sâmbătă, 25 februarie 2012

Ce n-am spus. Ce nu spunem?

Am pornit de la postarea asta şi de la următoarele panseuri:

Există gânduri „mămiceşti” pe care nu le spunem?
Da.


Are sens să le spunem pe toate?

Probabil că nu - pentru că unele, în înfierbântarea momentului, par a căpăta proporţii apocaliptice (ca şi cum ar fi proiectate în mărime exagerată pe vreun perete de percepţie / conştiinţă) şi-apoi ... ei, pur şi simplu râzi de ele. (biiine, în cazu’ ăsta specific are rost să le menţionezi, de amuzament)

Iar de altele pur şi simplu uiţi. Ceea ce arată ori o măreaţă capacitate auto-represivă, ori oboseală ieşită din comun, ori (cel mai simplu) lipsa de importanţă.

Dar unele lasă urme.

Şi unele din urmele astea dor.

Şi unele din urmele care dor sunt pentru mult timp. Sau pe viaţă. Şi nu doar pe o viaţă, pe mai multe.



De ce păstrăm tăcerea?

De ce nu vorbim de gândurile negre, de coşmaruri, de momentele de regret, de angoase, de saturaţie, de extenuare psihică, de depresie, de temeri, de izolare, de urletele interioare, de dificultăţile de adaptare, de momentele de furie, de amorţire emoţională, de zombificare, de răzbunări, de (aşa cum zice postarea instigatoare) pragul de abuz?



Din cauza faptului că maternitatea e idealizată? Şi prea puţine persoane par a putea reconcilia cu succes ambivalenţa aferentă, de fapt, oricărei întreprinderi umane?

Din cauză că teama de dezaprobare instant-făţişă e prea puternică?

Din pudoare?

Din cauza ideii că indivizii sunt unici şi experienţele lor, prea diverse pentru a putea fi tratate unitar?

Din teama de a fi judecat - dar, în esenţă, neajutat, dimpotrivă? Din percepţia acută a lipsei de compasiune?

Din speranţa că poate trece? (căci, nu-i aşa, toate trec. când şi cu ce preţ ar implica alte discuţii)

Din pricina lozincilor şablonarde legate de iubirea necondiţionată?

Din singurătate?

Din sentimentul că demersul e, oricum, inutil?

Pentru că trebuie să rabzi, iar suferinţa e o mare virtute? (sincer, nu, e o mare tâmpenie în numele căreia s-au produs multe crime)

Din lipsa unei abordări structurate? Din neştiinţa de a diferenţia?



Rolul de părinte e greu. Te duce pe teritorii anterior necartate şi, oricât te-ai antrena, nimic nu te poate pregăti integral dinainte. Motiv pentru care, chiar şi atunci când ai deja X copii, la X+1 tot vor fi momente-n care te vei trezi cu garda jos şi cu plexul turtit de surprize. E o călătorie cu multe momente inedite şi nu vor fi toate plăcute. Nu au cum.

Aş zice că-i şi-atât de complex încât nu poate fi descris decât pe faţete şi că mare parte din frustrarea în raport cu el vine din faptul că prea mult popor se pretinde unic şi atotputernic deţinător al adevărului suprem.

Aş mai zice că deseori tăcem din dorinţa de-a nu-i agresa pe alţii cu ventilaţiile noastre auto-clasificate ca inutile. Şi/sau pentru că replica (nepotrivită, dar des întâlnită) la auzul dificultăţilor cuiva e una idiot-competitivă de tip „da’ stai să vezi ce nasol o duc eu”. Deosebit de intens ajutătoare, fireşte.

Că alteori simţim spectrul fricii de anormalitate. Căci, nu-i aşa, încadrările există. Se-aplică. Şi, dacă tot mi-e greu, de ce să-mi mai adaug la povară paişpe pietre de moară „înţelept” aruncate-n subiect de comentatorii intens preocupaţi de grija altuia?


Şi-mi imaginez un cerc clar-obscur în care diferite voci spun, rând pe rând, poveştile îngropate sub tăcere, şi mâinile se mişcă, gesticulând, în ritmul exteriorizat al istorisirii, sau într-unul ceva mai greu exprimabil - cel al bătăilor de inimă.


Oh, da, au fost.
Au fost momente în care m-am gândit cum ar fi dac-aş pleca acum.
Dac-aş dispărea.
Dacă pur şi simplu nu m-aş mai ridica din pat / de jos.
Dacă nu m-aş duce să-l caut.
Dacă aş ridica palma şi-aş lăsa mâna să-şi urmeze atât de demult învăţata, de la primire, traiectorie.
În care am trântit cu lucruri de pereţi şi podele.
În care m-am retras şi/sau refugiat în altceva.
În care am simţit furie. Nu din aceea fierbinte, hipertensivă, mai uşor de stins când energia se disipă, ci din cea criminală, rece, calculată, metalic-ucigătoare.Şi dorinţă de răzbunare pentru-deja-nu-mai-conta-ce.


Sunt aspectele care, odată manifestate, te fac monstru.
Dar, spuse, te umanizează. Chiar şi retroactiv.


Despre câte altele şi de ce păstrăm tăcerea?

28 de comentarii:

Nela spunea...

Extraordinara postare!
Felicitari, incredibil de bine scrisa! Ai reusit sa captezi multe din angoasele mele. Frumos, frumos.

O duminca placuta va doresc!

MihaelaMaria spunea...

mamituni, fain scris, dar mie nu mi se pare ca nu vorbim despre toate astea si , mai ales, ca tu nu vorbesti, hihihi

noi astea cu bloguri, mai ales noi, mai scriem si despre astea, cum nu? pe de alta parte, nu-i dracul atat de negru, cel putin exista mame care pur si simplu nu vad asa de crunt meseria lor de parinte.me included. obosesc, plang, ma tem, renasc, ma bucur si zic multumesc.

Xelomon spunea...

"Din percepţia acută a lipsei de compasiune? " si a empatiei, as zice eu.

Mamituni, mie mi se pare ca asa a inceput sa fie blogul meu - un fel de "cat de grea e mamicia".
M-a sunat un prieten sa ma intrebe cum rezist, cat de nasol e, de ce nu las copilul sa planga, ca pot sa-l duc la tara si sa am timp de mine. Cu parintii nu pot vorbi, daca le-as zice ca mi se pare greu, ar incepe predica cu "cat de greu ne era noua! pai si de ce mai faci altul? ti-asm zis s-o intarci!", deci nu.
Incercand sa ma exteriorizez pe blog, sperii oamenii care vor copii, sperii oamenii care au copii mai mici ca ai tai (si inca nu le-au iesit caninii), dai apa la moara celor care care zic ca e rau cosleepingul, ca nu e bun alaptatul extins... dar macar ma golesc un pic :)
Adevarul e ca, dupa ce ajung intr-o groapa din care mi se pare ca nu mai ies din cauza oboselii si frustrarii, apare un soare la orizont si iar incepe honeymoonu' cu copilul (nu, frustrarea si oboseala nu se sterg, dar trec pe planul 2).

MoniQ spunea...

Mamituni,
intrebarile tale patimase sunt in sine cale de exorcizare. Uneori semnele de intrebare care imbraca vorbele din spatele starilor sunt nu neaparat suficiente ci eliberatoare.
Eu. Eu idealizez maternitatea. Sau mai degraba ea m-a idealizat pe mine. Nu am ajuns niciodata acolo, pe buza prapastiei. Stiu cum e pentru ca inainte in zona de frangere a fiintei imi petreceam timpul. Dar nu si de cand o am pe ea, de cand ceva s-a petrecut cu mine si m-a aranjat intr-o forma de viata traibila asa cum e, cu inima plina. Nu judec insa, inteleg ca uneori sangele se poate face farame mici, imposibil de rearanjat. Nu cred in povesti, in retete, in manuale de how to si sunt convinsa ca umanitate autentica inseamna amalgam, plus si minus, indoieli, frica, spaima, fericire, prabusire, zbor.
Asa ca, sa vorbim. Cand se tace umbrele prea mari ne astupa respiratia.

Si da, ai scris teribil, asa cum mereu o faci.

alina spunea...

Eu, cand am tacut (sunt genul exploziv, la presiune, he he), am tacut din lipsa de timp. Pentru ca furtuna mea devea serizoriu, in fata prioritarului stringent. Am tacut pentru ca nu mai era loc de vaiet. Si-a trecut, pe bune c-a trecut. Sigur ca uneori imi amintesc, uneori regret (nu tacerea, ci neputinta, furia din neputinta), dar ... am crescut, dincolo de tacerile astea, au fost juliturile copilariei, inerente, cicatrizabile in urme de intelepciune si amintiri dulci amarui.
Iar cand nu am tacut ... am scris. :)) Pe blog, da, la pastrare. Sau chiar am urlat/tipat/dat cu pumnul in perete/fugit in spatele curtii ori la coltul strazii/plans cu suspine ... am facut de toate. :)

Carla spunea...

...Eu pentru că nu am cui. Şi cum. Şi de ce.

Dar multumesc. E bine să nu te (mai) şimţi singură... şi singura.

magda spunea...

Frumoasa postare. :)
De spus, se spun si astfel de ganduri, dar nu oricui. :)

Mamiţuni spunea...

Nela,
multumesc!
Cat despre angoase, captate, captate, da' poate le si exorcizam?
Multumim de urare, asemenea!


MihaelaMaria,
eu cred ca nu vorbim destul despre astea. Cred ca tacerile-s si mai multe.
Prea apare, uneori, la iveala, tona aia de intoleranta - care mie-mi sugereaza un numar de lucruri "inghitite". Poate ca unele din lucrurile "inghitite"-s tocmai astea, dificultatile nespuse.
Cat despre crunt: na, sunt momente si momente. Unele chestii se cronicizeaza... alteori, isi face loc rezilienta si o poti lua de la capat.
Nu?


Xelomon,
daca simti ca iti e greu, apoi iti e.
Stii, poate X e-n stare sa care linistit 30 de kile - dar, pentru mine, e prea mult.
Asa si cu dificultatile: din constructie, ne ridica probleme diferite, de amploare diferita.

Daca oamenii se sperie de ce citesc (la tine, la mine, oriunde) e problema lor. Sperietura le apartine.
Nu e ca si cum le-ai sari in carca pe strada, strigand "bau!". E o expunere de poveste personala in fata careia unii dintre ei aleg sa se sperie. Ghinion.
Altii, poate, aleg sa se simta incurajati. Nu e sub controlul tau si nu e responsanibilitatea ta sa "stapanesti" in vreun fel cum se simt altii.
Sa vina soarele mai des, zic :)


MoniQ,
da, uneori intrebarile sunt eliberatoare.
Alteori, sunt doar marcaje pe drumul spre ...
Inima plina e un lucru bun (eu nu cred ca inimile pot fi pline de tristete (asta e doar o figura de stil) ci insuficient de pline de iubire si bucurie)
Da, tacerile pot avea prea multe umbre.
Multumesc. Asemenea :)


Alina,
daca spusele acelea s-au decantat in vreun fel si n-au ramas neexprimate, e una.
Daca le-ai inghitit si-acolo au ramas, e altceva.
La tine e si mai greu, pentru ca timpul e si mai putin, si unele lucruri si mai dense.
Cred ca expunerea ne-spuselor (fie si simbolica!) are o functie expiatoare. De-aia m-a apucat militatul pentru ziceri.


Carla,
pot intelege "n-am cui" - chit ca se cauta.
Pot intelege si "n-am cum" - se invata.
Nu inteleg "n-am de ce"-ul, ca mie mi se pare evident. Pentru ca (ne)spusele acelea exista. Multe, putine, cate-or fi.
Si pentru ca epunerea lor e fix aia care inlatura singuratatea si (re)stabileste conexiunile.


Magda,
multumesc!
Daca se spun oricui (= cuiva anume, nu oricui=la intamplare), tot e bine.

alina spunea...

Hmmm ... zic ca orice e decantabil, se decanteaza. Cu prima ocazie. Se duce timpul, se iveste ocazia, se risipeste in nisip bolovanul.
DAR. Sunt chestii nedecantabile. Si care apasa fara sa fie vorba musai de maternitate. Aia sunt bolovanii din spate de toata viata, acolo e mai greu, aia e zona de tipat in gura mare (si cautat urechea care sa asculte, umarul care sa aline, mana care sa stearga lacrima).
Carla, cum n-ai cui?? Eu cand n-am cui (am vreodata?) directia e clara - sotul! :)) Si merge si invers, fireste. Asa e parteneriatul intru parinteala, altfel chiar ca as lua-o razna, fara el. Of.

Anca spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Anca spunea...

Eu spun. Am noroc de prietene cu copii de aceeasi varsta care ma inteleg si ma sprijina si care la randul lor mi-au povestit cele mai negre momente ale mamiciei. Dar nimeni nu te poate sprijini chiar in momentele in care simti ca o iei razna, cand esti tu si copilul si nervii tai franti de oboseala in miezul noptii.
De ce nu mai spun decat persoanelor foarte apropiate? Pentru ca ajungi sa fii identificata exclusiv cu momentul de cadere pe care l-ai povestit, uitandu-se orice altceva, orice alta zi.

gratioasa spunea...

Mamituni, te rog sa ma atentionezi daca n-am inteles eu corect, dar ce desprind eu din mesajul tau e ca nu intelegi (nici tu) de ce părintii nu vorbesc si despre cat de nepriceputi, ineficienti sau poate chiar inumani sunt uneori. (Daca "inuman" suna pt unii oleaca prea strident, no broblem, putem inlocui :) ). Sa stii ca si eu m-am intrebat asta - chiar intens intr-o anumita perioada de socializare in virtual! Am dat prea des peste subiecte despre altii, despre cat de rai si denaturati pot fi unii parinti, dar rarisim (spre deloc) despre ciobul din propriul ochi si suflet.
Asa ca am ajuns sa-i prefer pe aceia care spun nimic sau care tac cu totul, in fata acelora care tac doar selectiv. Ideea e ca daca tii la intimitatea "ta", deci daca asta sa fie motivul autentic pentru care nu expui si negrul, umbrosul, stirbitul din parintele din tine, atunci cat de cinstit e sa rupi si sa expui doar ceea ce da bine pe ecran? Mai bine taci cu totul. Sau mai bine discutam doar idei. Zic.
Efectiv nu (mai) pot vorbi cu parintii care doar povestesc despre cat de roz pot fi. Nu in virtual. Ma surprind cum devin agresiva si, chiar daca nu exprim intotdeauna (in ideea ca poate, doar poate nu percutez eu corect mesajul), imi vine sa-i uşuiesc la propriu. Bine, uneori chiar o fac. Pentru ca ce fac ei ("parintii roz" le spun eu) ii induce pe ceilalti, pe cei mai vulnerabili si nu numai, in eroare.. (pe mine una in oroare)

Multumesc!

ps. Neintamplarea face ca subiectul tau sa se pupe excelent cu subiectul meu.. de astazi. :)

Luminita spunea...

excelent scris, as usual! :)
o buna parte vorbim si despre asta, la fel cum o buna parte aleg sa ignore asta, si-apoi pozeaza f usor in mame perfecte, mereu cu zambetul pe buze...
cam cum e-n viata, acum sus, apoi jos, acum ploua, acume soare...
te pup.

Ada Demirgian spunea...

Word!

Carla spunea...

"De ce"-ul meu se leaga strans de "cui"-ul anterior... Nu spun ca verbalizarea anumitor trairi negative nu are efect benefic asupra psihicului nostru. Spun doar ca, in lipsa unei persoane potrivite sa ma asculte, mai bine tac.
Pentru ca, asa cum spunea si Anca, spuse unei persoane nepotrivite ajung sa se intoarca toate impotriva ta, sa fii asociat mereu cu acel moment, cu acea poveste, cu acel gand greu pe care l-ai lasat sa plece din tine.
Si da... inseamna ca acea persoana nu merita increderea noastra etc.... insa asta nu schimba cu nimic deziluzia ce ramane in urma, sentimentul de disconfort pe care ti-l da reintalnirea cu acea persoana sau cu altele care ti-au aflat "secretele", senzatia ca te-ai expus intr-un mod atat de intim in fata cuiva si ai sfarsit "mancat de caini".

Alina, sotul e acolo, cu urechile palnie la nefericirile mele... insa nu poate intelege multe din zbaterile meme "femeiesti". :) In plus, mai in gluma mai in serios, eu sunt atat de paranoica incat uneori ma gandesc ca vreodata, in cazul unui (sper improbabil) divort, ar putea folosi toate acestea impotriva mea! :))))

Bogdana spunea...

Pfff, cat ma regasesc in ultimul paragraf, cel scris italic. Zau, cumplit de mult ma regasesc, ca le-am facut pe toate. Si nu mi-a placut ce am facut, si ce am gandit, insa cred ca toate astea mi-au fost lectii atunci cand nu am avut cu cine sa vorbesc si ca datorita unor defulari nici mintea mea nu a luat-o razna uneori.

Mamiţuni spunea...

Alina,
de acord.
Sunt chestii pe care e nevoie sa le "scoatem" altfel.


Anca,
de acord, uneori esti numai tu cu tine.
Insa eu cred in valoarea impartasirii, fie si daca e sa ma uit numai la faptul ca poate ajuta la scaderea nivelului de auto-culpabilizare. Intr-o situatie din start dificila, numa' auto-culpabilizarea mai lipseste...


Gratioasa,
eu am pornit de la ideea ca uneori mai scapam caii.
Si peste ea am pus ideea ca, de fapt, cam toate relatiile interumane sunt ambivalente - au si o parte "buna", si o parte "de dat inapoi". Etichetam relatia in functie de partea dominanta.
Alta idee e ca, daca ai parte de momente negre si nu le vorbesti, vor gasi ele o cale de a se ridica la iveala. Nu neaparat in cel mai fericit mod...
Acuma, cine si cat si cu cine vorbeste e alta discutie. In unele cazuri presiunile chiar nu-s asa mari, in altele nu-s asa resimtite. Deci nu m-apuc sa militez ca, gata, de maine toata lumea sa zica tot, repede, cu poalele-n cap in piata publica!!!
Ci mai degraba pentru a lasa spatiu pentru cine crede ca are realmente de "descarcat" verbal cate ceva.
Or fi si oameni cu vieti roz, mai stii? Pana la urma, e perceptia lor asupra lor insile. Cata vreme nu incearca sa impuna modelul si altora, ii priveste. E realitatea lor subiectiva, cu valoare de adevar.
Nu simt nevoia de normare. Ci doar pe cea de spatiu.

Ti-am citit postarea si mi-am adus aminte ca mai am cateva capitole din Gordon :)


Luminita,
multumesc!
Cum ziceam, poate ca unele persoane se pot reechilibra mai repede/mai usor/mai bine.
Foarte frumos!
Intrebarea e ce se intampla cu vocile celorlalte.


Ada,
pe alocuri cu aspect de Powerpoint :)


Carla,
de acord, conteaza si ce stii despre calitatea interlocutorului.
In ce descrii tu, vorbim, deci, de lipsa de compasiune? Inlocuita cu, valeu, altele, neplacute... ?


Bogdana,
pana la urma, lista de reactii de om pus la zid nu e cine stie ce lunga si nici cine stie ce sofisticata... nu e de mirare ca mai multa lume s-a putut regasi in ea!
Cum zici si zic, pe undeva starile alea au sa iasa. Daca ies controlat, cu atat mai bine.

Si-apoi, daca vorbim despre stari, si ajungem sa descriem contexte si cauze... mai stii, poate gasim si-o strategie preventiva, ceva...

alina spunea...

Luminita, imi pare rau, nu sunt de acord cu comentariul despre mamele care-par-perfecte. Ma simt atinsa si ma simt atinsa trist - de exemplu mi s-a reprosat, des, din jur ca "ce atata roz, domnule, POZEZI" (=in mama perfecta), cand realitatea era ca nu vorbeam, da, pentru ca:
- nu era timp, nu era loc
- era inutil / ineficient
Asta nu inseamna ca eram / ma voiam / ma consideram perfecta, nu imi idealizam conditia, ba dimpotriva, ci ca imi gaseam solutiile la zbateri (foarte intense de altfel si nu cred ca exista una bucata mama pe lumea asta care sa nu le aiba, intense!) asa cum credeam ca e mai bun (drumul).

Sunt sigura ca uneori, unora, le face bine / le este potrivit sa descarce, sa elimine, sa toarne verbal (sau scriptic) starile astea, urate.
Dar nu intotdeauna. Si nu oricui.
Eu prefer de exemplu sa decantez frumosul. E un proces invers, in loc de psihanaliza starilor rele, le documentez pe cele bune, pentru o mai buna aderenta la memorie. :))
Unii zic ca ma pacalesc singura. Eh, asta e, alegerea mea de a trai, in felul asta, sublimat pe tusa pozitiva. Potrivit mie, cum ziceam. Asta ma face pe mine, individul unic, esenta si "flavour"ul meu, de om.

Si raul, ei, uite, Carla, prefer sa am increderea aia absoluta si nebuneasca, il scurm alaturi de sotul meu. Asa ne lipim in jumatate, cunoscandu-ne, impartasindu-ne, inclusiv negrul si cenusiul din suflete.
Daca vreodata se va intoarce impotriva mea? Asta sa fie baiul. Am trait, am iubit, am daruit. Asta e ceea ce conteaza. In plus, atunci cand MA ofer, devine simplu sa primesc inapoi de la el, aidoma. Intreg.
Nu vand retete. Spun doar ca la noi asa functioneaza.

Si referitor la gura-lumii-care ... iarasi, irelevant. Deja, pentru mine. Daca observ reactiile neajustate dupa nejudecat-empatic-cu-suflet-prieteneste, rup si ma intorc cu spatele. Cu tristete, dar cu resemnare, rapida. Nu faceam asa pana mai deunazi, insa am ajuns la concluzia ca nici energiile mele psihice nu mai sunt la capacitati maxime, deci ma misc inainte mai usor si mai fara regrete si dileme in exces. Deci cine trebuie sa fie langa mine, este, si cu asta basta. Ca n-or fi multi ... hmmm, poate cu atat mai bine. :)

gratioasa spunea...

Asa-i, Mamituni, ca bine graiesti! Dar cand un parinte (roz) il judeca pe altul mai putin priceput, vad acolo si un soi de impunere a propriului roz. Cumva e la pachet. Eu-s una d-aia optimista in scepticismul ei :), care nu crede in vieti perfecte, metode perfecte, dar care crede foarte tare in efort, miracolul regasirii de sine si mai ales in forta pe care conflictele de orice natura reusesc sa reorganizeze un anumit soi de dezordine.. Asa ca daca parintele asta roz vine si-i spune altuia mai.. maro, sa-i zicem, ca "mah, e drept, eu ma descurc foarte bine acum, dar am avut si eu pragurile mele de care m-am impiedicat la un moment dat, de fro doo ori chiar am cazut cu nasu-n mocirla" atunci, ok, acceptabil. Admirabil chiar. Dar cand vine si se expune doar roz, impecabil, servind lectiile lui ciclam, dupa care mai da si cu securea.. io nu stiu cum sa numesc asta. Adica as sti, dar prefer sa ma pastrez aci in masura necenzurabilului. :).

Eu una nu cred ca e nevoie sa dezvalui in detaliu cum ti-a picat buturuga pe picior si felul caraghios in care ai schiopatat. Pana la urma e dreptul fiecaruia la intimitate, sa aleaga cat sa se dezbrace. E nevoie doar sa admiti asta, altfel iti asumi perceptia de personaj fantastic. Oricum, orice ai expune, reactiile vor fi intotdeauna diverse, colorate, asa, ca oamenii. Iar ref la teama de a te expune (parinte nepriceput, in impas, etc), am in minte o cheste; nu esti responsabil pt ce intelege celalalt - ceea ce ti-ar putea imputa ulterior vorbeste oricum strict despre el. Dar pt actiunile tale cu siguranta! (o zice si Salome, de o mie de ori mai bine decat mine chiar).
Una peste alta, ma bucur mult ca ai abordat subiectul "tacerii" - desi poate efeverscenta interventiilor mele au tradat asta deja! :)

Luminita spunea...

aslina, imi pare rau ca te simti atinsa, n-are nicio legatura cu tine. si nu poti nega ca exista mame care chiar asta fac, pozeaza in mame perfecte, really.

MoniQ spunea...

Se tot vorbeste despre ele peste tot, mamele perfecte, mamele roz. Cine sunt ele, va rog, un link. Pentru ca am trista banuiala, asemenea Alinei, ca se fac prea degraba astfel de judecati in culori pastel.
Iarta-ma Mamituni, daca suna a spam comentariul meu, te rog sa il elimini.

Mamiţuni spunea...

Doamnelor,
sa ne organizam, zic. In materie de structurat idei.

Eu una stiu c-am tacut de multe ori.
Si deduc c-au tacut si altii, de vreme ce n-am aflat c-ar fi vorbit. Pentru ca de vorbit ar fi, pentru ca tensiuni, mai mult sau mai putin intense, exista mereu.
Si m-a interesat sa scriu despre aceste taceri. Ceea ce cu onor am si facut.
Dupa postare, comentariile au completat, reflectat si substantiat ce-am scris.

Si-acum, recitindu-le, simt nevoia sa adaug/subliniez ca postarea asta e din categoria 1 la 1, nu 1 la/contra multi. E despre cum te simti citind-o. Si despre ce iti amintesti, ce iti evoca, despre tine. Si despre ce simti ca esti un pic mai liber(a) sa exprimi - chiar daca sentimentul asta de mica eliberare nu dureaza decat cateva secunde.
Cum te exprimi e complet alt subiect.
Parte din comentarii mi s-au dus si acolo. Na, poate nu era necesar.

Ma interesau in primul rand contemplarea subiectului si-n al doilea raspunsurile individuale - fie si pentru ca-s de parere ca-n povestea asta raspunsurile nu au cum sa fie colective.
Am cautat raspunsurile subiective, pentru ca-n situatii de soiul asta, obiectivitatea fie vine via compasiune, fie-i fortata si vine pe post de pat al lui Procust.
Multumesc ca le-ati dat.

Eu nu prea (mai) cred in valabilitatea raspunsurilor "despre altii". De-alea, de tip deget aratator. Zic "mai" pentru ca regula asta poseda, ce-i drept, cateva exceptii notabile, cum ar fi cazu-n care esti responsabil cu recensamantu'.
Si-n plan identitar nu prea mai cred nici in definitiile contrastante. (desi-n alte planuri le folosesc, deh, retorica asta...).

Deci varianta cu grupatu-n categorii de oameni care fac / nu fac X nu prea-mi pare potrivita - pentru ca, nu de alta, saraceste, prin simplificare.

Mai bine grupam ideile.

alina spunea...

Eu am vrut doar sa spun ca faptul ca taci nu e musai bai.
Si daca taci si zambesti nu inseamna ca pozezi.
Am completat. :) Cu personalul meu.

Luminita, zic, in continuare, ca gresesti, zau.
Eu nu cred in perfectiune (umana) si nici in poza.
Mai degraba cred ca in spatele tacerilor sunt esente care nu ne privesc sau care dor mai acut decat putem intelege.
Asta cu pozatul ... ma zgarie, serios.
Vorbim despre Angelina Jolie, despre alt star al momentului cumva?
Atunci poate, da, slitul de la fusta a fost gandit accentuat.
Dar o mama "normala" (ah, Moni!) are, uite ultima postare geniala a Mamitunei, pe rand, toate culorile curcubeului.
Ce alege ea sa puna la catastif, la ochii lumii sau cat de cat la vedere, e alta mancare de peste decat ce este ea pe dinauntru, si nu inseamna POZA.
Am spus, repet, am primit replica asta palma peste fata de prea multe ori, ca sa nu ma lezeze instant.
De la "bai, ce te dai asa perfecta, mereu zambind, vai de fundul tau, traiesti intr-o iluzie, viata e rahat", pana la reactia "ah, deci tu oricum pici mereu in picioare, se vede ca maternitatea iti prieste, lasa, glumesti acum cand spui ca ti-e greu, nu te cred!". Habar nu ai de cate ori. Cata insingurare.

Nu generalizez, dar am un pic de introspectie la subiect. Asta cu rozul.
Of.

alina spunea...

Gratioasa - am patit-o si cum spui tu, iarasi de multe ori. Vezi omul la pamant, gemand, oferi un gand, din inima deja incercata, cu nuanta "e greu, stiu, dar trece" si primesti ... o mare flegma la schimb. Pai, vorba ta, ce sa mai spui atunci? Iarasi, TACI. :(

gratioasa spunea...

Alina, cred ca subiectul e mult mai delicat de atat.. Si cu atat mai delicat de facut diferenta intre oamenii care-s la pamant si intind mana dupa ajutor, si intre aceia care-s la pamant dar prefera sa fie acolo o perioada, ca apoi sa se ridice singuri, cu resursele lor, alea putine, multe, cate or avea. Cred foarte tare ca adultii au mecanisme asemanatoare cu ale copiilor; "Las` ca trece" e de multe ori egal cu "nu (te) mai plange, nu mai simti ceea ce simti, e la fel inutil ca o iluzie, ca oricum trece" ori cu "s-ar putea ca tu sa nu poti de unul singur, lay it on me". - unii chiar au nevoie sa planga si doar sa fie intelesi, lasati sa fie, acceptati cu indurerarea lor cu tot, sa-si traiasca experienta aia "nasoala" fix cum ii e dat sa fie. Desi tu poate ai avut cele mai nobile intentii, cam de acolo, cred, "scuipatul" despre care povestesti.
Poate fac scenarii aiurea, iti vorbesc doar din ce am intalnit eu.

Ti-am citit (abia) acum toate comentariile, am un deja vu, si eu sunt perceputa in comunitatea noastra "parinte roz" (doar ca aci se foloseste termenul "bland"), dar atata timp cat stiu ca nu ma imbrac rochie de bal cand ies cu copiii afara si ca nu-mi impart strategiile in crescut copiii decat atunci cand sunt cerute, sunt constienta ca "rozul" din ochii lor e o perceptie care le apartine in intregime, una poate legata de standardele lor in parintit, de cum le-ar placea probabil sa fie sau sa nu fie, de nevoia lor de a se identifica prin comparatii, or probabil manifestarile mele sunt prea subtile pt a fi percepute in toate nuantele lor exacte. In realitate sunt multicolora (asa, ca-n postul recent al lui Mamituni :) si chiar mai mult de atat), eu stiu asta, si o recunosc din prima suflare, fara sa stau pe ganduri. O chestiune esentiala, mi se pare mie, atunci cand "te" introduci intr-un dialog intim, de la egal. (zic "intim", pt ca dialogurile dintre parinti, daca nu-s despre vreme ori despre fructe bune si nebune in piureuri, sunt de obicei intime)

In virtual e.. un pic altfel, lipsesc multe ustensile.. "A ajuta", aici, imi pare aproape o arta.

MoniQ, cand imi ceri link practic imi ceri sa specific cu degetul, imi devine clar ca imi pui la indoiala perceptia. Chiar si la adulti, un comportament (atipic) este un limbaj, o parte infinitezimala (poate) din ceea ce sunt ei de fapt. Motiv pt care n-as pune ever pe cineva anume la zid (mai ales aci, pe un spatiu neutru, unde nu s-a desfasurat). Dar te asigur ca atunci cand am intalnit abordarile respective calcand peste neputinta altora fara urma de empatie, am scos din mine ce am simtit legat de asta. Iar cand n-am facut-o.. ghinionul meu. E tarziu.
Acum prefer sa ma opresc aici, imi asum ca experienta mea si nu numai a mea, vad) sa fie vazuta in continuare ca una distorsionata sau cuvantul meu mincinos.

Scuza-mi poliloghia Mamituni, data aviatoare o sa fiu mai succinta.. si pe subiect

MoniQ spunea...

Gratzi, imaginea de mamabuna, mamaperfecta, mamaroz e tot mai mult asociata cu cea de neinduplecata, de aspra judecatoare, de pumn in gura si bocanc in fata. Cumva vine la pachet fericirea maternitatii cu degraba judecata, cu didacticismul parintesc, iar eu, ca o posibil perceptibila "supermama" ma simt etichetata astfel prea usor. Pentru ca da, in cazul meu particular si absolut subiectiv maternitatea este echivalenta cu o implinire fara de margini care poate fi interpretata gresit drept viata pe norisori de puf roz. Doar ca rozul asta are atatea nuante si e extrem de capricios si iute murdaribil.
De fapt nu sunt decat mama imperfecta a unui copil perfect.
Discutia se poate intinde la infinit, Mamituni, plecaciune pentru rabdarea cu care ne lasi sa ne despletim cuvintele .

alina spunea...

Moni, subscriu 1000%!

Grati - eu vorbeam despre situatii palpabile real, nu neaparat despre virtual, unde schematicismul comunicarii e inevitabil fragmentat/bil. Intotdeauna sunt nuante si eu sunt omul care se apleaca doar cu dragoste si cu grija fata de respectivele nuante. Din nefericire senzatia e ca-i furi celui cazut din ... puterea pe care i-o da insasi situatia critica, ca automat interventia inseamna pozitionare in superioritate. Noi, pe romaneste, nu stim sa spunem "multumesc, nu" sau sa acceptam cu lejeritate si firesc un umar. Avem orgoliul prea plinului de sine atotputernic. O spun cu tristete. Am fost si eu acolo, am respins si eu. Dar nu am scuipat. In schimb am primit flegme, de cealalta parte ... oh. :(
Tocmai pentru ca "roz". Evident, cum spui, perceptia externa, nicidecum asumarea mea.

Si gata, nu ma mai lungesc. :)

Mamiţuni spunea...

Alina,
ce zic eu e ca alegerea de-a tacea ar trebui sa fie personala, nu impusa.

Gratioasa,
scrie cat si ce crezi tu de cuviinta. Inteleg ca te-au prins temele de discutie :)

MoniQ,
rabdare exista.
Si descalcirile mi se par esentiale.
Si (daca tot ziceam de zis) am momente-n care cred ca-ti invidiez capacitatea de-a conserva sentimentul de implinire fara margini.