Joc de rol

(iar am trişat şi-am programat, de miercuri, postarea)

Se iau neşte tipologii (mai mult sau mai puţin arbitrare).



Mama temătoare
Eventual vag ipohondră.
Care se teme şi de umbra ei, ca să nu mai zic de curent şi alte maladii incurabilo-letale. Peste tot vede numa’ germeni şi viruşi, toţi, cel puţin la fel de gravi ca Ebola. A, şi multe vehicule duşmănoase, care pândesc copiii ca să-i calce / lovească.



Mama autoritar-agresivă.
Care nu se opune neapărat tuturor iniţiativelor copilului, însă, când o face, nu se sfieşte să urle şi să bruscheze / pocnească. E ranchiunoasă şi nu ezită să se descarce / răzbune pe copil.



Mama ne-permisivă
Care întâi tre’ să indice ea ce şi cum, altfel nu dă voie (mai) nimic.
Categoria: „copiii trebuie văzuţi, nu auziţi” - sau „un’te pun, acolo stai”.
Moartea iniţiativei infantile.



Mama deprimată
Care le vede pe toate-n negru, fără contur ori relief, şi căreia nu-i arde de nimic.



Mama epuizată
Care nu le-ar vedea pe toate-n negru, da’ care, dintr-un variu motiv, nu mai are, momentan, energie pentru văzutu-n alte culori.
Care se duce-n cap la cea mai mică deviere.



Mama suportivă
Eventual, chiar veselă, energică  şi  jucăuşă .




(lista poate, desigur, continua - mama dependentă, care nu poate trăi din cauza lui „ce va spune X/lumea”, mama nefericită, mama perfecţionist-veşnic nemulţumită, mama prezent-absentă, şamd)



Primul pas din joc: care din aceste tipuri te intrigă cel mai mult?
Alege unul. O singură mamă.



Al doilea pas din joc: care sunt replicile-şablon pe care le-ar spune respectiva mamă? (respectiva categorie de personaj, adică)
(aşa, la vreo 3-4 replici)
Şi care ar fi cele mai frecvente comportamente la care ar recurge?



Al treilea pas din joc necesită un partener de ...joacă/joc.
Pentru tipul / personajul ales, e nevoie de un partener-„actor„, care să spună replicile anterior „alocate” mamei, în vreme ce mama din viaţa reală, legată la ochi, joacă rolul copilului (şi face ce-ar face un copil. orice copil).



Al patrulea pas e acţiunea - de preferinţă spontană - lansată de „copil” (mama din viaţa reală), la care „mama” (partenerul de joc de rol) reacţionează pornind de la cele trasate la punctul doi.
Acţiunea continuă până la înfierbântarea copleşitoare - care vine, pentru cine e prins de joc, în 4-5 minute.


Al cincilea pas: contemplarea propriilor revelaţii. Sentimentele încercate din rol.



Din urmărirea unor astfel de jocuri de rol ştiu că uneori copiii percep atenţia intens acordată (chiar dacă ea constă-n urlete şi ghionţi) drept dezirabilă. Că, deseori, e singura de care au parte.

Că pentru copii timpul înseamnă atenţie acordată lor, nu lucrurilor care trebuie făcute pentru ei.

Că, atunci când e vorba (tot de) timp, copiii tind să-ncerce să recupereze în intensitate ce nu le-ajunge cantitativ. Exploatează, practic, la maxim, orice minuţel de care dispun.

Că poa’ să fie foarte mare diferenţa între ce simte, respectiv face, mama, şi ce ajunge la copil, respectiv ce-şi va putea aminti ulterior.

Că pentru un părinte crescut cu gustul şi/sau cu amintirea violenţei e epuizant să facă altfel - pentru că trebuie să-şi urmărească atent, cenzureze şi altereze aproape fiecare pas, gest, gând. Rădăcinile violenţei sunt extrem de adânci.

Că „externii” (cei de pe margine) văd lucrurile cu totul altfel.

Că, tot din exterior, există tendinţa de „a lua partea” şi, aproape întotdeauna, imperativul corecturii imediate, sub imperiul judecăţii - deseori, pripite.
Când, de fapt, povestea ar trebui să stea sub semnul comunicării, conexiunii / conectării şi al ajutorului.