublatu' dement din Fight Club.

Devii as în arta tencuitului facial. Mă rog, asă.
Sau, cel puţin, aşa îţi place să crezi.

Vezi chestii în reluare. Deşi ele nu se dau aşa.

Te lasă la timp memoria, astfel că nu va mai trebui să treci prin chinurile groaznice ale ţinutului minte de deadline-uri - ceea ce prezintă avantajul prioritizării prin omisiune. Mare tehnică.
O să constaţi că multe din urgenţe nu sunt ce par.
A, şi că unele sunt - dar cine să le mai numere... pentru asta ar trebui să fii treaz şi odihnit.

Ce spuneam?

Ce ar mai fi de spus, până una-alta

... că ieri a fost o zi taaare pe gustul lui Mamiţuni, cu întâmplări peste întâmplări şi deplasări şi plimbări şi hlizeli şi voie bună (şi, în general, fără dezastre majore)...

... că taaaare ne-am mai dori ziua asta repetată, mai des, dacă nu chiar zilnic...

... c-am reuşit, în mod miraculoso-planificat, s-ajungem la trei aniversări (Muţunau, captivat de prima, le-a spus tuturor sărbătoriţilor "La mulţi Ani, Sonia!", dar, cu amabilitate, n-a observat nimeni!)...

... că serbarea de la McDonalds i-a trezit lui Mamiţuni amintiri sinistre de tip iepoca de aur, dar şi o kilo-tonă de mândrie naturisto-beţivă, dat fiind că Muţunau a refuzat cu obstinaţie să-ngurgiteze orice mecdonaldisme, dar a ras, instantaneu, şampania pentru copii (explicaţia fiind că, momentan, e infinit de pasionat de bule!)...

... că e sinistru cât de săraţi pot fi cartofii prăjiţi oferiţi copiilor la mec...

... că Mamiţuni a ajuns pe măsuratelea la concluzia că bona chiar şparleşte sistematic de prin casă - dar numai ce-i trebuie momentan, cum ar fi zahăr şi orez (cu kilul!), căci, după cum ea însăşi a precizat, are parastas...

- că va trebui concoctată o strategie viabilă de înlocuire a bonei, rapid, pân' n-ajunge la concluzia că i-or mai trebui, momentan, şi altele de prin casă... (în condiţiile-n care, când a cerut ajutor sau îngăduinţă, a primit; ceea ce-nseamnă că reeducarea, dacă s-ar petrece vreodată, n-o să meargă cu binişorul... cel puţin nu în cazul nostru, cu bonă nesupravegheată peste zi)...

... că Mamiţuni meditează intens la posibilitatea de-a-i cumpăra lui Muţunau un pat cu etaj şi tobogan...

- că susnumitei Mamiţuni, fără legătură cu iniţiativa anterioară, i-a fost rău azi-noapte, de la nişte chifteluţe cu dovlecei (de, lăcomia se pedepseşte!) şi că, momentan, Muţunau, nedorind să adoarmă, face flotări prin pat...

A! Şi că săpăm toată ziulica, laolaltă cu pipicii albă-ca-zăpadici.

Prin lentilă

(sursa)

Azi dimineaţă pe la 9, în Cişmigiu, parcă eram în altă ţară.

Îngrijit, curat. Ici şi colo, oameni care munceau - ori la curăţenie, ori la deschiderea chioşcurilor.
Soare blând, cald atât cât trebuie. Oameni stând cuminţi pe câte-o bancă.

O răţuşcă şi 5 bobocei pe marginea lacului. Pardon, a apei ma'i.

Poate că lucrurile sunt, în mai mare măsură decât le permiteam eu până acum, o chestiune de perspectivă.

Muţunau numără

Unuuuu... teeeei.... saseeeeee (s, nu ş!), nouăăă, zieţeeeeee!!!!


Estimp, Mamiţuni asudă muncind. La bi'ou.

Să-l facem spărgător, zic

Asta mi-a venit în minte instantaneu la vederea jucăriei de mai jos. (de-o vreme încoace, pe post de activitate de refugiu, studiez producătorii de jucării - şi-mi mai şi clătesc ochii cu găselniţele lor).

Cum Muţunau deja ştie să deschidă uşa de la intrare şi să evadeze spre lift (în ţinute care de care mai "alese")... nu mi-a fost greu să-mi imaginez instant cam ce progrese ar înregistra ca urmare a exersării abilităţilor propuse de jucăria "Încuie şi descuie", de la Melissa& Doug.
Asta nu înseamnă că nu-mi plac foarte mult jucăriile de la Melissa & Doug (doi cetăţeni care au început prin a face jucării în bucătărie, dacă e să te iei după prezentarea companiei), cum ar fi:

- ceasul cu forme

- "atinge & descoperă" (puzzle 3D îmblănit)


- jocurile de echipat & dezechipat ursu':



- dinozaurul ultra-mobil (căruia îi prevăd un viitor luminos pe post de jucărie de călătorie, aşa că l-am pus pe lista serioasă de achiziţii)

- puzzle-ul cu litere:



- puzzle-ul cu sunete de instrumente muzicale (pe care-mi pare rău că nu l-am avut la vremea lui, acum vreo 6-7 luni, când Muţunaul avea mai multă disponibilitate pentru jocurile cu sunete; ar fi învăţat, poate, mai repede să facă puzzle-uri)

- puzzle-ul sonor cu litere, care ar putea poposi pe lista de cumpărături (vremea lui nu a trecut, abia vine)
- puzzle-ul (doar vizual) cu cifre

- puzzle-ul cu continente (pentru care mai avem de aşteptat!)

- sau cel 4 în 1 (pe care sunt sigură că Muţunaul nu l-ar găsi cine ştie ce interesant - deşi mie îmi place!)



- jocurile de sortare (altele cărora aproape că le-a trecut vremea)


- setul de forme de stivuit& asamblat (hm... numai pe astea n-am mai călcat prin casă!)



- setul prinde & aruncă (oare l-ar putea învăţa să mai şi culeagă tot ce trânteşte?)

- setul cei trei purceluşi (despre care cred că s-ar putea construi şi acasă, din resturi de materiale textile + oarece plastice chinezeşti)



- cărţile-puzzle, despre care nu cred că ar putea fi construite acasă (nu ştiu de unde se pot cumpăra magneţi!)



- jocul construieşte-ţi monstruleţul (care-mi place la nebunie; ai materiale să-ţi construieşti mai multe variante de monstru; pe ăsta o să-l iau drept model!)



- calendarul magnetic (bun pentru copii ceva mai mari... cu mai multe activităţi în program!)

- planul magnetic al activităţilor /responsabilităţilor (la mine-n casă s-ar respecta numa' prin magie!)

- set de magie pentru începători (dacă tot veni vorba...)

- set magie de luxe (în caz că ne-om ajunge vreodată...)

- şi, dacă tot pornirăm de la spărgători, ca să subliniem în mod "pitoresc" conceptul de consecinţe...
(uşurel sinistru....)

Hm, ce mi-ar plăcea să am bani să le cumpăr pe toate, şi loc destul în casă, cât să le pun "la loc" aranjate frumos...

Nu s-o găsi, oare, nici un filantrop care să facă un centru de joacă pentru copii, unde să putem merge să ne jucăm cu toţii gratis?