duminică, 31 martie 2013
Vivaldi, Antipa, degerături
Vivaldi la Odeon (mult mai civilizat decât la Ateneu în materie de bilete; la Odeon poţi face rezervări online), Antipa (da, expoziţia aia, cu corpul uman) la... Antipa şi degerăturile - pe mâini.
Asta pentru că Muţunau a găsit de cuviinţă să sărbătorească ghebos ultima zăpadă, pierzându-şi o pereche de mănuşi (de-alea bune, thermo) şi băgând mâinile în toate mormanele de zăpadă, cu
sau fără /mănuşile noi, subţiri şi ude non-stop.
În rest: somn. Măcar un pic...
Post scriptum:
Aş fi pus interpretarea lui Itzak Perlman cu tot cu el, dar videoclipului respectiv i-a fost dezactivată încorporarea.
Pentru ora de anatomie, iaca varianta desenat-copilească, utilă pentru cine vrea să-nveţe engleza cu accent ... exotic.
Varianta cu accent rezonabil:
Canalul Turtle Diary mai are nenumărate alte filme interesante.
miercuri, 27 martie 2013
Cortina supărării şi trista limbă a urechilor vorbitoare
Magia e de două feluri, nu mai multe: e una veselă, şi una tristă.
Cea veselă e peste tot: în boabele de rouă, în mirosul ierbii ierbii proaspăt cosite, în curcubeie, în apele săltăreţe şi-n colţurile gurilor zâmbitoare.
E frumoasă, şi puternică, şi, dac-o ştii bine, şi durabilă.
E simplă - ceea ce o face cu atât mai complicată.
Cea tristă e o ţesătură insidioasă, misterioasă şi grea, cu darul iluziei. Iluzia e-o păcăleală, o părere, ceva înşelător... Pare că se-ntinde oricât şi că poate-apărea oriunde.
Asta-i cortina supărării. Aşa se cheamă.
Chiar şi tu, care eşti încă mic, o ştii: vinde, deodată, mare, grea, deasă, şi pare să te-nconjure. Sau, dacă ştie că nu te poate speria până-ntr-atât, stă, punct negru, mic şi greu, ca un cârlig care te tot ţine prizonier într-un loc, nu te lasă să te gândeşti la multe altele şi, deodată, sare la tine, să te-mproaşte cu tristeţe şi venin.
De câte ori ai stat supărat pe nici tu nu ştiai ce?
Vezi, de la cortina asta era.
E tare urâtă şi înspăimântătoare, dar, chiar şi aşa, tot avem ac de cojocul ei.
Ce crezi tu c-o poate face să dispară?
Poate nişte vorbe?
Poate câteva cântecele?
Poate un gând bun?
Da. Toate astea.
Dar cel mai bine şi mai repede dispare când te ia cineva în braţe, să te alinte. Supărării nu îi plac deloc îmbrăţişările! Ele sunt leacul pentru supărări, şi, atunci când vin ele, cortina ei se destramă.
De ce nu ne îmbrăţişăm mai des? Cine, noi? A, oamenii... Păi, nu ştiu... cred c-au uitat că pot....? Da, noi ne-amintim. Dar nici noi nu ne amintim întotdeauna atât de repede şi de bine pe cât am putea.
Ştii, uneori, oamenii foarte trişti, adică foarte înveliţi de cortina asta, nici nu se mai ating... şi nici nu mai zâmbesc. Nici pentru ce li se întâmplă în prezent, nici pentru ce-şi aduc aminte.
Atunci, cortina supărării se-ndeseşte şi lucrurile par să devină tot mai grele, orice -ai face.
Da, zâmbetele destramă şi ele cortina. Şi zâmbetele mai fac ceva: luminează atât de tare încăperea sau locul în care apar, încât toată lumea vede, clar şi bine, că nu-i chiar aşa de mare supărarea... că lucrurile se pot repara, ca oamenii să se împace.
De ce nu dispare?
Cortina asta e, din păcate, foarte iscusită. S-a agăţat de singurul lucru în care se putea ascunde.
Odată, demult, ca să nu dispară de tot, supărarea s-a ascuns în urechi.
Ale cui urechi?
Ale cui era prin preajmă. Ale oricui şi ale tuturor, aproape...
S-ar fi ascuns în dosul pleoapelor, dar oamenii clipesc des, şi n-a putut să se strecoare. Nu s-a putut duce nici în vreun buzunar - pentru că nu toate hainele au unul - şi nici în portofel, sau în poşetă, sau în căciuliţe.
A... de ce nu s-a dus în cizme?
Hm... poate pentru că voia să stea, mereu, cât mai aproape de oameni. Tu porţi cizme vara? Păi, vezi... şi, uneori, mergi şi desculţ. Cortina supărării nu s-ar fi putut ţine după tine.
În păr? A încercat, dar aluneca mereu. Aşa a ajuns, mai curând din întâmplare, în urechi. Şi-acolo s-a ascuns, o vreme.
Urechile sunt, însă, un organ complicat. O parte tare delicată şi complex construită a corpului omenesc. Cortina supărării, care se făcuse mică, a alunecat, ca pe un tobogan - dar unul închis, cum sunt câteva în parc - şi s-a duuuuus, până a ajuns într-un fel de melc. Nu, n-avem melci în urechi, sper, dar o parte a urechii seamănă cu un melc.
Ei, acolo a ajuns cortina, mică, mică.
Ştii că nu e aşa uşor să urci invers pe tobogan. Eu ştiu că tu poţi, desigur, doar că vreau să spun că e mai greu un pic şi durează mai mult faţă de momentele-n care doar aluneci.
Şi ce-a făcut acolo supărarea?
O vreme, a stat ascunsă. Apoi, a încercat să iasă. Supărării nu prea-i place să stea singură. Îi place să aibă spaţiu să se desfăşoare, să trântească lucruri, s-o vadă toată lumea cât de îmbufnată e!
Cum adică supărare îmbufnată?
Păi... să zicem că e o figură de stil!
Ideea e că, atunci când a-ncercat să iasă, n-a mai putut urca-napoi pe toboganul acela complicat, şi pentru că veneau mereu peste ea vorbe şi sunete. Şi singurul loc pe unde mai putea ieşi era... ei bine... pe un alt fel de tobogan.
Pe limbă.
Cum ajungi din urechi pe limbă?
Păi... ştii când aveai tu urechile-nfundate şi ţi-am sugerat să caşti gura mare, mare, mare?
Şi ţii minte că, după asta, ai auzit mai bine, pentru că ţi se desfundaseră urechile?
Nu, nu ştiu dacă atunci le înfundase sau nu vreo supărare. Tu ce-ţi aminteşti? E, nu-i bai dacă nu ştii precis.
Cum de nu înghiţi supărarea?
Ei, vezi tu... uneori o înghiţi. Mai degrabă adulţii o înghit, aş zice, şi apoi se poate-ntâmpla să-i doară burticile, pentru că, da, supărării nici în stomac nu-i place.
Dar de-obicei ea se grăbeşte să iasă alunecând pe limbă - cât de repede poate.
Cum iese?
Sub formă de vorbe. Uneori, doar de sunete fără sens, dar, de cele mai multe ori, sub formă de sunete. Şi iese, aşa, cam ca aburul de sub un capac ridicat brusc - mult şi-n toate părţile.
Da, uneori mai iese şi sub formă de lacrimi.
Ce fel de vorbe?
Nu prea bune. De fapt, chiar rele. Care duc şi ele, mai departe, supărarea... care-şi face, aşa, o cortină nouă...
Da, e ca şi când ai avea urechi vorbitoare.
Nu, n-are rost să le astupăm; odată pentru că nu ştiu dacă aşa chiar vom putea împiedica supărarea să iasă, şi-apoi pentru că pe acelaşi drum merg şi vorbele bune pe care le auzi... şi poate nu vrei să renunţi şi la ele!
Doar că aşa se-ntâmplă: uneori, cortina supărării e atât de mare şi de grea, încât vorbele ies, pur şi simplu, reci, rele şi triste.
Şi când supărarea e multă, ori s-a adunat destulă în timp, vorbele astea ies multe şi grele.
E o limbă tristă, a urechilor vorbitoare.
(poveste pentru Muţunau, şi nu numai)
Cea veselă e peste tot: în boabele de rouă, în mirosul ierbii ierbii proaspăt cosite, în curcubeie, în apele săltăreţe şi-n colţurile gurilor zâmbitoare.
E frumoasă, şi puternică, şi, dac-o ştii bine, şi durabilă.
E simplă - ceea ce o face cu atât mai complicată.
Cea tristă e o ţesătură insidioasă, misterioasă şi grea, cu darul iluziei. Iluzia e-o păcăleală, o părere, ceva înşelător... Pare că se-ntinde oricât şi că poate-apărea oriunde.
Asta-i cortina supărării. Aşa se cheamă.
Chiar şi tu, care eşti încă mic, o ştii: vinde, deodată, mare, grea, deasă, şi pare să te-nconjure. Sau, dacă ştie că nu te poate speria până-ntr-atât, stă, punct negru, mic şi greu, ca un cârlig care te tot ţine prizonier într-un loc, nu te lasă să te gândeşti la multe altele şi, deodată, sare la tine, să te-mproaşte cu tristeţe şi venin.
De câte ori ai stat supărat pe nici tu nu ştiai ce?
Vezi, de la cortina asta era.
E tare urâtă şi înspăimântătoare, dar, chiar şi aşa, tot avem ac de cojocul ei.
Ce crezi tu c-o poate face să dispară?
Poate nişte vorbe?
Poate câteva cântecele?
Poate un gând bun?
Da. Toate astea.
Dar cel mai bine şi mai repede dispare când te ia cineva în braţe, să te alinte. Supărării nu îi plac deloc îmbrăţişările! Ele sunt leacul pentru supărări, şi, atunci când vin ele, cortina ei se destramă.
De ce nu ne îmbrăţişăm mai des? Cine, noi? A, oamenii... Păi, nu ştiu... cred c-au uitat că pot....? Da, noi ne-amintim. Dar nici noi nu ne amintim întotdeauna atât de repede şi de bine pe cât am putea.
Ştii, uneori, oamenii foarte trişti, adică foarte înveliţi de cortina asta, nici nu se mai ating... şi nici nu mai zâmbesc. Nici pentru ce li se întâmplă în prezent, nici pentru ce-şi aduc aminte.
Atunci, cortina supărării se-ndeseşte şi lucrurile par să devină tot mai grele, orice -ai face.
Da, zâmbetele destramă şi ele cortina. Şi zâmbetele mai fac ceva: luminează atât de tare încăperea sau locul în care apar, încât toată lumea vede, clar şi bine, că nu-i chiar aşa de mare supărarea... că lucrurile se pot repara, ca oamenii să se împace.
De ce nu dispare?
Cortina asta e, din păcate, foarte iscusită. S-a agăţat de singurul lucru în care se putea ascunde.
Odată, demult, ca să nu dispară de tot, supărarea s-a ascuns în urechi.
Ale cui urechi?
Ale cui era prin preajmă. Ale oricui şi ale tuturor, aproape...
S-ar fi ascuns în dosul pleoapelor, dar oamenii clipesc des, şi n-a putut să se strecoare. Nu s-a putut duce nici în vreun buzunar - pentru că nu toate hainele au unul - şi nici în portofel, sau în poşetă, sau în căciuliţe.
A... de ce nu s-a dus în cizme?
Hm... poate pentru că voia să stea, mereu, cât mai aproape de oameni. Tu porţi cizme vara? Păi, vezi... şi, uneori, mergi şi desculţ. Cortina supărării nu s-ar fi putut ţine după tine.
În păr? A încercat, dar aluneca mereu. Aşa a ajuns, mai curând din întâmplare, în urechi. Şi-acolo s-a ascuns, o vreme.
Urechile sunt, însă, un organ complicat. O parte tare delicată şi complex construită a corpului omenesc. Cortina supărării, care se făcuse mică, a alunecat, ca pe un tobogan - dar unul închis, cum sunt câteva în parc - şi s-a duuuuus, până a ajuns într-un fel de melc. Nu, n-avem melci în urechi, sper, dar o parte a urechii seamănă cu un melc.
Ei, acolo a ajuns cortina, mică, mică.
Ştii că nu e aşa uşor să urci invers pe tobogan. Eu ştiu că tu poţi, desigur, doar că vreau să spun că e mai greu un pic şi durează mai mult faţă de momentele-n care doar aluneci.
Şi ce-a făcut acolo supărarea?
O vreme, a stat ascunsă. Apoi, a încercat să iasă. Supărării nu prea-i place să stea singură. Îi place să aibă spaţiu să se desfăşoare, să trântească lucruri, s-o vadă toată lumea cât de îmbufnată e!
Cum adică supărare îmbufnată?
Păi... să zicem că e o figură de stil!
Ideea e că, atunci când a-ncercat să iasă, n-a mai putut urca-napoi pe toboganul acela complicat, şi pentru că veneau mereu peste ea vorbe şi sunete. Şi singurul loc pe unde mai putea ieşi era... ei bine... pe un alt fel de tobogan.
Pe limbă.
Cum ajungi din urechi pe limbă?
Păi... ştii când aveai tu urechile-nfundate şi ţi-am sugerat să caşti gura mare, mare, mare?
Şi ţii minte că, după asta, ai auzit mai bine, pentru că ţi se desfundaseră urechile?
Nu, nu ştiu dacă atunci le înfundase sau nu vreo supărare. Tu ce-ţi aminteşti? E, nu-i bai dacă nu ştii precis.
Cum de nu înghiţi supărarea?
Ei, vezi tu... uneori o înghiţi. Mai degrabă adulţii o înghit, aş zice, şi apoi se poate-ntâmpla să-i doară burticile, pentru că, da, supărării nici în stomac nu-i place.
Dar de-obicei ea se grăbeşte să iasă alunecând pe limbă - cât de repede poate.
Cum iese?
Sub formă de vorbe. Uneori, doar de sunete fără sens, dar, de cele mai multe ori, sub formă de sunete. Şi iese, aşa, cam ca aburul de sub un capac ridicat brusc - mult şi-n toate părţile.
Da, uneori mai iese şi sub formă de lacrimi.
Ce fel de vorbe?
Nu prea bune. De fapt, chiar rele. Care duc şi ele, mai departe, supărarea... care-şi face, aşa, o cortină nouă...
Da, e ca şi când ai avea urechi vorbitoare.
Nu, n-are rost să le astupăm; odată pentru că nu ştiu dacă aşa chiar vom putea împiedica supărarea să iasă, şi-apoi pentru că pe acelaşi drum merg şi vorbele bune pe care le auzi... şi poate nu vrei să renunţi şi la ele!
Doar că aşa se-ntâmplă: uneori, cortina supărării e atât de mare şi de grea, încât vorbele ies, pur şi simplu, reci, rele şi triste.
Şi când supărarea e multă, ori s-a adunat destulă în timp, vorbele astea ies multe şi grele.
E o limbă tristă, a urechilor vorbitoare.
(poveste pentru Muţunau, şi nu numai)
sâmbătă, 23 martie 2013
Muţunau, gospodarul de weekend
În dimineţile de sâmbătă şi duminică (atunci când Mamiţuni nu trebuie cu
niciun chip trezită, excepţie făcând, eventual, marile cataclisme-n prezenţa
cărora e de aşteptat să se trezească şi singură, da’ pentru care ar aprecia
şansa celor câteva minute de avans, pentru a se deghiza în om treaz), Muţunau se
gospodăreşte remarcabil.
Îşi pregăteşte micul dejun, desfăcând batonul nou de mozzarella din frigider (că ăla deja deschis - de ieri - e, desigur, prea vechi, antichitate curată) şi forfecându-şi un sandviş vag tortilian (sau şaormist?) din susnmita moţarelă şi oarece lipii (preventiv puse facil la dispoziţie).
Ştie să se folosească de cuţit - mai precis, ca să nu-şi taie deştele (şi să şi aibă un succes monstru în societate, ulterior), ştie să taie folosindu-se de furculiţă şi cuţit.
E drept că s-a lăsat mai greu convins să taie încet, că nu-i fuge nicăieri mâncarea din farfurie... încă e circumspect în materie.
Ce e pe jos nu prea mai contează - dar cine să le mai numere...
Când s-a plictisit groaznic vine şi-şi pupă muma pe frunte, dându-i cu grijă la o parte pleata din ochi.
Când s-a uber-plictisit groaznic, pupă de două ori.
O cafea n-ar face şi el.
Îşi pregăteşte micul dejun, desfăcând batonul nou de mozzarella din frigider (că ăla deja deschis - de ieri - e, desigur, prea vechi, antichitate curată) şi forfecându-şi un sandviş vag tortilian (sau şaormist?) din susnmita moţarelă şi oarece lipii (preventiv puse facil la dispoziţie).
Ştie să se folosească de cuţit - mai precis, ca să nu-şi taie deştele (şi să şi aibă un succes monstru în societate, ulterior), ştie să taie folosindu-se de furculiţă şi cuţit.
E drept că s-a lăsat mai greu convins să taie încet, că nu-i fuge nicăieri mâncarea din farfurie... încă e circumspect în materie.
Ce e pe jos nu prea mai contează - dar cine să le mai numere...
Când s-a plictisit groaznic vine şi-şi pupă muma pe frunte, dându-i cu grijă la o parte pleata din ochi.
Când s-a uber-plictisit groaznic, pupă de două ori.
O cafea n-ar face şi el.
miercuri, 20 martie 2013
Cum a devenit Muţunau adolescent... (II)
Episodul 1:
Muţunau, cu muci de
1 metru (cub), patrulează flamboaiant prin casă, desculţ. Cu chicioarele goale, adică.
La vederea
infracţiunii, Mamiţuni face precum o mâţă electrocutată şi apoi ordonă
Muţunau replică
demn, cu dicţie şi accente.
- Nu îmi iau papuci. Sunt sigur că papucii n-au nicio
nevoie să fie încălţaţi. Ce, tu n-ai mai văzut oameni fără
papuci? Sigur există! Şi la vară am să stau la mare în
bucanci.
Episodul 2:
- După ce-ai fost la toaletă te speli pe mâini.
- Ce mamă nesuferită am!!!
luni, 18 martie 2013
Tot iubitoriul de Tom şi Jerry ar vrea să aibe sub ochiu-i...
Acest site.
Habar n-aveam că pe iluştrii fugăritori (de-acum) heptagenari îi chema, la prima strigare, Jasper (Jasper?!?!) si Jinx...
(dreptu-i, mâţu’ cam avea faţă de Jasper...)
Habar n-aveam că pe iluştrii fugăritori (de-acum) heptagenari îi chema, la prima strigare, Jasper (Jasper?!?!) si Jinx...
(dreptu-i, mâţu’ cam avea faţă de Jasper...)
duminică, 17 martie 2013
Spiritu’ scării
L’esprit de l’escalier, după francezi. Mintea românului cea de pe urmă, după
mioritico-danubiano-pontici.
Noa. În caz că mergeţi vreodată la un atelier de nu’ş ce pentru copii, care atelier, ca mai toate, se desfăşoară în spaţiul deţinut de altcineva, şi acolo, brusc, vă treziţi că se filmează atelierul...
... fără să vi se ceară nicio secundă acordul...
... şi nici consimţământul scris, cum cere legea...
Când interpelaţi omuleţii responsabili de filmat (de la organizatorul atelierului şi proprietarul spaţiului până la reporter şi cameraman), FILMAŢI-I. Cu telefonu’, cu ce-o fi.
Aş paria că se schimbă brusc atitudinea şi-ntrebarea „da’ ce-aţi putea avea împotriva filmatului, cu ce v-ar putea deranja???” dispare brusc.
Noa. În caz că mergeţi vreodată la un atelier de nu’ş ce pentru copii, care atelier, ca mai toate, se desfăşoară în spaţiul deţinut de altcineva, şi acolo, brusc, vă treziţi că se filmează atelierul...
... fără să vi se ceară nicio secundă acordul...
... şi nici consimţământul scris, cum cere legea...
Când interpelaţi omuleţii responsabili de filmat (de la organizatorul atelierului şi proprietarul spaţiului până la reporter şi cameraman), FILMAŢI-I. Cu telefonu’, cu ce-o fi.
Aş paria că se schimbă brusc atitudinea şi-ntrebarea „da’ ce-aţi putea avea împotriva filmatului, cu ce v-ar putea deranja???” dispare brusc.
sâmbătă, 16 martie 2013
Zicerile cam directe ale lu' Mamiţuni către directorii de şcoală şi/sau grădiniţă
(vorbesc de mediul privat, educaţie alternativă)
Înţeleg că formarea educatorilor / învăţătorilor / profesorilor tăi costă. Mult.
Înţeleg că eşti la conducerea unei afaceri care, deşi are rulaj mare, nu e neapărat dintre cele mai profitabile, şi în niciun caz rapid profitabile.
Înţeleg că deschiderea unei grupe / clase noi se va recupera greu & lent, peste ani - şi-n niciun caz mai devreme de un ciclu primar.
Dacă tot doreşti să susţin eu o parte din aceste costuri, iată ce ajută şi ce nu în expunerea problemei.
Nu sunt citate, sunt descrieri ale unor stări de fapt / atitudini.
Nu ajută inflexibilitatea - „aşa am calculat eu, sigur nu se poate mai bine”.
Nu ajută impunerile - „ori cum zic eu, ori deloc, că eu pot să nu deschid, o fac pentru voi”.
Şi eu ştiu că mai sunt alţi părinţi care, din varii motive, ţi-ar da tot bănetul cerut, în avans.
Şi tu ştii că mai există alte şcoli - unele foarte bune şi semnificativ (20% - 30%) mai ieftine. Eşti şcoală primară, nu facultate de Ivy League.
Şi amândouă ştim că nu eşti organizaţie non-profit.
Nu ajută să nu răspunzi la întrebări. Dacă nu-ţi comunici clar (sau deloc...) raţionamentele, eu nu văd în capul tău, sau pe vreun ecran magic aferent, cum ai ajuns la cererile pe care mi le expui. Habar n-am de câte ori ai întors pe toate părţile (sau nu...) tema asupra căreia te-ntreb eu.
Când comunici clar, n-o să pun decât, eventual, întrebări care să-mi verifice mie înţelegerea.
Nu ajută să nu accepţi sugestii. Înţeleg că dacă-ţi spun că hotelul se plăteşte după ce s-a-ncheiat perioada de cazare, nu înainte, şi că poţi cere plata la un termen şi mai extins, te inflamezi. Nu văd cu ce e de folos.
Nu ajută să ceri bani (mulţi!) în avans cu mai bine de un an fără să admiţi, măcar, că asta poate fi o problemă serioasă pentru părinţi. Mai ales când anunţi că vrei de nşpe ori salariul mediu, de azi în 8 săptămâni (unde nşpe e zdravăn mai mare decât 2...)
Nu ajută (de fapt, încurcă groaznic) să te bazezi pe vreo postură curentă de monopol.
Nu ajută să faci confuzii / suprapuneri între:
- încrederea pe care o am în metodologia pe care o reprezinţi
- încrederea pe care o am în capacitatea ta de a pune corect în practică paradigma cu pricina
- eventuala încredere în capacităţile tale manageriale (de unde ştiu că te pricepi să-ţi eficientizezi costurile? creşterea afacerii pe seama cererii nu e o dovadă suficientă. de unde ştiu că gestionezi bine fluxurile de capital? dacă mă urc cu tine-n barcă şi pe la mijlocul drumului constat că e muuuultă apă de scos din ea?)
- disponibilitatea mea de-a investi alături de tine, transformându-mă din client în partener
- capacitatea imediată de a pompa sume mai de bani, cu mult înainte, c-aşa le ceri tu.
Mi le ceri pe toate. Pen’ că le presupui, cumva, garantate deja.
Zici că, dacă îţi acord capitalurile de încredere, e logic să te şi plătesc când şi cât vrei. Păi nu, că şi încrederea e tot ceva ce primeşti. Tot de la mine.
În plus, pot să doresc să te susţin financiar (că de fapt asta vrei, să-ţi fiu sursă de fonduri nerambursabile) dar să nu pot pe loc vira banii.
Mai bine ne uităm la:
Planul tău de business pentru grupa / clasa care mă interesează.
Dacă-mi ceri bani ca unui partener / investitor, poartă-te cu mine ca atare. Dă-mi să văd măcar fluxurile de capital pentru primul semestru, arată-mi cum sunt structurate costurile imediate sau premergătoare anului şcolar, răspunde-mi la întrebări, ceva... N-am căzut din copac ieri (am căzut alaltăieri) aşa încât poate-mi sare-n ochi ceva ce ţie, pen’ că stai de mii de ani cu nasu-n aceleaşi cifre, nu ţi s-a arătat.
Compensaţiile (de orice fel) pe care le acorzi pentru plata în avans.
Pentru că n-am cum să plătesc în avans în „schimbul” încrederii pe care tot eu ţi-o acord.
Plata în mai multe rate mai mici.
Doresc o şcoală bună pentru copilul meu. N-o să m-apuc însă de vândut organe pentru asta. Că şi dacă m-aş apuca, tot mi-ar lua timp.
Aspectele specifice pentru care ai nevoie de suport / ajutor / asistenţă.
Nu te suspectez c-ai avea 4 mâini şi nu m-aştept să poţi fi în mai multe locuri odată. Poate te ajută cineva cu căutarea unei locaţii noi, cu amenajarea ei, cu strângerea de fonduri... Da’ cere!!!
Şi recunoaşte contribuţiile, nu le lua majestuos de bune...
Înţeleg că formarea educatorilor / învăţătorilor / profesorilor tăi costă. Mult.
Înţeleg că eşti la conducerea unei afaceri care, deşi are rulaj mare, nu e neapărat dintre cele mai profitabile, şi în niciun caz rapid profitabile.
Înţeleg că deschiderea unei grupe / clase noi se va recupera greu & lent, peste ani - şi-n niciun caz mai devreme de un ciclu primar.
Dacă tot doreşti să susţin eu o parte din aceste costuri, iată ce ajută şi ce nu în expunerea problemei.
Nu sunt citate, sunt descrieri ale unor stări de fapt / atitudini.
Nu ajută inflexibilitatea - „aşa am calculat eu, sigur nu se poate mai bine”.
Nu ajută impunerile - „ori cum zic eu, ori deloc, că eu pot să nu deschid, o fac pentru voi”.
Şi eu ştiu că mai sunt alţi părinţi care, din varii motive, ţi-ar da tot bănetul cerut, în avans.
Şi tu ştii că mai există alte şcoli - unele foarte bune şi semnificativ (20% - 30%) mai ieftine. Eşti şcoală primară, nu facultate de Ivy League.
Şi amândouă ştim că nu eşti organizaţie non-profit.
Nu ajută să nu răspunzi la întrebări. Dacă nu-ţi comunici clar (sau deloc...) raţionamentele, eu nu văd în capul tău, sau pe vreun ecran magic aferent, cum ai ajuns la cererile pe care mi le expui. Habar n-am de câte ori ai întors pe toate părţile (sau nu...) tema asupra căreia te-ntreb eu.
Când comunici clar, n-o să pun decât, eventual, întrebări care să-mi verifice mie înţelegerea.
Nu ajută să nu accepţi sugestii. Înţeleg că dacă-ţi spun că hotelul se plăteşte după ce s-a-ncheiat perioada de cazare, nu înainte, şi că poţi cere plata la un termen şi mai extins, te inflamezi. Nu văd cu ce e de folos.
Nu ajută să ceri bani (mulţi!) în avans cu mai bine de un an fără să admiţi, măcar, că asta poate fi o problemă serioasă pentru părinţi. Mai ales când anunţi că vrei de nşpe ori salariul mediu, de azi în 8 săptămâni (unde nşpe e zdravăn mai mare decât 2...)
Nu ajută (de fapt, încurcă groaznic) să te bazezi pe vreo postură curentă de monopol.
Nu ajută să faci confuzii / suprapuneri între:
- încrederea pe care o am în metodologia pe care o reprezinţi
- încrederea pe care o am în capacitatea ta de a pune corect în practică paradigma cu pricina
- eventuala încredere în capacităţile tale manageriale (de unde ştiu că te pricepi să-ţi eficientizezi costurile? creşterea afacerii pe seama cererii nu e o dovadă suficientă. de unde ştiu că gestionezi bine fluxurile de capital? dacă mă urc cu tine-n barcă şi pe la mijlocul drumului constat că e muuuultă apă de scos din ea?)
- disponibilitatea mea de-a investi alături de tine, transformându-mă din client în partener
- capacitatea imediată de a pompa sume mai de bani, cu mult înainte, c-aşa le ceri tu.
Mi le ceri pe toate. Pen’ că le presupui, cumva, garantate deja.
Zici că, dacă îţi acord capitalurile de încredere, e logic să te şi plătesc când şi cât vrei. Păi nu, că şi încrederea e tot ceva ce primeşti. Tot de la mine.
În plus, pot să doresc să te susţin financiar (că de fapt asta vrei, să-ţi fiu sursă de fonduri nerambursabile) dar să nu pot pe loc vira banii.
Mai bine ne uităm la:
Planul tău de business pentru grupa / clasa care mă interesează.
Dacă-mi ceri bani ca unui partener / investitor, poartă-te cu mine ca atare. Dă-mi să văd măcar fluxurile de capital pentru primul semestru, arată-mi cum sunt structurate costurile imediate sau premergătoare anului şcolar, răspunde-mi la întrebări, ceva... N-am căzut din copac ieri (am căzut alaltăieri) aşa încât poate-mi sare-n ochi ceva ce ţie, pen’ că stai de mii de ani cu nasu-n aceleaşi cifre, nu ţi s-a arătat.
Compensaţiile (de orice fel) pe care le acorzi pentru plata în avans.
Pentru că n-am cum să plătesc în avans în „schimbul” încrederii pe care tot eu ţi-o acord.
Plata în mai multe rate mai mici.
Doresc o şcoală bună pentru copilul meu. N-o să m-apuc însă de vândut organe pentru asta. Că şi dacă m-aş apuca, tot mi-ar lua timp.
Aspectele specifice pentru care ai nevoie de suport / ajutor / asistenţă.
Nu te suspectez c-ai avea 4 mâini şi nu m-aştept să poţi fi în mai multe locuri odată. Poate te ajută cineva cu căutarea unei locaţii noi, cu amenajarea ei, cu strângerea de fonduri... Da’ cere!!!
Şi recunoaşte contribuţiile, nu le lua majestuos de bune...
joi, 14 martie 2013
Conspiraţia sabotorilor
Într-o veselă zi (mohorâtă cu spume şi urâtă ca porcu’, de altfel...) în care
Muţunaul era pictat pe faţă cu dungi şi plasă de Spiderman, mi-a venit,
reflectată de zâmbetul amuzat al unui trecător, IDEEA.
Să sabotăm, zic, această ordine exterioară plictisită şi gri! Ce tot atâta seriozitate, mutre obosite, haine anti-murdăritor închise la culoare, corectitudine politică, socială, cromatică, demografică şi mai ştiu eu de care. Ajunge!!!
Mâine-am să port o narcisă-n păr. (a rupt-o Muţunaul din ghiveci, pentru că şi el participă la Mişcare, în chip de conspirator-junior).
Tot mâine am să merg la piaţă pictată pe faţă. (încă nu m-am hotărât cu ce. oscilez între Sandy Bell şi Che Guevara)
Dacă plouă, o să fie de-a dreptul spectaculos.
Poimâine am să ies în parc cu un nas de clovn (făcut din hârtie albastră).
Iar răspoimâine cu o coroniţă de care am să leg două morişti din hârtie.
(Pictată pe mâini am ieşit deja - dar manifestul era timid...)
La inspiraţia furnizată de-un copiluţ din Bucureştii noi, prezent la cumpărături costumat în crocodil, aş mai ieşi, echipată în dinozaur (am găsit şi ce sunt, sunt un mix între Obositozaur şi Anchilozaur!), doar că tre’ să-mi fac costum.
Stimaţi co-conspiratori, ce-ar fi s-o punem de-un flash-mob etern?
Să sabotăm, zic, această ordine exterioară plictisită şi gri! Ce tot atâta seriozitate, mutre obosite, haine anti-murdăritor închise la culoare, corectitudine politică, socială, cromatică, demografică şi mai ştiu eu de care. Ajunge!!!
Mâine-am să port o narcisă-n păr. (a rupt-o Muţunaul din ghiveci, pentru că şi el participă la Mişcare, în chip de conspirator-junior).
Tot mâine am să merg la piaţă pictată pe faţă. (încă nu m-am hotărât cu ce. oscilez între Sandy Bell şi Che Guevara)
Dacă plouă, o să fie de-a dreptul spectaculos.
Poimâine am să ies în parc cu un nas de clovn (făcut din hârtie albastră).
Iar răspoimâine cu o coroniţă de care am să leg două morişti din hârtie.
(Pictată pe mâini am ieşit deja - dar manifestul era timid...)
La inspiraţia furnizată de-un copiluţ din Bucureştii noi, prezent la cumpărături costumat în crocodil, aş mai ieşi, echipată în dinozaur (am găsit şi ce sunt, sunt un mix între Obositozaur şi Anchilozaur!), doar că tre’ să-mi fac costum.
Stimaţi co-conspiratori, ce-ar fi s-o punem de-un flash-mob etern?
luni, 11 martie 2013
Cum a devenit Muţunau adolescent...
- Mami !!! Ia să nu mă mai pupi !!!
(patruani-şi-şapteluni. evident, pupăturile sunt în continuare şi acceptate, şi cerute. dar au apărut pretenţiile...))
(patruani-şi-şapteluni. evident, pupăturile sunt în continuare şi acceptate, şi cerute. dar au apărut pretenţiile...))
joi, 7 martie 2013
Muţunau contra Jacques Salomé şi alte ziceri pitoreşti
Nen-tu’ Jacques Salomé e (prin reprezentanţi) de părere că părinţii, care-s responsabili pentru
nevoile copiilor (nevoi pur umane, de bază, universal valabile, şi nevoi
relaţionale) şi nu pentru dorinţele progeniturilor, ar face bine să-şi asume asta, teoretic und practic, şi
s-o şi comunice sistematic copchiiilor din dotare (spre a nu ajunge să fie confundaţi (pre des...!!!) cu
lampa lu’ Aladin).
Informat, Muţunau vrea să ştie ce-s alea nevoi (cam brutal zis, cele fără de împlinirea cărora mori) şi reacţionează prompt:
- Dar de ce? Că eu am nevoie de dorinţele mele!!!
Alte ziceri pitoreşti, pe capitole au ba:
Categoria nu ştiu, dar le potrivesc eu:
- Negrul e fa-bu-looos! zice Muţunau, fix cu cel mai fa-bu-looos ton pe care ai putea spera că pronunţă cineva cuvântul ăsta.
- Da’ ce înseamnă fabulos? e rapid & mucalit interogat musiul.
- Nu ştiu.
Pe măsuţa din sufragerie se văz nişte buline argintii, proaspăt perforate. Ele provin dintr-un clopoţel făcut de Mamiţuni, Cea Mai Mare Iubitoare De Clopoţei Din Galaxie, din acest set:
Evident, Muţunau a fărâmat clopoţelul şi acum perforează de zor bulinuţele componente.
- Ce faci acolo?
- Perforez bulinuţele, ca să fac din ele nişte resurse!
- Da’ ce e aia resursă?
- Nu ştiu.
Categoria insulte supreme (emise disparat):
Către un alt personaj (de vârstă adultă) din familie:
- Tu eşti magazinul de hapciu-uri!!!
(reactiv, ce e drept. fusese provocat de o insultă asemănătoare, anume „eşti un hapciu!” un strănut, adică)
Către cumătra mumă-sa:
- Mami, eşti un palton!
Categoria "sportive":
Muţunau-sabreur-ul, zis şi Pardalian (nu Pardaillan, să fim bine înţeleşi):
- Hangard!!!
Muţunau antrenoriul de fitness (sau fitless...):
- deci aceia sunt ectolari... şi aceia, iceşpi...
În afară de concurs, avem:
Cu ochii la oarece poză primăvăratecă, de parc cu alei străjuite de copaci în floare.
- Dar ce sunt acelea, flori?
- Da.
- Eu credeam că sunt şteluţe.
Din senin:
- Ai luat de la Cora cele trei planete şaugorz?
- Hă? (n-am mai fost la Cora de hă-hă-hă-hă)
- Cele trei planete staugorz.
- Hăă-hă? Nu înţeleg nimic.
- Cele trei planete legostaugorţ.
Prabuşire (mamiţunească) de râs chiţcăit.
- Lego Star Wars?
- Daaaa!!! (cu o mutră gen: dăăă, toanto!)
- Da’ de ce n-ai vrut să mai rămânem la X când am făcut eu ca toate animalele?
- Păi am şi eu o limită şi atunci...
- Nu, nu ai limită, nu mai ai limită, ţi-am furat-o!
- MAMI!!! Dă-mi X! Şi Y! Şi Z! Iar eu îmi dorrresc foarte mult W!!!! cere Muţunau, într-o zi, şaişpe lucruri odată.
Ei, hai, nu chiar şaişpe, şi nici odată. Trei, într-o succesiune mult mai rapidă decât viteza de îndeplinire mamiţunească.
- Auzi? Câte mâini am eu?
- Două.
- Da, două, ambele ocupate. Ascultă, eu sunt o singură persoană, nu pot fi în două locuri odată şi nu pot face lucruri cât pentru doi sau trei oameni. Sunt mama ta, nu mai mult.
- Dar nici mai puţin!
Informat, Muţunau vrea să ştie ce-s alea nevoi (cam brutal zis, cele fără de împlinirea cărora mori) şi reacţionează prompt:
- Dar de ce? Că eu am nevoie de dorinţele mele!!!
Alte ziceri pitoreşti, pe capitole au ba:
Categoria nu ştiu, dar le potrivesc eu:
- Negrul e fa-bu-looos! zice Muţunau, fix cu cel mai fa-bu-looos ton pe care ai putea spera că pronunţă cineva cuvântul ăsta.
- Da’ ce înseamnă fabulos? e rapid & mucalit interogat musiul.
- Nu ştiu.
Pe măsuţa din sufragerie se văz nişte buline argintii, proaspăt perforate. Ele provin dintr-un clopoţel făcut de Mamiţuni, Cea Mai Mare Iubitoare De Clopoţei Din Galaxie, din acest set:
Evident, Muţunau a fărâmat clopoţelul şi acum perforează de zor bulinuţele componente.
- Ce faci acolo?
- Perforez bulinuţele, ca să fac din ele nişte resurse!
- Da’ ce e aia resursă?
- Nu ştiu.
Categoria insulte supreme (emise disparat):
Către un alt personaj (de vârstă adultă) din familie:
- Tu eşti magazinul de hapciu-uri!!!
(reactiv, ce e drept. fusese provocat de o insultă asemănătoare, anume „eşti un hapciu!” un strănut, adică)
Către cumătra mumă-sa:
- Mami, eşti un palton!
Categoria "sportive":
Muţunau-sabreur-ul, zis şi Pardalian (nu Pardaillan, să fim bine înţeleşi):
- Hangard!!!
Muţunau antrenoriul de fitness (sau fitless...):
- deci aceia sunt ectolari... şi aceia, iceşpi...
În afară de concurs, avem:
Cu ochii la oarece poză primăvăratecă, de parc cu alei străjuite de copaci în floare.
- Dar ce sunt acelea, flori?
- Da.
- Eu credeam că sunt şteluţe.
Din senin:
- Ai luat de la Cora cele trei planete şaugorz?
- Hă? (n-am mai fost la Cora de hă-hă-hă-hă)
- Cele trei planete staugorz.
- Hăă-hă? Nu înţeleg nimic.
- Cele trei planete legostaugorţ.
Prabuşire (mamiţunească) de râs chiţcăit.
- Lego Star Wars?
- Daaaa!!! (cu o mutră gen: dăăă, toanto!)
- Da’ de ce n-ai vrut să mai rămânem la X când am făcut eu ca toate animalele?
- Păi am şi eu o limită şi atunci...
- Nu, nu ai limită, nu mai ai limită, ţi-am furat-o!
- MAMI!!! Dă-mi X! Şi Y! Şi Z! Iar eu îmi dorrresc foarte mult W!!!! cere Muţunau, într-o zi, şaişpe lucruri odată.
Ei, hai, nu chiar şaişpe, şi nici odată. Trei, într-o succesiune mult mai rapidă decât viteza de îndeplinire mamiţunească.
- Auzi? Câte mâini am eu?
- Două.
- Da, două, ambele ocupate. Ascultă, eu sunt o singură persoană, nu pot fi în două locuri odată şi nu pot face lucruri cât pentru doi sau trei oameni. Sunt mama ta, nu mai mult.
- Dar nici mai puţin!
marți, 5 martie 2013
Suplică
Textul original, Supplique d’un enfant à ses enseignants, provine de aici şi îi
aparţine lui Jacques Salomé.
Apprenez-nous l’enthousiasme.
Enseignez-nous l’étonnement de découvrir.
N’apportez pas seulement vos réponses.
Réveillez nos questions.
Accueillez surtout nos interrogations.
Appelez nous à respecter la vie.
Apprenez-nous à échanger, à partager, à dialoguer.
Enseignez-nous les possibles de la mise en commun.
N’apportez pas seulement votre savoir.
Réveillez notre faim d’être.
Accueillez nos contradictions et nos tâtonnements.
Appelez nous à grandir à la vie.
Apprenez-nous le meilleur de nous-mêmes.
Enseignez-nous à regarder, à explorer, à toucher l’indicible.
N’apportez pas seulement votre savoir faire.
Réveillez en nous le goût de l’engagement.
Accueillez notre créativité pour baliser un devenir.
Appelez nous à enrichir la vie.
Apprenez-nous la rencontre avec le monde.
Enseignez nous à entendre au-delà des apparences.
N’apportez pas seulement de la cohérence et des bribes de vérités, éveillez en nous la quête du sens.
Accueillez nos errances et nos maladresses.
Appelez-nous à entrer dans une vie plus ardente.
Il y a une urgence vitale.
Iaca şi traducerea-mi, pe care am decis, din motive care mă privesc (în ochi, dând din gene), în mamiţuneasca-mi unanimitate proprie şi personelă, s-o adaptez prin trecere la singular (chit că-şi are rostul salomeic la pliuralul originel) & nu numai.
Dacă măcar aş şti eu toate astea...
Ca să ţi le pot transmite trăite.
Apprenez-nous l’enthousiasme.
Enseignez-nous l’étonnement de découvrir.
N’apportez pas seulement vos réponses.
Réveillez nos questions.
Accueillez surtout nos interrogations.
Appelez nous à respecter la vie.
Apprenez-nous à échanger, à partager, à dialoguer.
Enseignez-nous les possibles de la mise en commun.
N’apportez pas seulement votre savoir.
Réveillez notre faim d’être.
Accueillez nos contradictions et nos tâtonnements.
Appelez nous à grandir à la vie.
Apprenez-nous le meilleur de nous-mêmes.
Enseignez-nous à regarder, à explorer, à toucher l’indicible.
N’apportez pas seulement votre savoir faire.
Réveillez en nous le goût de l’engagement.
Accueillez notre créativité pour baliser un devenir.
Appelez nous à enrichir la vie.
Apprenez-nous la rencontre avec le monde.
Enseignez nous à entendre au-delà des apparences.
N’apportez pas seulement de la cohérence et des bribes de vérités, éveillez en nous la quête du sens.
Accueillez nos errances et nos maladresses.
Appelez-nous à entrer dans une vie plus ardente.
Il y a une urgence vitale.
Iaca şi traducerea-mi, pe care am decis, din motive care mă privesc (în ochi, dând din gene), în mamiţuneasca-mi unanimitate proprie şi personelă, s-o adaptez prin trecere la singular (chit că-şi are rostul salomeic la pliuralul originel) & nu numai.
Învăţă-mă entuziasmul.
Predă-mi (lecţii despre) entuziasmul de a descoperi.
Nu aduce numai răspunsurile tale.
Trezeşte-mi întrebările.
Primeşte-mi mai ales interogaţiile.
Învaţă-mă să respect viaţa.
Învaţă-mă să fac schimburi, să împart, să dialoghez.
Arată-mi posibilităţile pe care le deschide punerea în comun (comunicarea).
Nu-ţi adu doar ştiinţa.
Trezeşte-mi foamea de a fi.
Primeşte-mi (găzduieşte-mi) contradicţiile şi tatonările.
Cheamă-mă să îmbogăţesc viaţa.
Învaţă-mă ce e mai bun din mine.
Arată-mi cum să privesc, cum să explorez şi cum să ating ceea ce nu se poate
spune.
Nu-ţi adu doar ştiinţa de-a face lucrurile.
Trezeşte-mi gustul de-a mă angaja.
Primeşte-mi (fă loc pentru) creativitatea mea, ca să-mi pot marca devenirea.
Cheamă-mă să contribui la îmbogăţirea vieţii.
Cheamă-mă să iau parte la întâlnirea cu Lumea.
Arată-mi cum să înţeleg ce e dincolo de aparenţe.
Nu-ţi adu numi coerenţa şi frânturile de adevăruri, trezeşte-mă şi pune-mă în
căutarea sensului.
Acomodează-mi rătăcirile şi greşelile.
Cheamă-mă să intru într-o viaţă ardentă.
E o urgenţa vitală.
luni, 4 martie 2013
Muţunau-schiorul şi Mamiţuni-paltonăreasa
La instigarea unei prietene (acum două săptămâni. de-atunci tot încerc să-mi revin. fără mare succes...), am înşfăcat Muţunaul şi-am şters-o la Azuga, cu
tot cu oboseala din dotare, întru schiere taberistică.
Întru schiere-Muţunau, pen’ că eu m-am declarat rapid inapt combatant, din motive mai degrabă... tehnice.
Povestea a-nceput, a continuat şi s-a-ncheiat cu răgete. E drept, conţinutul ante-menţionatelorunde tsunami-uri onore a diferit radical.
Am trecut prin „nuohohohoooouăăău, eu nu vreau să schiez, eu vreau acasă, să plecăm la Bucureşti chiar acuhuuuuuhuuum!” (prima oră), am continuat cu „ceeee? de ce nu mai merge banda? cum adică mergem la hotel? de ce a zis L. că gata? eu vreau să schiez!!!” respectiv cu „nu merg la niciun Braşov (aveam programată o vizită, apoteotic rămasă neefectuată), îţi pui şi tu schiurile şi mai mergem”.
Nu-s dată pe spate de tabără, dar junele a fost realmente încântat şi am plecat aproximativ instruită pentru data viitoare - în materie de pregătire logistică a excursiei, desigur.
Pe scurt, pe capitole:
Echipament, bulendre & co:
- e util ca echipamentul adus de-acasă să cuprindă costum de schi (de preferat din două bucăţi - e mai comod după), ghete / cizme / après-ski-uri nealunecătoare, ochelari de ski de măsura potrivită, cagulă (mai degrabă pentru siguranţa acoperirii cefei decât pentru acoperirea nasului şi a gurii...) şi oarece bulendre de lână merinos (ţin cald fix când şi cât trebuie); 3 schimburi de haine (de purtat sub costumul de schi) pot ajunge pentru o săptămână întreagă...
- echipamentul „tehnic” de schi (clăpari, schiuri, cască) se închiriază, la preţuri ce variază (din câte ştiu eu...), de la staţiune la staţiune şi de la punct la punct, între 30 şi 75 lei. De obicei taberele organizate furnizează ele echipamentul, împreună cu vesta şcolară corespunzător inscripţionată, eventual şi codificat colorată (albastru pentru începători, roşu pentru avansaţi).
- e nevoie de un gel de arnică (poate şi de nişte pliculeţe de ceai anti-răceli....) şi de masaj zilnic, chiar dacă Dl./ D-ra Tomba-junior nu solicită explicit;
Hotel:
- când ai copchilul după tine, e util ca hotelul să fie cât mai aproape de pârtie;
- dacă în cameră e prea cald şi nu se pot regla caloriferele, un prosop un pic umed, strategic amplasat peste calorifer, rezolvă întrucâtva problema;
- oarece provizii suplimentare de apă, ceai şi, eventual de alte chestii (fructe, iaurt, etc), în funcţie de durata deplasării şi, desigur, de gusturi, pot fi binevenite. În cel mai rău caz, balconul e frigider bun...
Instructaj:
Din seria „câte bordeie, atâtea obiceie”, o singură după-amiază pe pârtie poate furniza material didactic pentru compararea a 5-6 şcoli de schi - adică stiluri diferite de instruire. Cu beţe, fără beţe, în şir, pe rând, cu fanioane, fără fanioane, ţinut, neţinut (cu beţele adultului), cu adult în faţă, cu adult în spate, cu crocodil (ajutor pentru mers în plug), fără crocodil...
Cum îi e comod, util & accesibil copilului, ăla e.
Muţunau se înscria periodic & temporar la câte o altă şcoală - pentru schimb de experienţă, desigur - mergând după cine i se năzărea lui din cap de pârtie c-ar putea fi interesant de urmat. Şi (am aflat pe urmă) punând, verificator, şi întrebări de ordin tehnic... să îndoi genunchii ca şi când aş sta pe un scănel?
Pentru noi, în afară de varietatea tipurilor de instructaj şi de posibilitatea de a le accesa, cele mai importante aspecte au fost:
- încălzirea prealabilă (clasicul dat din mâini şi din picioare, important mai ales când vii cu maşina până-n buza pârtiei... când vii de la hotel, ca noi, hai să zic că parte din încălzire era deja efectuată... chit că haotic!)
- învăţarea graduală - întâi plugul, în paralel cu mersul pe covorul de cauciuc, pe urmă îndoirea corectă a genunchilor. A lipsit un aspect esenţial din punctul meu de vedere - cum să cazi corect (adică, mai exact, cum să te laşi pe o parte în aşa fel încât să nu te loveşti şi să te poţi ridica rapid apoi). Mi s-a explicat (neconvingător, zic, că de-aia o tot ţin pe-a mea) că la copii nu-i nevoie.
- dozarea efortului - lăsat în pace, Muţunau s-ar fi dat ani la rând, după ce s-a prins care-i treaba... şi seara/serile ar fi fost Robocop - ţeapăn de picioare.
- neacceptarea descurajării. Combinată, la Muţunau, cu neacceptarea ulterioară a imperativului de-a-l aştepta pe băiatul cu cartela. De ce, dacă mă pot băga şi singur?
Dacă mai prindem zăpadă anul ăsta, mai încercăm, fie şi numai o zi...
Info despre subiectu' schi:
Portalul Ski in Romania - cu informaţii despre stratul de zăpadă de la (cred) fiecare staţiune de schi din ţară
Site-ul Munţilor Bucegi (scris de ei personal, desigur)
Masivul Postăvaru.
Hărţile I-tour, pe baza celor de la Schubert şi Frankzke (cred...)
Cum îţi înveţi copilul să schieze - de la MonkeySee; de la Skis.com - frumos, cu explicaţii & liste clare, nu semi-incoerent, ca mine azi; de la (hi-hi) Părintele Aventuros.
Întru schiere-Muţunau, pen’ că eu m-am declarat rapid inapt combatant, din motive mai degrabă... tehnice.
Povestea a-nceput, a continuat şi s-a-ncheiat cu răgete. E drept, conţinutul ante-menţionatelor
Am trecut prin „nuohohohoooouăăău, eu nu vreau să schiez, eu vreau acasă, să plecăm la Bucureşti chiar acuhuuuuuhuuum!” (prima oră), am continuat cu „ceeee? de ce nu mai merge banda? cum adică mergem la hotel? de ce a zis L. că gata? eu vreau să schiez!!!” respectiv cu „nu merg la niciun Braşov (aveam programată o vizită, apoteotic rămasă neefectuată), îţi pui şi tu schiurile şi mai mergem”.
Nu-s dată pe spate de tabără, dar junele a fost realmente încântat şi am plecat aproximativ instruită pentru data viitoare - în materie de pregătire logistică a excursiei, desigur.
Pe scurt, pe capitole:
Echipament, bulendre & co:
- e util ca echipamentul adus de-acasă să cuprindă costum de schi (de preferat din două bucăţi - e mai comod după), ghete / cizme / après-ski-uri nealunecătoare, ochelari de ski de măsura potrivită, cagulă (mai degrabă pentru siguranţa acoperirii cefei decât pentru acoperirea nasului şi a gurii...) şi oarece bulendre de lână merinos (ţin cald fix când şi cât trebuie); 3 schimburi de haine (de purtat sub costumul de schi) pot ajunge pentru o săptămână întreagă...
- echipamentul „tehnic” de schi (clăpari, schiuri, cască) se închiriază, la preţuri ce variază (din câte ştiu eu...), de la staţiune la staţiune şi de la punct la punct, între 30 şi 75 lei. De obicei taberele organizate furnizează ele echipamentul, împreună cu vesta şcolară corespunzător inscripţionată, eventual şi codificat colorată (albastru pentru începători, roşu pentru avansaţi).
- e nevoie de un gel de arnică (poate şi de nişte pliculeţe de ceai anti-răceli....) şi de masaj zilnic, chiar dacă Dl./ D-ra Tomba-junior nu solicită explicit;
Hotel:
- când ai copchilul după tine, e util ca hotelul să fie cât mai aproape de pârtie;
- dacă în cameră e prea cald şi nu se pot regla caloriferele, un prosop un pic umed, strategic amplasat peste calorifer, rezolvă întrucâtva problema;
- oarece provizii suplimentare de apă, ceai şi, eventual de alte chestii (fructe, iaurt, etc), în funcţie de durata deplasării şi, desigur, de gusturi, pot fi binevenite. În cel mai rău caz, balconul e frigider bun...
Instructaj:
Din seria „câte bordeie, atâtea obiceie”, o singură după-amiază pe pârtie poate furniza material didactic pentru compararea a 5-6 şcoli de schi - adică stiluri diferite de instruire. Cu beţe, fără beţe, în şir, pe rând, cu fanioane, fără fanioane, ţinut, neţinut (cu beţele adultului), cu adult în faţă, cu adult în spate, cu crocodil (ajutor pentru mers în plug), fără crocodil...
Cum îi e comod, util & accesibil copilului, ăla e.
Muţunau se înscria periodic & temporar la câte o altă şcoală - pentru schimb de experienţă, desigur - mergând după cine i se năzărea lui din cap de pârtie c-ar putea fi interesant de urmat. Şi (am aflat pe urmă) punând, verificator, şi întrebări de ordin tehnic... să îndoi genunchii ca şi când aş sta pe un scănel?
Pentru noi, în afară de varietatea tipurilor de instructaj şi de posibilitatea de a le accesa, cele mai importante aspecte au fost:
- încălzirea prealabilă (clasicul dat din mâini şi din picioare, important mai ales când vii cu maşina până-n buza pârtiei... când vii de la hotel, ca noi, hai să zic că parte din încălzire era deja efectuată... chit că haotic!)
- învăţarea graduală - întâi plugul, în paralel cu mersul pe covorul de cauciuc, pe urmă îndoirea corectă a genunchilor. A lipsit un aspect esenţial din punctul meu de vedere - cum să cazi corect (adică, mai exact, cum să te laşi pe o parte în aşa fel încât să nu te loveşti şi să te poţi ridica rapid apoi). Mi s-a explicat (neconvingător, zic, că de-aia o tot ţin pe-a mea) că la copii nu-i nevoie.
- dozarea efortului - lăsat în pace, Muţunau s-ar fi dat ani la rând, după ce s-a prins care-i treaba... şi seara/serile ar fi fost Robocop - ţeapăn de picioare.
- neacceptarea descurajării. Combinată, la Muţunau, cu neacceptarea ulterioară a imperativului de-a-l aştepta pe băiatul cu cartela. De ce, dacă mă pot băga şi singur?
Dacă mai prindem zăpadă anul ăsta, mai încercăm, fie şi numai o zi...
Info despre subiectu' schi:
Portalul Ski in Romania - cu informaţii despre stratul de zăpadă de la (cred) fiecare staţiune de schi din ţară
Site-ul Munţilor Bucegi (scris de ei personal, desigur)
Masivul Postăvaru.
Hărţile I-tour, pe baza celor de la Schubert şi Frankzke (cred...)
Cum îţi înveţi copilul să schieze - de la MonkeySee; de la Skis.com - frumos, cu explicaţii & liste clare, nu semi-incoerent, ca mine azi; de la (hi-hi) Părintele Aventuros.
sâmbătă, 2 martie 2013
Viaţă versus fonfleuri
La o zi după naşterea lui Muţunau, am ajuns, în căutarea pompei electrice a maternităţii, să vizitez salonul de prematuri.
Ce n-am scris (deloc, cred) atunci, este că-n respectivul salon de prematuri erau şi doi copiluţi ale căror mame muriseră la naştere.
Asta mi-a venit mie prima dată în minte când am dat peste opera completă (de fapt, caricatura absolut jenantă....) cu privire la „rătăcirea de fiinţă”.
Şi faptul că pretinşilor/pretinselor port-drapele de valori (eventual mimat / taliban-creştine) nu le-ar strica, pe lângă scoaterile din cauză operat-arbitrare cu care-şi încep tentativele leşinate de diatribe, întâlnirea cu compasiunea.
Ca să poată alege în cunoştinţă de cauză cum şi dacă vorbesc, după aia, despre deviaţii şi despre familia monoparentală a unui prematur cât o lingură, a cărui mamă a murit dându-i viaţă.
Ce n-am scris (deloc, cred) atunci, este că-n respectivul salon de prematuri erau şi doi copiluţi ale căror mame muriseră la naştere.
Asta mi-a venit mie prima dată în minte când am dat peste opera completă (de fapt, caricatura absolut jenantă....) cu privire la „rătăcirea de fiinţă”.
Şi faptul că pretinşilor/pretinselor port-drapele de valori (eventual mimat / taliban-creştine) nu le-ar strica, pe lângă scoaterile din cauză operat-arbitrare cu care-şi încep tentativele leşinate de diatribe, întâlnirea cu compasiunea.
Ca să poată alege în cunoştinţă de cauză cum şi dacă vorbesc, după aia, despre deviaţii şi despre familia monoparentală a unui prematur cât o lingură, a cărui mamă a murit dându-i viaţă.
vineri, 1 martie 2013
Premiul Liebster
Am primit acest premiu de la Mama din Era Vărsătorului şi de la Blo, cu tot cu seturile de întrebări aferente.
Mulţumesc, doamnelor, pentru nominalizare, premiu şi pentru întrebări.
Regulamentul
(ştiut fiind că toate premiile care se respectă vin cu regulament cu tot)
zice că tre’ să zic de la cine am premiu (zis) să mulţumesc (mulţumit), să scriu 11 lucruri despre mine pe care vreau să le afle şi ceilalţi (asta voi amâna...) să răspund celor 11 întrebări (mai jos) şi să emit altele (poate mai târziu, c-acu-mi cam cade capul de somn... din nou...?)
Iaca, în plus, l-am şi afişat. Pe premiu. Aşa, maimuţeşte.
De la Mama din Era Vărsătorului
1. De ce scrii pe blog?
Pro memoria. Mai ales.
2. Cum ai ales numele blogului şi ce înseamnă numele blogului pentru tine?
Mai degrabă spontan şi explicit (jurnal) şi spontan şi semi-misterios în materie de porecle.
3. Cum te relaxezi?
Aceste cuvinte ne doare.
Uitându-mă seara-n jur şi văzând că încă nu s-a dărâmat casa... ? (mă rog, apartamentul...)
Adică-n ultima vreme sunt foarte deficitară la acest capitol.
4. Ce muzician român recomanzi?
Nu ştiu să răspund. Nici dacă am vorbi de compozitor, nici dacă am vorbi de interpret, pentru că-n ultima vreme am fost atentă mai degrabă la muzicile compozitorilor de alte naţii...
5. Ce scriitor român recomanzi?
Pe Philip Ó Ceallaigh. Care nu e român, da’ nici mult nu mai are.
Pe Anamaria Beligan.
Şi pe Adriana Bittel, în special pentru prozele ei scurte. În rest, am consultat chiar şi lista de-aici, da’ nu pot susţine cu mâna pe inimă vreun alt nume anume. Întreabă-mă de actori şi de bloggeri!
6. Ce înseamnă iubire?
Muţunau înseamnă iubire.
Şi, dincolo de el, mai e şi privirea aceea directă, făr’ de vorbe, clară, completă şi răscolitoare, pe care-o schimbi, egal, cu câte cineva, fie doar din când în când..
7. Ce înseamnă fericire?
În ultima vreme, să pot face o pauză.
8. Cum arată lumea pe care o visezi?
Foarte viu colorată.
9. Ce culoare îţi place cel mai mult?
Oscilez între portocaliu şi turcoaz.
10. Care este mâncarea ta preferată?
Ciocolata. Nu, nu glumesc.
11. Cum ai vrea să trăieşti ultimii tăi ani pe pământ?
Fără poluare.
De la Blo (care nu-şi scrie întrebările, mrrrr):
1. Remuşcări sau regrete
Mă bagi în semantică...
Regrete, da, o tonă, de obicei reciclate. Remuşcări mai puţin, că mă strădui să le elimin din vreme şansele de apariţie...
2. Ce vicii aveţi?
Bautura, tutunul şi femeile, desigur. Sau mai multe. Oricum, suma lor e constantă.
3. Când eraţi mici, ce voiaţi să vă faceţi când o să fiţi mari?
Eu, când eram mici, voiam să ne facem medic(i). Şi corăbier(i). Sau pirat. Sau toate astea la un loc.
4. Un motiv pentru care v-aţi trage pe loc o pereche de palme.
Paloarea....?
5. Cu ce vă încărcaţi bateriile?
De obicei, cu acid. În ultima vreme, cu nimic, din păcate, că-s în deficit.
6. Ce vă scoate din sărite?
(cât timp avem pentru expunerea răspunsului la întrebarea asta?)
7. De ce vă e cel mai frică în viaţă?
De moarte. De aia in vivo.
O vacanţă la schi, de pildă.
Mulţumesc, doamnelor, pentru nominalizare, premiu şi pentru întrebări.
Regulamentul
(ştiut fiind că toate premiile care se respectă vin cu regulament cu tot)
zice că tre’ să zic de la cine am premiu (zis) să mulţumesc (mulţumit), să scriu 11 lucruri despre mine pe care vreau să le afle şi ceilalţi (asta voi amâna...) să răspund celor 11 întrebări (mai jos) şi să emit altele (poate mai târziu, c-acu-mi cam cade capul de somn... din nou...?)
Iaca, în plus, l-am şi afişat. Pe premiu. Aşa, maimuţeşte.
De la Mama din Era Vărsătorului
1. De ce scrii pe blog?
Pro memoria. Mai ales.
2. Cum ai ales numele blogului şi ce înseamnă numele blogului pentru tine?
Mai degrabă spontan şi explicit (jurnal) şi spontan şi semi-misterios în materie de porecle.
3. Cum te relaxezi?
Aceste cuvinte ne doare.
Uitându-mă seara-n jur şi văzând că încă nu s-a dărâmat casa... ? (mă rog, apartamentul...)
Adică-n ultima vreme sunt foarte deficitară la acest capitol.
4. Ce muzician român recomanzi?
Nu ştiu să răspund. Nici dacă am vorbi de compozitor, nici dacă am vorbi de interpret, pentru că-n ultima vreme am fost atentă mai degrabă la muzicile compozitorilor de alte naţii...
5. Ce scriitor român recomanzi?
Pe Philip Ó Ceallaigh. Care nu e român, da’ nici mult nu mai are.
Pe Anamaria Beligan.
Şi pe Adriana Bittel, în special pentru prozele ei scurte. În rest, am consultat chiar şi lista de-aici, da’ nu pot susţine cu mâna pe inimă vreun alt nume anume. Întreabă-mă de actori şi de bloggeri!
6. Ce înseamnă iubire?
Muţunau înseamnă iubire.
Şi, dincolo de el, mai e şi privirea aceea directă, făr’ de vorbe, clară, completă şi răscolitoare, pe care-o schimbi, egal, cu câte cineva, fie doar din când în când..
7. Ce înseamnă fericire?
În ultima vreme, să pot face o pauză.
8. Cum arată lumea pe care o visezi?
Foarte viu colorată.
9. Ce culoare îţi place cel mai mult?
Oscilez între portocaliu şi turcoaz.
10. Care este mâncarea ta preferată?
Ciocolata. Nu, nu glumesc.
11. Cum ai vrea să trăieşti ultimii tăi ani pe pământ?
Fără poluare.
De la Blo (care nu-şi scrie întrebările, mrrrr):
1. Remuşcări sau regrete
Mă bagi în semantică...
Regrete, da, o tonă, de obicei reciclate. Remuşcări mai puţin, că mă strădui să le elimin din vreme şansele de apariţie...
2. Ce vicii aveţi?
Bautura, tutunul şi femeile, desigur. Sau mai multe. Oricum, suma lor e constantă.
3. Când eraţi mici, ce voiaţi să vă faceţi când o să fiţi mari?
Eu, când eram mici, voiam să ne facem medic(i). Şi corăbier(i). Sau pirat. Sau toate astea la un loc.
4. Un motiv pentru care v-aţi trage pe loc o pereche de palme.
Paloarea....?
5. Cu ce vă încărcaţi bateriile?
De obicei, cu acid. În ultima vreme, cu nimic, din păcate, că-s în deficit.
6. Ce vă scoate din sărite?
(cât timp avem pentru expunerea răspunsului la întrebarea asta?)
7. De ce vă e cel mai frică în viaţă?
De moarte. De aia in vivo.
8. Ce vă place cel mai mult la poporul român?
Ăăă... unii dintre oamenii care fac parte din el.
9. Care ar fi cel mai frumos cadou pe care aţi vrea să-l primiţi de
la partener?
Unu’ potrivit. O vacanţă la schi, de pildă.
10. Ce v-aţi dori pentru blogul vostru?
Să-l pot continua.
11. Cea mai mare dorinţă pentru următorul an
Să fie lipsit de belele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
