O poveste din tramvai. Şi una de pe stradă

A fost odată ca niciodată, pe vremea când ningea de nu se mai oprea, o călătorie cu tramvaiul.
Una, aşa, dintre multe altele.

Acu’, în cazul ăsteia anume, e neclar dacă tramvaiul venise cu întârziere sau nu, dacă onor călătorii or fi fost şi oarecum iritaţi, nu doar îngheţaţi. E greu să-şi mai amintească vreo careva, pentru că pe vremea aia zilele erau înghesuite rău şi păreau identice tare.

Ce se ştie clar e că, la o staţie anume, nu era aglomerat, aşa încât, dacă voiai, puteai vedea bine ce face cam orice pasager.

Ceea ce înseamnă că toată lumea din prima jumătate a tramvaiului a putut vedea cum bătrânelul care a urcat pe uşa din faţă (cea destinată, teoretic, coborârii) s-a grăbit foarte tare să-şi valideze cardul. Atât de tare încât nu s-a gândit să-i spună puştiului care-şi alesese ca loc de sprijin fix bara cu aparatul de chiţăit carduri să se dea un pic mai încolo, ca să poată vedea şi el, bătrânelul, ce afişează aparatul în momentul în care-şi apropie el, călător grabnic de corect, cardul.


Puştiul avea căşti şi, probabil, asculta muzică.
Bătrânelul nu avusese răbdare să mai facă un pas şi întinsese, dintr-o poziţie incomodă, micul dreptunghi de plastic.
Puştiul se dăduse foarte puţin la o parte. Cât să facă loc mâinii purtătoare de card.

 Ce a urmat a fost o tiradă furioasă a bătrânelului, nervos pe propria-i grabă şi pe propria-i neputinţă (şi, poate, lipsă de obişnuinţă?) în a cere ceea ce îşi dorea.
- Eşti un nesimţit! Din vina dumitale nu am putut citi nimic! Puteai să te dai mai încolo! Ce neobrăzare!

Puştiula tresărit şi l-a privit, dar nu a răspuns. A părut să-şi bage un pic capul între umeri. Apoi, a dat muzica mai tare la căşti.

Nebăgarea oficială în seamă a pus şi mai tare gaz peste foc.

- Eşti un prost crescut! Părinţii dumitale sunt nişte nimeni! Generaţia asta e de doi bani! Nu mai exista pic de respect.
Şi, tot aşa, bla-bla-bla-urlete-urlete preţ de încă vreo câteva zeci de secunde, nu multe, până când strigătorul nostru, devenit vag conştient că nu e aprobat, a renunţat.

N-a intervenit nimeni.

Două staţii mai încolo, bătrânelul a coborât aruncând priviri ucigătoare restului de călători, vatmanului şi, aşa, tramvaiului în general. Poate chiar şi RATB-ului. Asta până la trecerea de pietoni, când în faţa ochilor i s-au înfăţişat alte ţinte.


Pe scurt: vreau ceva - nu (îndrăznesc să) cer (sau poate aştept să mi se facă, să mi se dea, să aibă toată lumea un acces de umilă plecăciune-n prezenţa maiestăţii mele) - mă-nervez când nu capăt ce n-am cerut - restu’ lumii & tot neamu’ lor e/sunt de vină.

A, şi eventual, când fac scandal, de nervi, mai bag la interval şi nişte zicale cu iz tradiţionalisto-clasico-fals-ştiinţific.

Logic, nu?




Na, şi una de pe stradă, de data asta din alt film.

Pen’ că lumea e mică, dau nas în nas, într-o piaţă, cu C., o fostă colegă de servici, însoţită de mama ei (pe care o cunoşteau).
Evident, întreabă de Muţunau.
- Şi acum cu cine stă?
- Păi, acum, e la grădi. În rest, o aveam şi pe Bunica, dar de săptămâna viitoare pleacă pentru o vreme.
- A, zice mama lui C., păi îl trimiţi cu ea, nu?
- A, zice C., în acelaşi timp cu mumă-sa, păi el rămâne cu tine şi merge la grădi, nu?