Trei poveşti interactive: c-o ţară, o terapie şi oarece maimuţe

A fost odată ca nişodată o ţară pretins frumoasă şi mare, populată nu de cea mai spectaculoasă faună şi floră (după cum li se părea unor cetăţeni umblaţi numa’ pân’ la Caracal) ci şi de o specie bipedă care credea ferm în virtuţile educative ale bătăii.
- Că doar noi aşa am crescut şi uite ce bine am ieşit!
Sau ce greu ne e să ne facem boi singuri. Drept care, evident, la nevoie (a interpretării...) tot universul e strâmb - numai noi, nu, ci, ca brazii!


Şi a fost odată o tante doctor numită Beverly Funderbunk. Numele şi ocupaţia-i seamănă întrucâtva cu cel al destrămatei formaţii Marky Mark and the Funky Bunch. En fin.
Această tante, neocupându-se ea de cântat, se ocupa totuşi de adunături ciudăţele: părinţii care îşi caftesc copiii.
Cucoană, eu n-aş vrea, da’ trebuie, nu vezi cum se poartă? Ce-o să zică lumea? Şi mă mai şi 'nnervează!
Copiii cu probleme comportamentale („adunate” de-a lungul ţopăielilor prin case-adăpost) aveau şi ei locul lor la acest program...
Şi toată această ocupare, vezi bine, se făcea prin Terapia de Interacţiune Părinte-Copil, care decurgea cam aşa:
În prima parte, se lua părintele cel bătăuş şi se punea să steie nas în nas cu copchilu’su’, să se joace vreme de 5 minute neîntrerupte de nimic.
- Cucoană, da’ asta fac toată ziua, stau de stricăciunea asta mică, şi mă ocup, uite, mă şi doare mâna dreaptă de cât m-am ocupat!
Mucles şi treci la gioacă.

Care gioacă nu e aşa, oricum, ci condusă de copil. Ce vrea copilul, aia se face.
- Ptiu, fir-ar!!! Adică cum adică, s-ascult eu de copil? Păi ce ştie ăsta? Că eu de aia-l bat, să-nveţe să se poarte, să nu mă mai bată la cap, că toată ziua mă scoate din minţi, să fac om din el, aşa, cum trebe!
Mucles şi fă ce zice ăsta micu’. Vrea creionul tău verde, i-l dai. Îl vrea şi pe următorul, i-l dai. Hai, că nu crăpi 5 minute. La valoarea ta...

Ietă, cică nu crăpi, da’ mult nu mai ai.
Rezultatele (aparent) suprinzătoare erau că părinţii bătăuşi erau realmente extenuaţi după numa’ 5 minute.
De ce? Pen’ că, poate, le era extrem de greu să-şi iasă din rutina controlatoro-cenzuratoro-caftitoare?
Pentru că pur şi simplu nu ştiau să se poarte altfel decât agresiv?
Pentru că ajungeau implicit să contemple lucruri neplăcute şi nu neapărat rezolvabile despre ei înşişi?

Partea interesantă e că se pare că părinţii cu pricina nu s-au apucat să le dea omoru’ copchiilor de cum au ajuns acasă, ca să suplinească alea 5 minute în care mi-am muşcat limba şi mi-am frânt mânurili să fac ce zici tu, bestie mică şi nerecunoscătoare!
Fraieri.

În partea a doua a terapiei, părinţii învăţau cum să transmită clar informaţii copilului. Cum să-i spună ce şi de ce să facă, în ce fel să-i arate copilului cum anume să facă (sau cum să nu facă), cum să-l laude ca să obţină repetarea comportamentelor dorite.


Buuuun.
Aşa, şi?

Din povestea asta mie mi-au atras atenţia două aspecte. Una e o expunere a lu’ madam doctor, care zice:
„Am constatat, de-a lungul timpului, că părinţii care-şi bat copiii au aceleaşi scopuri ca şi părinţii normali; metodele şi ideile lor, însă, sunt greşite. Când i-au spus micuţului de 3 ani să se joace în curte şi el a ieşit în stradă, ei cred despre copil că îi sfidează. Şi părinţii aceştia nu înţeleg că un copil de 3 ani poate să uite instrucţiunile primite, sau că pur şi simplu nu se poate controla, că e curios, aşa că ei consideră că trebuie să-i pedepsească pe copii, pentru binele lor, pentru că au fost neascultători şi s-au expus pericolelor”

În traducere, eu-s tâmpit, dar te bat pentru binele tău. Zi mersi.

A doua frază nu e a lu’ madam doctor, ci a lu’ nişte frăţiori (Chip & Dan Heath) care o citează şi comentează şi zic aşa:

„Cei mai mulţi dintre noi cred, în adâncul sufletului, că părinţii care îşi bat copiii sunt „defecţi” şi nu mai pot fi „reparaţi”. Cine, în afară de o persoană cu probleme grave şi profunde, ar putea lovi un copil?”
- Iote, bre, americanii ăştia, ce prostovani! Păi cum să nu-ţi baţi copilul? Cin' l-a făcut, ei? Păi cum să-l educi, altfel? Ce, vrei să ţi se suie-n cap? Păi eu dacă nu mă ţineau ai mei în frâu, cine ştie unde ajungeam... rău, nu aşa!

- Şi... ia stai, 're-ai a'.. Doamne-iartă-mă, adică pe cine faci tu deranjat? Cum adică să am probleme? Tu ai probleme, fraiere, ai o grămadă, vai de capul tău! Şi o să ai şi mai multe, numa’ să pun eu mâna pe tine, să-ţi ard una, că altfel nu-ţi bagi minţile-n cap! Needucatu' şi nesimţitu' naibii!”



Şi... a mai fost odată un experiment cu maimuţe... Maimuţe adevărate, cimpanzei bonobo.
Se ia una bucată bonobo flămând şi i se dă drumu’ într-o cameră cu banane. Nehalitul poate alege să se îndoape solitar sau să deschiză o altă uşă, ca să invite alt maimuţache bonobo la ospăţ...
Întrebare de cinci catralioane de puncte: ce au făcut cele patruj’ (parcă...) de maimuţe?
Articolul BBC nu dă chiar toate detaliile.
Păi... au invitat la masă, de fiecare dată, cealaltă maimuţă.
Aulio, ce maimuţe proaste! Poi cum să dai, maică, aşa, mâncarea? Ce, erau neamuri, fraţi de cruce?

Eeee... în afară de altruism înnăscut şi de ipoteza unor favoruri viitoare (adică te scriu, ele, maimuţele la catastif, şi, ehehe, vine scadenţa!) savanţii presupun că generozitatea bonobă (considerată, până la acest experiment, a fi o trăsătură strict umană) se datorează faptului că-n regiunea unde trăiesc aceste maimuţe e abundenţă de resurse. Nu duc lipsă de mâncare, adică.
A.... poi de aia le arde de cioace, maică!!! Ia să vază ei cum e să n-ai, e???
(taci, bre, că ne-am prins, eşti.. submaimuţă...)


Eu văz aici oarece legături. Între aceste 3 poveşti, adică. Stai, să mă frec la ochi.
Dap, tot acolo-s.
Nasol.