La auzul întrebării, am rămas fără replică. (ceea ce nu are loc prea des; bun, prost, de obicei am ceva de zis.)
Mi s-a părut o perspectivă fără sens. Complet din alt film. Aş fi zis "Nu, Doamne fereşte, ce-i prostia asta!" Ceea ce m-a pus pe gânduri. (ca pe babă pe scânduri)
Pe Muţunau l-a durut la başcheţi de cestiune. El, om cu scop clar în viaţă, fugea de zor prin casă.
Aşa c-am pornit exploratoriu în amonte, pe firul ideii. Sunt, sau nu mândră de el? E ăsta sentimentul care ar trebui să mă preocupe? E de rău dacă nu...?
Ca să fiu sigură că ştiu despre ce vorbesc, am luat la puricat dicţionarul.
Cel mai bun prieten al omului, Dex online, zice aşa (printre altele):
MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.
Sursa: DEX '98 |
Nu ştiu alţii cum sunt, da' mie nu mi se potriveşte ipostaza de părinte-arbitru, veşnic cântăritor (eventual, desigur, judecător-sancţionator) al propriului copil. Mi-ajunge auto-criticismul.
Sunt foarte încântată de el. Pentru că există, nu pentru c-ar face (sau ar trebui să facă el) ceva anume.
Satisfăcută? Asta nu e o noţiune pe care s-o ataşez de copil.
Mai departe: aia cu "încredere în calitățile proprii", mai degrabă da. (ştiu, momentan, ce poate şi ce nu, şi-l ajut/încurajez să experimenteze, să descopere, să capete încredere în el.)
Frumos, falnic, măreț? Desigur, zise cioara. Mai ales măreț, când îşi suie pe masă cei 98cm zburdalnici din dotare.
Aham.
Da' atunci... care e sentimentu' predominant, cuvântul definitoriu? Pentru variaţie, altul decât iubire?
Respect.
Oricât ar suna de ciudat. Asta mi-a inspirat dintotdeauna copilul meu. Chiar din momentul naşterii.
Există copii care se angajează singuri (vreo 20%, dacă e să mă iau după oarece statistici pe care nu le mai pot cita cu precizie, c-am rătăcit sursa!), îşi găsesc singuri calea spre viaţă, chiar şi când / dacă (sau mai ales atunci!) mama e şi prea epuizată, şi prea derutată ca să mai priceapă bine cum vine treaba cu împinsu'.
El este unul din ei. Nu l-am născut; l-am purtat şi m-am asigurat (cu chiu, cu vai) c-ajungem la spital în timp util pentru sosirea dumisale. De venitul pe lume s-a ocupat, responsabil, el personal.
De-atunci, mă-nvaţă zilnic tot felul de chestii. Unele mai simple, unele mai complicate. Unele mai accesibile, unele mai misterioase. Unele cu frumosu', unele via intricate puneri în scenă, nu mereu facil de digerat.
Ceea ce mă face să vreau s-adaug şi recunoştinţa pe listă. Copilul meu cel mai bun profesor pe care l-am avut. Mă simt privilegiată să-i fiu în preajmă.
E drept, sentimentul e mai greu accesibil spre evocare & retrăire în unele momente - cum ar fi, de pildă, nopţile nedormite sau crizele de nervişori. Dar e acolo. Mare şi autentic. Cu, eventual, patetismul aferent.
E acolo. Ca şi starea de lucruri pe care o reflectă.
Cum rămâne cu mândria?
Hm...
Ambiţia ar fi ca el să răspundă afirmativ când o fi să-l întrebe careva asta despre mumă-sa.
Ar fi, desigur, de ajutor să-i dau şi motive. O listă preferabil lungă de exemple & situaţii doveditoare.
Sau, în ultimă instanţă, dacă chiar n-oi mai putea trăi fără confirmarea asta, complet descalificant, să-l mituiesc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
9 comentarii:
sunteti minunati!
Shmeny,
multumim!
(ce anume ne califica pentru acest minunat compliment? :) )
Sunt mandra ca sunt mama. Mama lor. De ele? Sper sa apara motive de mandrie in viitor, sunt sigura ca or sa fie. De cateva ori mi-a crescut inima vazandu-le/auzindu-le ... insa mi-e greu sa despic sensurile, de era mandrie cioreasca, de era pura bucurie, fericire ca sunt. Mai putin ale mele, cat simplu ca exista si ma invata si ma lasa sa le cresc.
momentul nu este cel potrivit; nu acum, nu la virsta asta.
dar starea asta de a fi mindra nu va fi una continua, se va manifesta ca un puseu, fierbinte, cind o sa comunici ceva expres care nici tu nu o sa stii daca e o mindrie proprie sau una stabilita social.
vei fi mindra de copilul tau, o sa vezi tu cind si cum.
Alina,
mandre ca suntem mame, desigur!
(doar ca asta e despre noi, ceea ce, dupa mine, e in regula).
Si bucuroase si fericite ca ii/le putem creste :)
Vic,
am vaga senzatie ca eu si mandria sociala n-o sa ne intalnim in viata asta. Da'ntr-adevar e prea devreme sa ne pronuntam.
Nu-mi ramane decat sa ma intorc, peste cativa ani, la aceasta postarea :)
Mandria nu tre' sa fie musai sociala. Eu sunt mandra de mine nu cand bifez o realizare de-ochii-lumii, ci cand imi depasesc propriile limite (maternitatea included). La fel si de copii. Sunt mandra cand vad cum cresc si infloresc, mandra-bucuroasa nu neaparat mandra-laudaroasa, de momente gen "uite, ce i-a reusit" (sa inteleaga o chestie profunda, sa depisteze un sens important - nu sa ajunga nu-stiu-cine si sa AIBA - cah, cah - nu-stiu-ce).
Nu ma intereseaza definitia de DEX, nu e neaparat relevanta, dar e un sentiment, asta, mandria, de sine statator, poate fi si prost si bun, cert e ca nu e ancorat esentialmente in social.
In engleza mi se para mai putin contagiat de sensuri proaste, proud e cumva mai bun decat mandru pe romaneste, desi pride, mi se pare mie, mai prost ... :). Aberez, scuze, am plecat! :P
trebuie sa ai un etalon al acestui sentiment; o sa fii sigur mindra nu neaparat cu trompete.
NU ca in desene animate cind ciinele ala mare si rau isi educa puiul punindu-l sa latre ca sa-i sperie pe tom si jerry. dupa latraturile chitaite, tac-su zice cu pieptul bombat:
listen pussycat, this is my boy!
ce esti asa amara.
@alina
//cand imi depasesc propriile limite
si propriile limite sunt niste limite stabilite social. propriile limite in comparatie cu ce, cu cine? [banuiesc ca nu vorbim de 100m garduri]
in fine, mindria vine in competitie cu ceva, tot timpul. nu e un sentiment de blamat, din contra.
Doamnelor,
clarificare: postarea asta a pornit de la o intrebare care m-a blocat & apoi pus pe ganduri.
Acu', semantic vorbind, mie nu mi se pare ca mandria poate sa se refere la altcineva decat la propria persoana. De-aia am apelat la DEX, sa ma destepte :).
Fireste, ce scriu eu aici nu e adevarul suprem, ci perceptia mea despre o ... chestie. EU nu ma pot raporta la notiunea de "mandrie" atasand-o de actiunile altei persoane. Restu' lumii, faca ce-o sti/vrea. Intentia mea e sa (ma) explorez, nu sa impun reguli.
Sentimentul starnit de reusitele copilului meu e mai degraba de admiratie. E circumscris respectului.
Nu fac (si nici nu cred c-o sa fac) separatia dintre personal si social in privinta asta. Adica n-o sa-l admir mai mult pentru ceva cunoscut de mai multa lume, si mai putin pentru ceva ce-am vazut doar eu.
Marturisesc ca reperele sociale nu ma intereseaza foarte tare. Nu sunt imuna la ele, da' pe multe le consider strambe (la cerere, dau si exemple!), drept care le-am substituit cu unele proprii, dupa care ma ghidez. Si eu cred ca limitele proprii tin de individualitate, nu ti le impune societatea. Pentru simplul motiv ca societatea nici nu te stie bine, nici nu poate "legifera" atat de vast.
Pentru mine n-o sa conteze al catalea din clasa e copilul meu, ci felul in care il face asta sa se simta. Daca el se va simti bine numai daca e primul, o sa-l ajut sa ajunga si sa ramana in postura dorita. Daca n-o sa-l intereseze clasamentele, n-o sa-l bat la cap nicio clipa. Si nici n-o sa-ncerc sa fac prozeliti :)
Pentru mine conteaza faptul ca Mutunau face lucrurile in felul si pe gustul lui (da, noi suntem aia care topaim & zbieram la unison pe strada) in mai mare masura decat norma sau confirmarea sociala. O fi nevoie si de asta, nu zic nu, dar pe lista mea nu e momentan foarte sus.
De-aia zic ca "mandria sociala" (concept pe care marturisesc ca nu-s sigura ca l-am inteles bine) si cu mine nu parem a fi din acelasi film.
Nu-mi place ideea ca un copil sa faca X ca sa poata fi parintele mandru de el. Imi miroase a iubire conditionata - care, in esenta, e ne-iubire. A, c-o sa sar in sus de bucurie cu ocazia reusitelor lui Mutunau, fireste! Dar asta, in setul meu de repere, e din cu totul alta categorie.
Alina,
da, proud of you mi se pare mai bine tradus prin "ma bucur pentru tine", "sunt mandra pentru tine" (mai degraba decat "de").
Ma rog, semantica... :)
Vic,
de ce zici ca-s amara?
(e o nota de-asta pe-acolo, mi-ar placea sa stiu ce-ai receptat tu :))
Trimiteți un comentariu