Pătucul, barca şi politica editorială

Incompetenţa lui Mamiţuni este, se pare, fără margini. Cum altfel s-ar putea explica faptul că nici ea, nici ăia pe care a considerat necesar să-i ţină in preajmă nu s-au putut dumiri cum se instalează un simplu pătuc portabil? De-ăla, stil paianjen, care se montează şi se demontează ţac-pac, in nici 30 de secunde, de către oricine dotat cu un dram de pricepere?
Evident (post-factum), algoritmul aplicat era foaaarrte greeeşiiit; intâi se "fac" barele laterale, abia apoi fundul pătucului; Mamiţuni făcea mereu exact invers, minunându-se "de ce nu merge" şi "cum de s-o fi stricat". Muţunau nu a fost consultat; altfel, fireşte c-ar fi lămurit imediat problema.
In aceste condiţii, şi dat fiind faptul ca Muţunau, obişnuit să fie singur in pătuc, doarme ce doarme neintors, aşa, cam pe la vreo oră pe timp de zi, şi 2-3, pe timp de noapte, insă in rest se suceşte non-stop, combinaţia pat mare + Mamiţuni + Muţunau a fost de natură să nu mulţumească integral pe nimeni. Muţunau nu are unde se foi la 360 de grade; Mamiţuni nu mai incape in pat, e trezită de fiecare ghiont, care o nimereşte, evident, in nas, in ochi sau in gât, si sunt destule ocazii, iar patul, dimineaţa, arată taaaare smotocit...

In urma protestelor mutuale, substanţiate de doua seturi de cearcăne situate pe două mutre oarecum dezolate, intră in scenă... Buuuuuniiiiicuuuul!!!
Care, din rămăşitele unui vechi (şi foarte solid) pătuc, al cărui prim utilizator, in pofida mnemo-tradiţiei familiei, nu a putut fi identificat incă, a reuşit să realizeze, cu preţul a trei zile de bocăneală dedicată şi a unor dureroase & zdravan plasate ciocane peste deşte, o operă de artă (cu fuştei de rachită), numai bună de lăsat moştenire generaţiilor viitoare, preţ de cel puţin incă o sută treij' de ani.

Au mai contribuit semnificativ următorii: Matuşa, arheologul de pătucuri (desigur, fragmentate); Aurú, jumulitoarea de răchiţi; Moni, consultant, şi, ocazional, asistent pentru amplele activităţuri; Cheş Mitică, donatorul de uşi; Mamiţuni, furnizorul adă-tot şi subţirica de serviciu, uşor strecurabilă in locuri mai greu accesibile restului membrilor familiei. Mamiţuni, deşi surprinzător de incompetentă la montajul mai sus menţionat, are un talent indiscutabil (câştigat din copilarie, la jocul de Marocco, da, ăla cu beţe colorate) de-a se prinde ce şi in ce ordine trebuie tras dintr-un morman de lemne pentru a scoate intactă fix bucata dorită - şi toate astea, oameni buni, fără victime!
Bunicul a muncit din greu. A inventariat bucătile de pătuc. A analizat piesele lipsă. A făcut (cel mai bun)plan(ul)(din lume)pentru reconstrucţie. (după care, aproape că s-a gândit să plece să-şi ofere imediat serviciile de profil intr-o fostă zonă de conflict). A dat dispoziţiile de achiziţie pentru balamale şi şuruburi. A "sculptat" fuşteii. A venit rapid cu planul de contingenţă pentru situaţia "n-o sa ţină fundu' " (adică planşeul), comandand uşa ("sau placaj, sau scânduri, dacă nu au uşă"). A tăiat uşa. A montat-o. A dat indicaţii de nepreţuit pentru transportul agregatului din ogradă in casă.

Ei... toate bune, plus aplauze nebune in tribune. Da' CE TE FACI FARA SALTEA? e? (a intervenit Bunica).
Pai... faci rost. O compui. Se iau paie de la matuşa Irina, se arestează un cearşaf vechi, dar din bumbac, iar Moni şi Bunica trec la muncă. Si dă-i, şi coase. (Dacă ar exista un premiu Nobel al cusutului, l-ar merita pe deplin.) Apoi, paiele se indeasă ştiinţific, inginereşte (aţi ghicit, proces supravegheat autoritar şi competent de Bunicul), se coase capătul lăsat liber pentru paie şi nou-nascuta saltea se turteşte ulterior prin călcare hotărata in picioare de către Mamiţuni şi Bunica.
Ce credeţi c-a urmat? Evident, nimic. In prima seară, Muţunau a dormit tot in patul mare... Mamiţuni s-a relocat de-a latul, astfel incât, la final, ori tactica a dat roade, ori obişnuinţa şi-a spus cuvântul, ori ambele, dar gradul de nedormire a fost ceva mai suportabil...
Apoi s-a dat militaria jos din pod, cu ocazia somnului diurn, iar acum, in noaptea a doua, Muţunau visează suav cu arome de câmp...

Dar ce amestec are barca? Se leagănă, cumva, faimosul pătuc? Este, poate, amfibiu? (dat fiind că Bunicul e inginer hidro?) S-a construit un hovercraft?
Chiar de ar fi aşa, nu v-am spune. Am fugi să-l vindem. In realitate, n-are nici in clin, nici in mânecă. Se pot scrie pagini intregi despre cât de diferite şi de fără legatură sunt. (nu o vom face aici, acum)

Insă barca in sine este ... era să spun: doar o banală bucată de plastic gonflabil, dar ce greşeală ar fi fost!!! Cum o să fie banal un obiect galben, cu ochi ca de broască, perpendiculari pe colac, şi coadă (tot perpendiculară) de peşte, care ne face atât de muţuneşte-fericiţi? In care suntem puşi pe apă şi putem pluti in derivă un metru-doi (de la Mamiţuni la Bunica ori invers), in vreme ce noi plescăim extaziaţi, riscând răsturnarea, când pe o parte, când pe alta a minunii? Umplând-o de/cu apă?
Cuvintele nu ne ajung. Iar pozele... na, ca nu le-am descărcat incă.

Ceea ce ne aduce la a treia temă din titlu: politica editorială. Hai, că aici e chiar... din senin! ce-are a face ... pingeaua cu prefectura? Care e sinapsa?
Pai, in afară de faptul că e o idee consemnată tot azi, absolut nici una. Nada.
Sau... ar mai fi ceva... că tot vorbirăm de poze. Am hotărât (in unanimitate) că e momentul să se dea o şansă şi acelor instantanee pe nedrept judecate ca nereuşite. Da, genul ăla de cadru din care fuge subiectul cel neastâmpărat, şi-n care mai ajungi să vezi, cel mult, un călcâi, un spate, o ceafă, o codiţă... (nu uitaţi că suntem dominaţi categoric de patrupede, posesoare de coadă; altminteri, noi nu avem aşa ceva, decat, poate, la vreun costum de carnaval... Nu ne-am hotărat incă dacă e un lucru bun, au ba).
Deci, in blog nu vom insera decât poze de-astea, aparent fără sens. Pe care, in realitate, le poţi aprecia uşor la justa valoare imediat ce-ţi incordezi un pic imaginaţia...

Am zis!