A trecut un an

Un an de când ai ales să ieşi din casă deşi afară erau 38 de grade. De când rabla aia de maşină s-a stricat.
De când n-ai mai apucat s-o şi porneşti, după ce-o terminaseşi de meşterit.
De când, dacă timpul ar mai fi putut aştepta încă o zi, ai fi apucat să-ţi revezi, după câteva luni, nepotul.

Sau poate că nu. Cine ştie... Legistul spunea că i s-a părut greu de crezut că mai puteai umbla. Că s-ar fi putut întâmpla oricând, oriunde, şi că ultimele câteva luni de viaţă echivalau, practic, cu un miracol. Ignoraseşi moartea.


Sunt multe lucruri de acum un an pe care nu vreau să le uit. Lucrurile lăsate acasă ca pentru o întoarcere peste cateva ore - o caisă pe-o farfurie cu câţiva sâmburi, o cană cu apă... Zâmbetul vag, oarecum liniştit, oarecum neajutorat, pe care îl aveai la morgă. Felul în care ţi-am mângâiat degetele, când l-am rugat pe ajutorul de legist să-ţi scoată verigheta.

Şi unele pe care n-o să pot - prea urâte ca să poată fi povestite. Care, culmea, nu ţin de moarte, ci de abrutizarea prezentă în preajma ei.

În anumite zone alte ţării există obiceiul ca bătrânii să-şi pregătească, din vreme, toate cele ce vor fi necesare la înmormântare. Bunica mea maternă aşa a făcut.
Copil fiind, mi se părea morbid.
Abia anul trecut i-am înţeles mai bine miezul.
A luat cu ea partea de pregătire, lăsându-ne nouă spaţiu să ne putem despărţi de ea.

Ar trebui să fie linişte pe lângă moarte. Un spaţiu-tampon în care să poţi să... orice! orice vei fi simţind nevoia să faci - de la plâns până la amintit. Un pic de smerenie.
Nu e. Moartea a devenit o industrie. Una spoliatoare, nesimţită şi sinistră.

Dar asta nu mă-mpiedică să-mi creez spaţiul meu, liber.



A fost o călătorie lungă, anul ăsta. Cu multe tristeţi. Cu mai multe greutăţi decât aş fi vrut şi putut vreodată să duc.
Cu multe gânduri. Multe oglinzi.
Şi câteva frânturi de-nţeles.

Ziceam că nu există reparaţii sau consolări.
Nu, nu există.
Nu au cum.
Ce pierzi la moartea unui părinte e legătura directă, palpabilă, cu viaţa. Ascendenţa. Apartenenţa la un fir viu.
Suntem, cu toţii, pentru copiii noştri, ramura imediat anterioară din arborele vieţii.
Şi-oricâte rădăcini ai fi prins, e de neconceput să trebuiască să te desprinzi.

Mai am încă să-mi găsesc un echilibru - între trecut şi prezent, între durere şi bucurie, între interior şi exterior, între eu şi restul. Încă nu reuşesc să leg capetele tuturor firelor.
Poate, cândva, o să pot vindeca toate tristeţile.

Odihneşte-te-n pace şi lumină, tata.