Ce n-am spus. Ce nu spunem?

Am pornit de la postarea asta şi de la următoarele panseuri:

Există gânduri „mămiceşti” pe care nu le spunem?
Da.


Are sens să le spunem pe toate?

Probabil că nu - pentru că unele, în înfierbântarea momentului, par a căpăta proporţii apocaliptice (ca şi cum ar fi proiectate în mărime exagerată pe vreun perete de percepţie / conştiinţă) şi-apoi ... ei, pur şi simplu râzi de ele. (biiine, în cazu’ ăsta specific are rost să le menţionezi, de amuzament)

Iar de altele pur şi simplu uiţi. Ceea ce arată ori o măreaţă capacitate auto-represivă, ori oboseală ieşită din comun, ori (cel mai simplu) lipsa de importanţă.

Dar unele lasă urme.

Şi unele din urmele astea dor.

Şi unele din urmele care dor sunt pentru mult timp. Sau pe viaţă. Şi nu doar pe o viaţă, pe mai multe.



De ce păstrăm tăcerea?

De ce nu vorbim de gândurile negre, de coşmaruri, de momentele de regret, de angoase, de saturaţie, de extenuare psihică, de depresie, de temeri, de izolare, de urletele interioare, de dificultăţile de adaptare, de momentele de furie, de amorţire emoţională, de zombificare, de răzbunări, de (aşa cum zice postarea instigatoare) pragul de abuz?



Din cauza faptului că maternitatea e idealizată? Şi prea puţine persoane par a putea reconcilia cu succes ambivalenţa aferentă, de fapt, oricărei întreprinderi umane?

Din cauză că teama de dezaprobare instant-făţişă e prea puternică?

Din pudoare?

Din cauza ideii că indivizii sunt unici şi experienţele lor, prea diverse pentru a putea fi tratate unitar?

Din teama de a fi judecat - dar, în esenţă, neajutat, dimpotrivă? Din percepţia acută a lipsei de compasiune?

Din speranţa că poate trece? (căci, nu-i aşa, toate trec. când şi cu ce preţ ar implica alte discuţii)

Din pricina lozincilor şablonarde legate de iubirea necondiţionată?

Din singurătate?

Din sentimentul că demersul e, oricum, inutil?

Pentru că trebuie să rabzi, iar suferinţa e o mare virtute? (sincer, nu, e o mare tâmpenie în numele căreia s-au produs multe crime)

Din lipsa unei abordări structurate? Din neştiinţa de a diferenţia?



Rolul de părinte e greu. Te duce pe teritorii anterior necartate şi, oricât te-ai antrena, nimic nu te poate pregăti integral dinainte. Motiv pentru care, chiar şi atunci când ai deja X copii, la X+1 tot vor fi momente-n care te vei trezi cu garda jos şi cu plexul turtit de surprize. E o călătorie cu multe momente inedite şi nu vor fi toate plăcute. Nu au cum.

Aş zice că-i şi-atât de complex încât nu poate fi descris decât pe faţete şi că mare parte din frustrarea în raport cu el vine din faptul că prea mult popor se pretinde unic şi atotputernic deţinător al adevărului suprem.

Aş mai zice că deseori tăcem din dorinţa de-a nu-i agresa pe alţii cu ventilaţiile noastre auto-clasificate ca inutile. Şi/sau pentru că replica (nepotrivită, dar des întâlnită) la auzul dificultăţilor cuiva e una idiot-competitivă de tip „da’ stai să vezi ce nasol o duc eu”. Deosebit de intens ajutătoare, fireşte.

Că alteori simţim spectrul fricii de anormalitate. Căci, nu-i aşa, încadrările există. Se-aplică. Şi, dacă tot mi-e greu, de ce să-mi mai adaug la povară paişpe pietre de moară „înţelept” aruncate-n subiect de comentatorii intens preocupaţi de grija altuia?


Şi-mi imaginez un cerc clar-obscur în care diferite voci spun, rând pe rând, poveştile îngropate sub tăcere, şi mâinile se mişcă, gesticulând, în ritmul exteriorizat al istorisirii, sau într-unul ceva mai greu exprimabil - cel al bătăilor de inimă.


Oh, da, au fost.
Au fost momente în care m-am gândit cum ar fi dac-aş pleca acum.
Dac-aş dispărea.
Dacă pur şi simplu nu m-aş mai ridica din pat / de jos.
Dacă nu m-aş duce să-l caut.
Dacă aş ridica palma şi-aş lăsa mâna să-şi urmeze atât de demult învăţata, de la primire, traiectorie.
În care am trântit cu lucruri de pereţi şi podele.
În care m-am retras şi/sau refugiat în altceva.
În care am simţit furie. Nu din aceea fierbinte, hipertensivă, mai uşor de stins când energia se disipă, ci din cea criminală, rece, calculată, metalic-ucigătoare.Şi dorinţă de răzbunare pentru-deja-nu-mai-conta-ce.


Sunt aspectele care, odată manifestate, te fac monstru.
Dar, spuse, te umanizează. Chiar şi retroactiv.


Despre câte altele şi de ce păstrăm tăcerea?