sâmbătă, 19 februarie 2011

Parcurs

Întâi a fost un gând.

Apoi, la un moment dat, o a doua liniuţă, foarte hotărâtă, pe testul de sarcină. O primă declaraţie, fermă, de poftă de viaţă.

Vorbele noastre despre el. Mult înainte de a şti că e un el. Entuziasmul, ezitările, temerile, planurile, deciziile. Unele, mai bune, altele, nu tocmai.

Prima ecografie, la 6 săptămâni, făcută ca să văd că e acolo, mi-a arătat o inimioară cât un vârf de ac, pompând cu putere. Şi-am ştiut c-o să fac orice ca s-o aud, mai târziu, cum tresaltă după un hohot zdravăn de râs. Aş da orice pentru o poză cu mutra mea de atunci, din ziua aia.


Mişcările, la fel de hotărâte. L-am simţit aiuritor de devreme. La vreo 10 săptămâni, după părerea mea - ceea ce, tehnic vorbind, e posibil, doar că extrem de improbabil la primipare. E, da’ la 13-14, când nici nu mi se vedea burta, îl putea simţi oricine-mi punea mâna pe burtă. Cu permisiune prealabilă, desigur, şi cu mecla încântată şi uimită.
Deci n-am avut parte de fluturări - am trecut la şuturi şi tumbe, din prima.


Morfofetala de trimestrul întâi a fost suprinzătoare pentru că era deja absolut perfect şi mi s-a părut că e maaaare. Faptul că înota de zor era deja clar. I-am văzut nasul cârn. Am fost anunţată (deşi nu cerusem) că e, mai mult ca sigur, băiat.

Bumbăcelile au continuat pe tot parcursul sarcinii, fireşte. A fost o perioadă frumoasă şi neaşteptat de uşoară. Am urcat şi coborât pe scări zilnic, minim 2 etaje. Cu aerul paşnic şi liniştit al cuiva care nu se grăbeşte nicăieri (mi-e dor de perioada aia...).


S-a născut simplu şi repede - aproape ca pe vremuri, pe câmp. Fără epidurală (nici n-a mai fost timp, nici nu mi-a trebuit realmente!), fără epiziotomie (slavă Domnului!).

Nu mi l-a pus nimeni în brate imediat după (era destul de congestionat, ăia erau super-aglomeraţi, eu nu păream să vreau asta şi nu mai aveam voce să cer - nici măcar nu mă mai puteam ridica pe coate, ameţită complet de cursul evenimentelor). Chestie pe care o regret şi acum.
Când mi l-au adus, după mai bine de 5 ore şi multe proteste de tip „mă urc pe tavan”, „urlu”, „mă duc să mi-l iau singură”, avea un aer sictirit şi era vizibil deranjat de lumina directă a dimineţii.

Trebuie să fi fost mic. 50cm. Mie mi se părea foarte mare!

Avea mânuţe transparente, picioare cu gambele cât nişte grisine - dar tălpi cât toate zilele! Nu avea păr, ci puf. N-avea nici gene! Tot corpul îi era acoperit de un "strat" fain de puf blonduţ, care-l făcea să strălucească literalmente. Avea, aşa, un fel de halou.

Chifnea ca o pisică.

Şi avea o privire profundă, trează şi absorbitoare. Spre amuzamentul întregului salon, stăteam minute-n şir ochi în ochi, nemişcaţi. Timp în care eu îmi ţineam respiraţia.

Dormea întors spre el însuşi, spre înlăuntru, profund conectat la un adevăr intens, absolut, mai cuprinzător decât noi. Emana o relaxare sublimă.

Şi-a pierdut foarte repede contractura.


I-am urmărit, în primele zile, parada mutriţelor. M-am văzut pe mine de-a lungul timpului. Am văzut feţe cunoscute de pe ramura mea de sânge, asemănări aşteptate şi reverberaţii suprinzătoare. I-am văzut tatăl, bunica. Nişte strâmbături care trebuie că veneau de la bunicul patern, pe care eu nu l-am cunoscut.

Şi unele care îi aparţin numai lui, din trăsături combinate special de şi pentru el însuşi.

L-am văzut pe el, nou şi proaspăt, în acelaşi timp legat de toate astea şi liber.

Cred că atunci l-am recunoscut şi admis ca persoană. Legată de mine, dată în grija mea, dar distinctă şi liberă.

Mă uit la o pereche de chiloţi absorbanţi de mărimea aceea, de nou-născut. Mi se par incredibil de mici.
Şi-mi amintesc că pe vremea aia body-urile pentru 6 luni şi chiloţii cu un număr mai mari mi se păreau gigantici.


Îmi amintesc senzaţia de după o alăptare bună, săţioasă, urmată de-un somn luuung, de 4 ore. Felul în care căuta sânul. Felul în care reacţiona la apropierea mea, imediat ce îmi simţea mirosul. Înflorea.

Prima dovadă de conştientizare a prezenţei mele - reală sau „constituită”.

Zâmbetele de bebeluş. Căpăţâna ridicată a curiozitate exploratoare. Pofta de mâncare. Nerăbdarea, pe de o parte, şi uimitoarea docilitate, pe de alta.

Când eram gravidă, spuneam că-mi doresc un copil vesel. Exceptând crizuţele şi nervii caracteristici vârstei, cred că îl am. Văd asta şi-n ochii lui, şi-n interacţiunile lui cu alţi oameni.


Îmi amintesc de primii paşi.
De pretenţia indiscutabilă de-a fi luat de mână. De fluiditatea cu care a renunţat mai apoi la sprijin/ghidare.
De somnul agitat, de ucigătoarele treziri-mitralieră, de liniştea de după 1 an şi 8 luni, când a-nceput să mai şi doarmă.
De perioada de dinaintea vorbitului, când piuia toată ziulica, pe limba lui R2D2.
De silabiselile mele intense. De plăcerea cu care se opreşte să contemple atenţia direct-acordată, odată cu înregistrarea observaţiilor.
De momentele în care am observat amândoi că e şugubăţ.
De clipele de timiditate.
De cât de bine reacţionează la comportamentele modelate.
De cât e (acum) de priceput în a umbla cu tacâmurile.
De faptul că şi el cântă fals.

Acum, vine pe tăcute dimineaţa la capul meu şi se-apucă să se joace înainte de a mă trezi. Desigur, perioada de joacă solitară nu durează prea mult!
Spune:
- T’ebuie să o pup pe mami de bună dimineaţa!
şi vine, decis.
Iar, mai apoi, când eu încep să fredonez cântecelele de pe youtube:
- Mami, ascultă!
Protestează intens când ceva nu-i convine:
- Nu, nuuuu, nuuuuuuuu! (uneori până în pragul plânsului, în nici 10 secunde!)



E acelaşi, şi totuşi altul. Zi de zi.

E cea mai frumoasă călătorie.

9 comentarii:

Raluca spunea...

Doamne, ce frumos!!! M-ai facut sa plang! Am simtit tot tot tot ce ai descris pana in strafundul sufletului! ♥♥♥♥♥

alina spunea...

Minunat. Atat.

ralus spunea...

am citit cu sufletul la gura!

Oana spunea...

foarte frumos si emotionant!

Maria Coman spunea...

:) e cu no comment

Mamiţuni spunea...

Raluca,
multumesc.
Inimioarele sunt foarte dragute!

Alina,
multumesc!
Cu scuzele de rigoare ca n-am mai apucat sa comentez la tine (dar o s-o fac!). Conexiunea mea mobila e tare lenesa in ultima vreme si nu reuseste sa incarce complet blogul tau (vad, citesc, nu-mi ia comentariile) Dar... voi remedia situatia!

Ralus,
şiii...?
:)

Oana,
multumesc!

Maria Coman,
OK. Dar e cu zambete, vad :)

g.cojocaru spunea...

Sublim "spus"! :) Si foarte patrunzator.

alina spunea...

Ei, hai, ca asta e culmea, sa te scuzi de absenta ... parca nu stiu cum e. Pupacim, postarea e ... aproape de no comment. :)

Mamiţuni spunea...

Alina,
atunci ma scuz ca m-am scuzat :)
Doar ca-mi era deja ciuda ca nu reuseam nici sa vad absolut toate pozele, nici sa comentez :)