joi, 11 aprilie 2013

O reacţie


Am citit zilele astea varii articole despre medicii şpăgaro-arestaţi de la Grigore. Am mai citit şi articolul lui Vlad Mixich despre Laura. Şi-am terminat de citit, cu chiu, cu vai, o carte numită „De ce se îmbolnăvesc oamenii” (de nervi!! da’ de ce nu?) despre care tare mi-ar plăcea să pot scrie curând.


Din ce-am parcurs eu pe tema grigoristă, reacţiile variază de la „păi da’ e normal să fie recompensaţi, ştii cât de greu e să ajungi / să fii medic?”, „da’ cum vrei să trăim cu salariile astea, am şi eu dreptul să trăiesc decent” până la „uraa, s-a făcut dreptate” şi eventual „să fie arestat şi alibi-ul!” „băgaţi-i pe toţi la pârnaie!”.

„da’ eu de ce plătesc asigurări de sănătate”

„dar or să plece toţi”

„dar cine te-a pus să te faci medic”

„dar să plece, poate scăpăm de ei”



Hm.

Există o linie (deloc fină) între multele lucruri amestecate în discuţia pe tema asta.

Pentru început, ce se întâmplă între medic şi pacient nu e deloc o situaţie echilibrată şi corectă. Nu e dau ca să dai-ul juridic. E şantaj penal, e un abuz tanchist de pe poziţii de forţă.

Condiţionarea actului medical (eventual urgent) de plata în avans e un act violent şi sordid.
Sordidul n-o fi pedepsit de lege, dar violenţa, da.
Şi merită.

 Pentru că una e când eu aleg să-ţi dau ţie bani după intervenţia medicală de orice fel şi cu totul altceva când mă şantajezi (explicit sau voalat, nu importă) s-o fac.

Iar refuzul unei intervenţii esenţiale ori imperative pe motiv de neplătit şpaga merită un drum în beci. Sau chiar mai multe.

Nu ştiu ce merită însă impunerea unei intervenţii făcute de mântuială pentru care ai impus, în prealabil, şpagă. Pardon, sponsorizare, să-şi publice dom’ profesor doctor chirurg cartea. Sau să-şi mai pună oarece pavele în grădină, sau ambele.
Damnarea eternă?
(e posibil să fie-n alt departament, oarece nori mai sus. sau oarece nivele catranice mai jos)


Marile şpăgi, de mii de euro, nu se iau direct la buzunar, ca la Grigore (ăştia doi par nişte amatori) - ci indirect, prin intermediari, în locuri conspirative, ca să nu existe urme.
Dar asta nu îi face pe micii şpăgari scuzaţi. Pentru că n-are cum scuza pe nimeni.


N-am fost în situaţia de a mi se condiţiona vreun act medical de plata în avans. Asta pentru că n-am fost în situaţia de-a avea nevoie de vreo ceva mai amplu decât un set de analize şi consultaţii aproape de rutină.
Exemplul de mai sus nu-mi aparţine. Am fost doar martoră la răbufnirea de furie şi frustrare post prima rundă de dat şpagă conspirativ, via nea Vasile, valetul lu’ dom’ doctor.
Când şi dacă mi se va cere, sper să am destulă prezenţă de spirit cât să înregistrez povestea, fie şi doar audio. Pentru că să folosesc mai apoi înregistrarea am.



Am dat bani, însă după. Totdeauna privind primitorul în ochi. Şi banii nu au fost niciodată în plic. Iaca, nu am plicuri. Nu-ţi place, fă-ţi suport de notă de plată, ca la cârciumă. Nu vrei să-i accepţi? Sigur? Nu-i bai.

După cum, la fel de bine, pot spune că am dat şi ţepe Zeului Şpagă. Prima, involuntară, ecografistului care mi-a confirmat sarcina cu Muţunau. Eram atât de entuziasmată la vederea şi auzul micii inimi care bătea, şi vizibil atât de zăpăcită, încât am zbughit-o fără să-mi mai bat capul cu altceva. Tind să cred că nu mi-a luat-o în nume de rău. Prea era şi el sincer căzut în admiraţia inimioarei şi prea vizibil amuzat de mutra mea transfigurată.

Următoarele omisiuni de-a da au fost, cu o sigură excepţie discretă, ostentativ intenţionate. Inclusiv la Grigore.



Nu mă tem că flagranturile or să-i facă pe toţi medicii să plece, sau să nu mai opereze, sau să se reconvertească profesional brusc în dansatoare de samba.

Pentru că mai există şi altă opţiune - să aleagă cealaltă cale.

A renunţării la abuz.

Nu e un artificiu semantic. Nici o distincţie facilă, menită să conserve puţintel şlefuit starea de fapt. Nu e să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic.

 E o poartă mare şi grea între violenţă şi viaţă. În esenţă, între moarte şi viaţă.

Alooo, non nocere, careva?


Ce simţi când ţi se impune sau ştii tu că trebuie să dai dinainte?
Şi ce simţi după intervenţie?
Când se lasă cu gheare în stomac, cu noduri în gât şi cu gusturi amare, şi când respiri uşurat ori sari în sus de bucurie sau din recunoştinţă?

Cam câtă ranchiună e-n cine cere dinainte?

Câţi ar mai ajunge să primească şi câţi nu, dacă ar dispărea plata ca la curve?
Ce s-ar schimba, esenţial, în interacţiunile aferente actelor medicale?


Sordid e să ţi se impună şpaga. Sordid e s-o dai, cu plic sau fără.
Şi sordid e s-o scuzi. Sau să dai vina pe sistem.

Dac-aş fi medic, mi s-ar părea că resemnarea în faţa imperativului şpăgii mă condamnă la eternă vinovăţie.

Nu banii sunt problema.
Ci acceptarea inutilă unei mult prea împuţite stări de fapt.
De către toate părţile.

Iar perpetuarea ei... ei bine, mi se pare absolut imbecilă.


Uneori cred că reflexul ăsta al datului e un reziduu fantasmatic al cotizaţiei de partid. Combustibil pervers dat iluziei. Care? Oricare.

Niciun cumul de şpagă nu va compensa vreodată gherlele de sistem sanitar. Nu face decât să prelungească spasmodic agonia.



Eu cotizez în continuare la stat pentru asigurarea de sănatate. Dar caut metode (licite) de-a mă opri. Dacă n-o să le găsesc, mă voi apuca de scris scrisori de tip răbufnici. Şi, în acelaşi timp, mă voi asigura că, în puţinele ocazii în care beneficiez de calitatea de asigurat, mi se respectă toate drepturile. Mai ales cel la informare.

Atât cât pot, evit sistemul. Îi ajut şi pe alţii, pe cât se poate, să-l evite - via prevenţie, via sistem privat sau via Farmacia Naturistă a Doctorului Mărar-şi-Pătrunjel.

Când nu pot evita sistemul, mă uit direct în ochii omului care aşteaptă sau ar putea cere sau cere.

Mă uit lung.

Tac.

Trec peste primele două-trei zvâcniri de stinghereală.

Tac, prelungind suspansul .

Dau, fără plic.

Şi continui să mă uit, măsurând omul cu privirea, şi relativ mult după.



Hei, ai primit şi-o ocheadă gratis, e pentru tine, unde pleci aşa...

2 comentarii:

luthien spunea...

De acord cu tine.
Nu (prea) dau nimic. Ma doare sufletul cand trebuie sa dau. Oricum tot pe fata si cu privit dur si cu scarba in ochii primitorului.

Mamiţuni spunea...

Luthien,
recunosc ca, la capitolul privit lung, sunt mereu sub influenta lui "Once upon a time in America".
N-are nicio treaba cu medicii, dar, din totalul de 229 de minute, cat are filmul, as estima ca mai bine de o ora sunt reprezentate priviri.
http://www.imdb.com/title/tt0087843/
E o referinta clasica. Si folositoare :)