Poveste de iubire

Ca toate poveştile de feliu, şi asta are un început magic.
Am ştiut că o să vină pe lume înainte de orice semn şi de orice test. (biiine, recunosc, era la mijloc, ca la multe dintre doamnele care se respectă, o oarece reminiscenţă de transă agavică... lucru care ar trebui să mă facă mai tolerantă cu viitoarele ieşiri adolescentine... dacă nu mă stafidesc complet la neuron între timp!)

Am programat prima ecografie (blind date, blind date, da’ până când?) la un pic peste 6 săptămâni de sarcină, ca să pot vedea cum îi bate inima (am avut din plin parte de teama iraţională c-o să pierd sarcina; am fost de părere că ecografiile liniştesc).
Medicul m-a văzut stresată (fusesem, de dimineaţă, la o altă ecografie - la o clinică de stat, la un medic nespecialist posesor de aparat din 1914; aveţi un chist pe ovar; şi nu văd nimic în sacul gestaţionar... ieşisem de-acolo verde la faţă).
A vorbit calm, a zâmbit tot timpul, şi-a mărit cât de mult a permis aparatul, de data asta performant, imaginea aceea. Tic-tic, tic-tic, tic-tic. O inimioară cât un vârf de ac, pulsând viguros într-un trup nu mai mare decât o boabă de fasole. Pulsând vehement. Aproape cu furie. Nu. Nu cu furie. Cu sete.

Sclipirea din ochii mei trebuie să fi fost unică. Am prins, pe loc, viaţă.
(evident, nu aveam nici un chist; aparatul cel vechi indicase aiurea)


Am ales să cred că l-aş fi simţit mişcând când sarcina avea 12 săptămâni şi eu stăteam nemişcată de mai bine de o oră, în linişte, citind. O fluturare (în semn de bun-găsit) şi atât.
E absolut irelevant dacă mi s-a părut sau nu (ecografiile arată că primele mişcări pot apărea de la 8-9 săptămâni). Nu mai departe de două săptămâni mai târziu, bătea atât de tare încât îl putea sesiza orice amator dornic să aştepte un minut cu mâna pe burta mea.

Nu pot spune c-am ştiut că-i băiat. (eram prea încântată de ideea c-o să am un copil ca să-mi mai pese de „variante”)
Bunicul, a doua zi după anunţ, m-a sunat să întrebe ce-i face ne-po-tul. El era sigur că e băiat!
Am putut confirma destul de devreme, după ecografia de 13 săptămâni.
- Uitaţi-vă, vedeţi? E băieţel.
Inutil de precizat că m-am holbat intens la ecran, fără să înteleg nimic. Doctoriţa, răbdătoare, mi-a arătat ce şi cum. Degeaba. Tot nu pricepeam. (ei, între timp, m-am convins)

Fireşte c-am avut şi parte de suspans (toxoplasmoza). De încercări (toxoplasmoza reactivată). De emoţii.
Ce-ar fi o poveste de iubire fără ele? (ăăă... ceva normal???)

Dar şi de mister.
Paranoică fiind, am anunţat că-s gravidă abia după săptămâna 16. Sau 17? Pe-acolo. Să fiu sigură că ies din perioada cu risc de avort spontan. (aveam o colegă care pierduse, la 12 săptămâni, o sarcină extrem de mult dorită şi muncită (=rezultat al tratamentelor); o căinase lumea încă 12 săptămâni, de ajunsese, săraca, să plângă zilnic... nu voiam să văd filmu’ ăsta)
Înainte de asta, n-au ştiut decât familia „directă” şi prietenii foarte apropiaţi.

Şi de armonie. În afară de cele mai sinistre arsuri gastro-esofagiene şi de tona luată în plus, aş zice (comparativ cu ce-am mai citit / văzut / auzit) c-am avut o sarcină absolut sublimă. Lăsând, retroactiv, paranoia la o parte...

Nu l-am născut. S-a născut. În toate înţelesurile posibile ale cuvântului... Eu doar l-am ajutat, pe ici, pe colo.


Mi l-au adus târziu... După mai bine de 3 ore, şi după ce ameninţasem suavo-răcnit că eu mă urc pe tavan şi urlu dacă nu mi se aduce nici acum bebeluşul. (aerul blajin-instabil de tip dă-mi ce-ţi cer, fă-mă să zâmbesc acum, e singura garanţie că n-o să-mi înfig instant dinţii în beregata mătăluţă avea să se dovedească a-mi fi de maxim folos în maternitate)
Când a venit, soarele deja răsărise.
El privea blazat, fără ţintă, prin ochii întredeschişi. Părea simultan foarte înţelept şi etern plictisit. Era pufulos şi blonduţ, strălucitor. M-am îndrăgostit pe loc. Iremediabil.
Fără să ştiu că domnul afişa, de fapt, privirea de „nu văd nimic, îmi bate soarele-n ochi”. Aceeaşi cu cea de acum, şi, sunt convinsă, absolut identică & la fel cu cea pe care o va prezenta şi la maturitate.

Una din multele fotografii intitulate cea mai dragă îl arată, la vreo 5 zile, dormind înmănuşat şi botos. Pare mult mai mare. Singurul lucru care denotă că e nou-născut e aerul absolut absorbit, întors spre înlăuntru, cu care doarme.

Acum, sunt zile în care mă uit lung şi mirat la el, mic omuleţ întreg, distinct, vioi, zvelt, capricios.
A cui eşti tu, minune mititică?
Că parcă nu îmi vine-a crede că al meu...

Cumva, îmi simte privirea, mi-o întoarce, lung şi intens, şi răspunde:
- Ma-ma!