Despre neiubire

E-o temă care mă bântuie, de ceva vreme. În aşa hal încât par să văd lucrurile mult prin lentila ei. Uite, comportamentele X şi Y. Vezi, clar, asta trebuie că au în spate. Asta stă, mai mult ca sigur, la baza lor. Neiubirea.
(filtrarea asta de percepţie nu rivalizează decât cu momentele de alterare absolută a simţurilor, de la oboseală, care mă fac să citesc chestii care nu există, fenomen explicat graţios şi de Madelin, sau să văd creativ lucruri şi oameni - cum ar fi Angela Merkel într-un magazin House of Art şi JFK prin Rahova - deşi pe omul văzut prin Rahova ar putea, teoretic, să-l şi cheme aşa!)

Dar ce este asta şi cu ce se mănâncă?
Nu, nu e contrariul iubirii. Ci oferirea lipsei. În extrem, a pedepsei. A sancţiunii ca „hrană”.

Dacă iubirea ar fi o apă limpede şi curată, neiubirea s-ar vedea ca un pârâu plin de chestii aruncate aiurea şi eşuate pe ici, pe colo, la mal.

E suma tuturor refuzurilor ne-explicate. A tuturor prezenţelor absente. A celor n-şpe milioane de nu-uri auzite-n copilările. Chintesenţa tuturor frânelor. Gaura supremă din piept.

E ceea ce ne face, mai târziu, să căutăm cu disperare aprobarea altora - chiar şi-n privinţe care nu contează, chiar şi-n direcţii pe care nu ni le dorim, chiar şi-n momente în care nu e necesară.

E poarta experimentelor inutile, nefericite, şi, uneori, cu finaluri tragice. E-o expediţie de tristeţe, dintr-un preaplin de gol.

E validarea nesosită la timp (în cazul deja fericit) sau, mai frecvent şi mai trist, refuzată sistematic, cu îndârjire.

E boala care se transmite, viral şi garantat, de la o generaţie la alta. Şi care, mai apoi, se tot re-infectează şi re-înveninează.

E „îţi arăt eu ţie”. E „îţi dau, marcat, ce nu am”.

E, prin ochii copilului, o sumă de percepţii. Ceea ce-o face cu atât mai greu de manevrat.

E incapacitatea de-a te pune deoparte, ca părinte, atâta cât să-ţi dai voie să vezi perspectiva copilului - ca să-i dai voie să se vadă. Cât, nu puţin, să ia act de sine şi să crească.

Se-ntâmplă şi din cauză că, în afară de faptul că-ţi cam cere să-ţi laşi înrădăcinările pradă unor creşteri noi, ale altcuiva, e greu spre imposibil să dai ceea ce tu n-ai primit niciodată - pentru că, mai presus de orice, n-o să prea ştii cum.

Să ne grăbim.
Nu avem timp acum.
Nu trânti aia.
Pleacă de acolo.

Sunt simple propoziţii. Eventual, justificate pe moment de contexte presante.
Sau, după caz, porţi ale iadului.

Le datorăm iubire copiilor noştri, sau e ceva ce vine, (sau ar trebui să vină...) oricum, de la sine?
Unde e linia clară de demarcaţie care ne spune când şi cât hotărâm pentru ei, şi când şi cât nu?
Cum îi învăţăm limitele? Căci, nu-i aşa, trebuie să-i învăţăm limitele, pentru că ele există.

Cum ne vedem şi de-ale noastre, pe lângă ei, în timp ce-i creştem?

Da’ câtă răbdare să ai?

Răspunsurile nu-s neapărat complicate.
Dar reflectarea lor în viaţă poate fi.
Şi de-aici poate izvorî capcana.

Sancţionarea copilului e o tâmpenie pentru că e, în esenţă, un act vindicativ. Aplicat, de cele mai multe ori, în momente în care copilul are nevoie de sprijin şi ghidare.
„Nu (mai) fă X” nu e un model inteligibil, pentru simplul motiv că nu-ţi dă, de fapt, nicio alternativă. Tot ce-ţi transmite, în cel mai bun caz, e să te opreşti. Nu şi de ce.
În cele mai triste situaţii, ce-ţi spune în subsidiar e că părintele te refuză, pe tine, ca persoană, în momentul în care-ţi interzice un comportament - ceea ce sancţionează implicit. Şi-i o cruntă tăiere de aripi.

... când varianta logică ar fi pasul înapoi spre contextul mare, ca să ajuţi copilul să înţeleagă consecinţele reale, imediate, ale acţiunilor sale.

... ocazie cu care verifici şi tu, părinte, dacă nu cumva consecinţele respective există-n fapt numa’n capul tău. (gen „ce-o să zică lumea”)

(va urma. cândva)