Memento

Îi plăcea pepenele galben.
Şi cel verde.
Şi prunele. Şi perele. Şi bananele. Şi mâncărurile copioase, cu rântaş - ceea ce nu era neapărat bine. Şi borşul/ciorba de fasole.

Mă lua cu el la pescuit. Când era întrebat cât a prins, întotdeauna pretindea că mai puţin, ca să nu cadă în lăudăroşenie pescărească.

M-a învăţat să citesc pe când aveam vreo 5 ani - pentru că eram neastâmpărată, curioasă şi într-o zi venisem la el, pretins întrebătoare, să mă laud c-am învăţat singură nişte litere.

Mie îmi plăceau baloanele şi lui îi plăcea să mi le dăruiască făcând scamatorii: mi le scotea din păr sau din urechi.

Pentru că pe vremuri nu se găseau banane, când reuşeau să facă rost aveam parte de ritualul mâncării a 4 banane pe seară. Două noi, două ei. Teoretic. Practic, şi bananele lor se împărţeau (la fel, porţiile de Pepsi).
Şi bananele se ascundeau. Noi le căutam, fără succes, în toată casa. Cea mai lungă şi mai frustrantă căutare a avut loc în ziua în care bananele au fost scoase spectaculos din ghiozdanul meu.

În anul în care eram disperată că trebuie să-i returnez învăţătoarei nişte manuale pe care le făcusem flenduri, a stat o noapte-ntreagă cu mama să le lipească mai ceva decât cei mai straşnici restauratori. Cred că eram prin clasa a treia.

Era nedumerit că, în adolescenţă, ascultam mai degrabă Pavarotti decât muzică rock. (curentul Depeche Mode, ultra-exploatat, nu-i spunea nimic, nu-l categorisise)


A ajuns să tolereze prezenţe pisiceşti în casă, de dragul nostru. El era de părere că locul mâţelor e afară.

Când a murit motanul Handiluţă, un pui care se născuse malformat, cu lăbuţele din spate inutilizabile din motive de ligamente lipsă, şi pe care, contrar sfatului veterinarului, nu-l eutanasiaseră de gura mea, l-a îngropat sub un prun şi, ditamai omul, a plâns. Şi a mai şi recunoscut.

I-am consolat dăruindu-le un pui de persană - e drept că nu pe China, pisicuţa calico pe care ar fi vrut-o el iniţial, ci pe motanul Moshi-Moshi, care, echilibrând balanţa sexelor, i-a devenit aliat în rezbelul masculino-feminin din casă.

L-am suprins lăudându-mă invitaţilor de la una din serbările de familie pentru... aplombul (şi varietatea!) cu care înjuram la volan.

Când i-am anunţat că vor fi bunici, a sunat a doua zi, mult înainte să poată cineva spune ceva despre sexul copilului (eram în 6 săptămâni) să întrebe ce-i face nepotul.

A apucat să-mi spună, mai demult, că e mândru de mine. Şi de ce.
După mult timp în care nu-l bănuisem niciodată de aşa ceva, dimpotrivă.


Când am născut, m-a aşteptat pe furiş acasă (venise cu trenul 6 ore, pe nişte călduri cam cum au fost cele de acum, în condiţiile în care nu le suporta bine). L-am găsit în bucătărie. Când şi-a luat nepotul în braţe (care nepot băga liniştit aghioase, după cum atestă poza doveditoare, neinclusă aici), a întinerit cu 20 de ani.
Nu a mai apucat să prindă, anul ăsta, ziua de naştere a celui mic.



Mai jos (sfidând regulile blogului, care zic c-aici punem numai poze nereuşite) e o imagine de cam acum 30 de ani.




Sper că-şi găseşte dincolo odihna şi zâmbetul.