duminică, 31 iulie 2011

Dilemă

La o serbare de copii, printre multe discuţii pe teme (evident) bebeluşesco-copiloase, prind din zbor şi tema lăsatului să plângă. Ca să se-nveţe să adoarmă, desigur.
Bizar mi s-a părut faptul că discuţia asta o purtau cu precădere doi taţi, în vreme ce nevestele din dotare făceau, în zonă, chestii pe lângă copiii din dotare.


Acu', stând strâmb şi judecând drept: au fost (multe) momente în care mi-am dorit din suflet ca Muţunau să doarmă, ca să pot lipi şi eu geană pe geană. Aş fi stat în nas şi-n cap dacă ar fi funcţionat. (Nu).
Când era mic-mic-mic, adică sub 5 kile (fix perioada în care mie mi se părea imens) dura o veşnicie să-l liniştesc, legănându-l în braţe, în ritmul unor muzici de copchii. O veşnicie, adică 3-4 minute. Maxim 2 cântecele.
Era aceeaşi perioadă-n care un somn bolovănos de 10 minute-mi părea, uneori, ditamai noaptea-n pat de puf.
Dar pentru mine n-avea sens să-l las să plângă în camera lui, la nici 2 metri de mine şi, eventual, (culmea prostiei şi sadismului) să număr minutele în care plânge, ca să le cresc cu câte 5, de la o zi la alta. Brrrr!

(Bre, când e vorba de copii deja născuţi, număratul de minute e, de cele mai multe ori, o prostie. Aşa, ca regulă generală. Pen' că nu asta e unitatea de măsură esenţială. Ci altele, uneori mai greu de cuantificat.)

Pe de o parte, de cele mai multe ori îl linişteam în (cele) câteva minute (da, păreau secole, da, se repeta de multe ori scena, da, trebuia să mă întrerup din altele, inclusiv somn, da, uneori îmi pierdeam răbdarea...).
Sau în câteva secunde. Că uneori nu voia decât să se asigure că-s pe acolo şi-i ajungea să-mi simtă mirosul sau să-mi audă vocea. (desigur, adulţii nu mai au niciodată nevoie de reasigurări, că-s de tablă. galvanizată).
Şi-apoi am învăţat să-i înţeleg plânsul. L-am distins (laolaltă cu tot cartieru') pe cel de foame, m-am prins că rarele ţipetele ascuţite şi sincopate indică durere, că mârâielile vin din varii disconforturi - poziţii (devenite) incomode, scutece explodate, căldură / frig, varii vise - şi că unele mieunături nu mă necesită, sunt doar sunete întâmplătoare.
De-aia nu m-am văzut niciodată cu cronometru-n mână, pândind savanto-matematic la uşa camerei copilului.


Dar n-am intervenit în discuţia de la serbarea cu pricina.
Odată pentru că nu-s convinsă că nu era numai o discuţie de taţi mimând fermitate paternă (o oarece sticlire din ochii uneia dintre mame m-a făcut să suspectez că...), pe urmă pentru că nu m-a-ntrebat nimeni şi, iarăşi, nu-s convinsă că era treaba mea.
O voce îmi şoptea "ce prostie”, în vreme ce alta şuşotea "lasă-i, nu te priveşte, nu stai tu cu ei în casă".

Acu', mă-ntreb: o fi fost vocea îngerului alb, mic şi cuminte de pe umăru' drept, sau a colegului lui ceva mai întunecos echipat?

7 comentarii:

g.cojocaru spunea...

in cazuri de gen si eu sunt "intunecoasa" ... daca pe ei nu-i duce capul... si mai si sunt ferm convinsi ca prin astfel de metode au gasit rezolvarea miraculoasa pe care proasta de mine n-o vede din cauza ca sta cu plodul in brate, mai bine ii las.... asta in cazul in care nu ma intreaba nimeni; daca ma intreaba, imi spun parerea dar nu insist ..

Carla spunea...

Eu am un mic principiu... atata vreme cat nu sunt sigura daca interventia mea face mai mult bine dacat rau, raman in banca mea. E frustrant... de multe ori as lua de guler o multime de parinti pe strazi, in parcuri, la locurile de joaca... dar cine sunt eu sa fiu atat de sigura ca adevarul meu e mai bun decat al lor? :(

Nici eu n-am agreat ideea plansului pe ceas, inainte de culcare... si n-am incercat niciodata asa ceva, desi- la fel ca si tine - uneori mi-am dorit cu disperare sa adoarma fetele mai repede...

Am insa o amica ce a aplicat "corectia" aceasta pe fetita ei, undeva la varsta de 6-7 luni... Si se jura ca, desi i s-a frant inima in acele zile, in mai putin de o saptamana copilul a invatat sa adoarma in cateva minute, fara plansete sau alt fel de "circ". Pentru unele mame e un pret rezonabil... :-|

Tapirul spunea...

"în camera lui," - hmmmmmmm......

Mamiţuni spunea...

G.,
nu stiu ce functioneaza si ce nu pentru altii (pana nu intreb...); ca si tine, daca intrebi (sau... daca te vad teribil de incurcat...) zic si eu ce cred.


Carla,
eu ezit, in ideea ca poate interventia mea, desi nu schimba pe loc mare lucru, ii poate pune pe unii pe ganduri... dar nu obisnuiesc sa procedez precum babele, sa ma bag in seama cu "ce stiu eu".
Nu stiu ce sa zic despre exemplul dat de tine, cu mama care a aplicat "corectia" si apoi putut dormi, in afara de-a repeta ca pentru mine n-a meritat.

Tapirule,
pai, desigur, copilul trebuie lasat sa planga & sa doarma singur in camera lui (ceea ce eu nu prea pot asigura; ar fi trebuit sa pun niste ghilimele in postare...).

Raluca spunea...

Mda... atata timp cat si revistele de copii de la noi vor propaga asa ceva, si site-urile de copii, si doctorii, si mamele/bunicile/tatii/vecinele, nu avem cum sa-i lamurim. Ca nu umblam cu brosura de studii stiintifice in buzunar (desi m-ar tenta). Dar ma doare sufletul. Se intampla cand spun cate ceva, atunci cand ma gandesc ca as putea sa-i fac sa-si puna intrebari. (De exemplu daca vad ca pe mama ar ghida-o instinctul sa faca altfel, dar nu are curaj sa se asculte de intuitie.)

Ideea e ca cei care practica cry-it-out nu stiu ce efecte devastatoare are, pe viata, asupra dezvoltarii creierului, asupra psihicului si personalitatii copilului. Pentru ca ei prin cry-it-out nu invata sa adoarma singuri, asta e o iluzie. Invata ca nu mai are rost sa isi spuna nevoile si durerile, pentru ca oricum mama nu vine. Se numeste learned helplessness. Se intra intr-o depresie din care se poate si muri. Starea de somn de dupa nu e somn, e o stare de conservare a energiilor, care apare si la puii abandonati de animale. Pe principiul "mama m-a abandonat, nu imi stric energia sa plang, intru intr-un fel de coma pana apare salvarea mea". Chiar si Ferber, care a inventat metoda, a marturisit recent, pe baza unor studii, ca ii pare rau de cat rau a provocat umanitatii.

Dar informatiile astea intra greu la noi. Noi suntem in zona "eu te-am facut, eu te omor"...

Mamiţuni spunea...

Raluca,
revistele ca revistele, da' chiar nu mai gandeste nimeni cu capu' din dotare?
Cat despre vecini, chiar se risca vreo careva sa zica "vecina, da' lasa-l sa urle?" :))
Ferber ar merita fo' doua scatoalce. Da' e tardiv...
Ma tem ca la noi chestia asta s-a suprapus cu "tre' sa se obisnuiasca cu greul". Si a iesit... de om nou, mare ctitorie socialista. Adica horror.

Raluca spunea...

:))))))
=)))))
nu ma pot opri din ras, aia cu vecinii e bestiala! Ei ar trebui sa fie primii care sa ne spuna sa luam pruncu' in brate :)))))