joi, 7 iulie 2011

Despre neiubire

E-o temă care mă bântuie, de ceva vreme. În aşa hal încât par să văd lucrurile mult prin lentila ei. Uite, comportamentele X şi Y. Vezi, clar, asta trebuie că au în spate. Asta stă, mai mult ca sigur, la baza lor. Neiubirea.
(filtrarea asta de percepţie nu rivalizează decât cu momentele de alterare absolută a simţurilor, de la oboseală, care mă fac să citesc chestii care nu există, fenomen explicat graţios şi de Madelin, sau să văd creativ lucruri şi oameni - cum ar fi Angela Merkel într-un magazin House of Art şi JFK prin Rahova - deşi pe omul văzut prin Rahova ar putea, teoretic, să-l şi cheme aşa!)

Dar ce este asta şi cu ce se mănâncă?
Nu, nu e contrariul iubirii. Ci oferirea lipsei. În extrem, a pedepsei. A sancţiunii ca „hrană”.

Dacă iubirea ar fi o apă limpede şi curată, neiubirea s-ar vedea ca un pârâu plin de chestii aruncate aiurea şi eşuate pe ici, pe colo, la mal.

E suma tuturor refuzurilor ne-explicate. A tuturor prezenţelor absente. A celor n-şpe milioane de nu-uri auzite-n copilările. Chintesenţa tuturor frânelor. Gaura supremă din piept.

E ceea ce ne face, mai târziu, să căutăm cu disperare aprobarea altora - chiar şi-n privinţe care nu contează, chiar şi-n direcţii pe care nu ni le dorim, chiar şi-n momente în care nu e necesară.

E poarta experimentelor inutile, nefericite, şi, uneori, cu finaluri tragice. E-o expediţie de tristeţe, dintr-un preaplin de gol.

E validarea nesosită la timp (în cazul deja fericit) sau, mai frecvent şi mai trist, refuzată sistematic, cu îndârjire.

E boala care se transmite, viral şi garantat, de la o generaţie la alta. Şi care, mai apoi, se tot re-infectează şi re-înveninează.

E „îţi arăt eu ţie”. E „îţi dau, marcat, ce nu am”.

E, prin ochii copilului, o sumă de percepţii. Ceea ce-o face cu atât mai greu de manevrat.

E incapacitatea de-a te pune deoparte, ca părinte, atâta cât să-ţi dai voie să vezi perspectiva copilului - ca să-i dai voie să se vadă. Cât, nu puţin, să ia act de sine şi să crească.

Se-ntâmplă şi din cauză că, în afară de faptul că-ţi cam cere să-ţi laşi înrădăcinările pradă unor creşteri noi, ale altcuiva, e greu spre imposibil să dai ceea ce tu n-ai primit niciodată - pentru că, mai presus de orice, n-o să prea ştii cum.

Să ne grăbim.
Nu avem timp acum.
Nu trânti aia.
Pleacă de acolo.

Sunt simple propoziţii. Eventual, justificate pe moment de contexte presante.
Sau, după caz, porţi ale iadului.

Le datorăm iubire copiilor noştri, sau e ceva ce vine, (sau ar trebui să vină...) oricum, de la sine?
Unde e linia clară de demarcaţie care ne spune când şi cât hotărâm pentru ei, şi când şi cât nu?
Cum îi învăţăm limitele? Căci, nu-i aşa, trebuie să-i învăţăm limitele, pentru că ele există.

Cum ne vedem şi de-ale noastre, pe lângă ei, în timp ce-i creştem?

Da’ câtă răbdare să ai?

Răspunsurile nu-s neapărat complicate.
Dar reflectarea lor în viaţă poate fi.
Şi de-aici poate izvorî capcana.

Sancţionarea copilului e o tâmpenie pentru că e, în esenţă, un act vindicativ. Aplicat, de cele mai multe ori, în momente în care copilul are nevoie de sprijin şi ghidare.
Nu (mai) fă X” nu e un model inteligibil, pentru simplul motiv că nu-ţi dă, de fapt, nicio alternativă. Tot ce-ţi transmite, în cel mai bun caz, e să te opreşti. Nu şi de ce.
În cele mai triste situaţii, ce-ţi spune în subsidiar e că părintele te refuză, pe tine, ca persoană, în momentul în care-ţi interzice un comportament - ceea ce sancţionează implicit. Şi-i o cruntă tăiere de aripi.

... când varianta logică ar fi pasul înapoi spre contextul mare, ca să ajuţi copilul să înţeleagă consecinţele reale, imediate, ale acţiunilor sale.

... ocazie cu care verifici şi tu, părinte, dacă nu cumva consecinţele respective există-n fapt numa’n capul tău. (gen „ce-o să zică lumea”)

(va urma. cândva)

15 comentarii:

MoniQ spunea...

Am citit crispata, vizualizandu-ti cuvintele. Neiubirea este de fapt iubirea conditionata, iubirea care vine cu un pomelnic de clauze, mai mare sau mai mic. E neabandonarea totala si fara margini in celalalt. E limita, zidul, pragul, oprirea. E iubirea constienta si cu bagare de seama, iubirea cu ochii deschisi.
A fost aproape dureros sa citesc textul tau, si asta il face cu atat mai adevarat, mai exact.
Si, ca intotdeauna, ma inclin.

alina spunea...

Of, Doamne. Da.
Problema cu neiubirea e ca functioneaza foarte similar cu gaurile negre: e contagioasa, se lateste mai mare din contactul cu alte neiubiri si mai si inghite tot in jur!
Cand te invarti intre gauri negre, inevitabil ajung sa muste din tine. Sa te goleasca.
Ii inteleg pe cei care vor sa fuga din lume, sa traiasca tribal si minimal in inima junglei, la capatul civilizatiei.
Ce ne facem insa, ca, totusi, cumva, TREBUIE sa umplem gaurile astea negre. Cu iubirea, contagiata.
Greu.

alina spunea...

* iubirea, contagioasa, contagiind. Asta am vrut sa spun.

Carla spunea...

Citind rândurile tale, am conştientizat - pentru a mia oară - că eu am fost un copil crescut cu multă neiubire. Multă severitate, multe restricţii şi veşnicul "Nu ţii tu gură cu mine!", de câte ori întrebam "Da' de ce?!". Plus nelipsitele palme, când făceam vreo prostie.

Încerc din răsputeri să nu perpetuez acet model şi în creşterea măzărichilor. E al naibii de greu, atunci când toate aceste negaţii, refuziri şi abuzuri le am inocualte până în cea mai mică celulă.

Încerc din răsputeri să le spun cât mai rar "nu", de fiecare dată prindu-mă o secundă şi întrebându-mă în minte dacă întradevăr trebuie să fie "nu" în acea situaţie sau mi-e mie mai comod aşa... Încerc să nu le cert decât atunci când chiar sunt la limita răbdării... Încerc să le pu limite fărî a lecrea frustrări foarte mari...

Am momente de toleraţă zero vis-a-vis de fete şi ştiu că ele sunt "inadmisibile" atunci când ai un copil... Nu mă manifest nicicum,d ar le simt, mă lupt cu ele, cu instinctul de a le certa, de a le pedepsi luându-le jucăria etc.

:( Când citesc texte de acest fel, mă simt mică, rea şi plină de neiubire.

Dar mă întreb, totuşi, câte mame sunt - cu adevărat - atât de calme, deschise, blânde şi pline de iubire cu copiii lor?

Anonim spunea...

Asta e ceea ce ma roade ingrozitor, de cand am deschis mai larg ochii si am realizat, ca si Carla ca am fost crescuta "pe langa" ai mei parinti, in neiubire, de fapt iubire extrem de rar aratata, ca nu prea aveau timp de mine, altele erau pe locuri superioare, cum ar fi:casa, mancare, mancare... rufe asezonate cu certuri si tensiuni maxime intre ei. Daar... o incarcatura mare de neiubire, observ acum ca vine de la bunica mea, mama mamei mele :( Rezultatul e urat pentru mine... lipsa increderii in fortele proprii, incapacitatea de a ma abandona complet in sufletul copilului meu... doare enorm si ma chinui in fiecare zi sa ma deschid ma mult, pentru ca da, chiar am o problema si nu vreau sa o las asa, il iubesc prea mult!

Plang de neputinta. Continuarea sper ca va fi curand!

MoniQ spunea...

Desi oarecum pe langa subiect, citind comentariul Carlei si cel dat anonim mi-am adus aminte de filmul "Felicia, inainte de toate" si de monologul zguduitor al personajului principal din final.
Sorry de almost offtopic.

g.cojocaru spunea...

bine spus... rau ca exista. Franturi de neiubire probabil ca exista in noi toti, iar sechele ale ei la fel... Consider ca este important sa ii constientizam prezenta si sa o gonim din sufletele noastre, iar daca mai exista sechele, atunci nu trebuie sa le dam uitarii, ci sa tragem invataminte din ele pe care sa le aplicam. Important este sa tratam pentru ca cei din juru-ne sa nu sufere; pentru ca neiubirea sa nu se raspandeasca.
Cuvintele tale m-au impins la introspectie... probabil ca am avut si eu scapari fata de copilul meu, dar stiu ca au fost putine si neinsemnate; ma lupt sa le mentin asa...

Adriana Ciobanu spunea...

neiubirea doare cand e "oferita", dar doare si retrospectiv.

Gabi spunea...

Eu lupt cu asta in fiecare zi. Cu ce mi-a transmis mama cand m-a facut o fata educata :D care sa n-o faca de rusine in lume. Cu ce am tot vazut in jurul meu si am asimilat despre cresterea copiilor. Adica multe. Ma trezesc spunand lucruri pe care le detest, raman cu propozitia pe jumatate, imi inghit cuvintele caci realizez ca e o tampenie ce zic.
Pe scurt, e o lupta zilnica si nu dde fiecare data ies eu castigatoare. Sau al meu copil; din pacate.

Ecomami spunea...

Buna! Va invit la un concurs cu premii pentru bebelusi - wrap si scutece textile. Detaliile sunt la noi pe blog :)

Mamiţuni spunea...

MoniQ,
neiubirea e ... (in prea) multe lucruri.
Multumesc.


Alina,
oare copiii nu ne-ajuta un pic, cu iubirea lor, sa mai umplem gaurile astea?


Carla,
ca multi dintre noi...
Imi pare rau.
E greu sa dai altceva si pentru ca starile acelea se cer exorcizate, vor sa iasa.
Toleranta zero despre care aduci vorba nu cred ca e fata de fete - ci mai degraba fata de sentimentele vechi, aduse la iveala de dificultatile prezente. Ceea ce nu inseamna ca situatiile dificile nu exista, ci doar ca (zic eu) tu le resimti mai mult.

Calmul, deschiderea si blandetea se (si) educa.
Am vazut oameni care pareau sa le aiba "din constructie", dar n-am apucat sa-ntreb niciodata daca erau aspecte innascute sau dobandite.
Simplul fapt de-a vedea neiubirea e cel care te/ne pune pe calea de-a trece de ea.


Anonim,
imi pare rau...
Cum as putea sa ajut?


MoniQ,
n-am vazut filmul, stiu vag subiectul. O sa ma uit, multumesc.


G.,
da. Cred ca e exact asa cum spui.


Adriana,
doare mereu, pana o vindeci cumva.


Gabi,
nu e usor. Balaurii sunt multi si mari.
Dar tu vezi asta si te straduiesti in fiecare zi sa faci lucrurile altfel. Ceea ce te pune, din start, intr-o postura mai buna.


Ecomami,
multumesc.

alina spunea...

Pai exact la asta ma si refeream, ca iubirea primita (de la copii, da' nu numai) umple gaurile. Numa s-o lasam sa lucreze. :)

Mamiţuni spunea...

Alina,
ar fi bine s-o lasam :)

tromba mihai spunea...

Buna ziua ,

Sunteti interesati de o colaborare - link exchange .
Aceasta colaborare consta in adaugarea unui link ( http://www.jocuri-3d.org - jocuri 3d ) pe blog-ul dvs.
iar eu adaug pe blog-ul meu ( http://blogjocuri.wordpress.com ) link-ul (bannerul) cu blog-ul dvs.



Multumesc pt timpul acordat,
O zi buna !

Mamiţuni spunea...

Tromba Mihai,
buna.
N-as zice ca momentan suntem interesati in jocurile PC. Le preferam pe cele clasice.
Multumesc oricum pentru invitatie.