joi, 29 august 2013
Repudierea
- Nu mai vreau să mă creşti tu, vreau să mă crească A. şi F.
A. şi F. au două fetiţe, colege de grădi cu Muţunaul cel hotărât. Mai au şi un apartament mare şi frumos, care mă face şi pe mine să doresc să mă crească tot ei. Probabil că am încăpea.
Muţunaul a luat parte la nişte discuţii despre o potenţială oferire spre adopţie a lui Heidi (pentru care aveam alte planuri, care însă s-au dus pe apa Sâmbetei). În plus, detestă milităria de tip spală-te-pe-dinţi-bea-apă-nu-te-scobi-în-nas- în care eu-s expert-fixistă.
A&F par foarte relaxaţi şi răbdători, în ciuda aerului de oboseală - pe care nu m-aştept ca Muţunau să-l observe. În plus, îi suspectez că-s curioşi şi cum ar fi putut fi / ar putea fi cu 3 copii, ori, eventual, cu un băieţel.
De-aici şi pân’ la muţunautica auto-oferire spre adopţie a fost doar un pas. Mic.
- Ştii, zice A., nici noi nu suntem părinţi aşa buni cum părem.
Adio apartament mare şi frumos.
Povestea se lasă cu o invitaţie la rămas peste noapte. Invitaţia se onorează. Cei doi se luminează cu privire la un aspect - cum e să ai şi un băieţel, când Muţunaul descoperă şi porneşte cam toate electrocasnicele din casă - mai ales foehn-ul, care-l atrage în mod deosebit.
A doua zi, toată lumea mulţumită până ce eu fac greşeala să nu apar la timp la grădi, ci cu câteva minute întârziere. Suficient pentru ca Muţunaul să se fi urcat în maşina noii sale familii de elecţie (care e semnificativ mai tolerantă decât familia de origine, cam prea fermă pe alocuri, prin ceea ce se consideră a fi părţile esenţiale) şi să nu poată fi dat jos decât după un sfert de oră, pe un fond sonor demn de ştirile de la ora 5.
În drum spre casă (bârlogul mamiţunesc, ah, ce oroare), răcnete protestatare înlăcrimato-răguşite:
- Vreau să mă duc la ei! Vreau să stau cu ei şi în seara asta! Îmi place la ei!
- Şi mie îmi place la ei, au o casă frumoasă.
- La ei e mai bine, au o cameră cu jucării pe care noi nu le avem!
- Fetele au jucăriile lor, iar tu pe ale tale. Sunt diferite. Fetele nu au jocul cu vortex şi nici lanterna cu Spider, nu?
- Nu! Dar mie îmi place de A şi F! Şi îmi place mai mult acolo! Şi vreau să mă crească ei!
- În seara asta mergem acasă la noi.
- Dar noi nici nu avem şoareci!
(A şi F au 1 sau 2 hamsteri pitici. Sau şoareci pitici. Ceva pitic, oricum.)
Episodul urlător se mai repetă o zi, după care lucrurile se mai calmează.
- Am hotărât că mă creşti tu. La noi în dormitor e mai puţină lumină şi pot dormi.
duminică, 25 august 2013
Câinele Heidi
Unitatea de măsură a câinelui este, desigur, placa de gresie de 30 x 30cm.
Aprilie:
Mai (deja se cam dublase. nu gresia):
Iunie:
Pe 12, câinele Goa'uld, activat de ploile torenţiale:
Pe 29 iunie, tot Goa'uld:
Nume alternativ: Câinele „Ziua şi distrugerea”.
Aprilie:
Mai (deja se cam dublase. nu gresia):
Iunie:
Pe 12, câinele Goa'uld, activat de ploile torenţiale:
Pe 29 iunie, tot Goa'uld:
Nume alternativ: Câinele „Ziua şi distrugerea”.
marți, 20 august 2013
Despre weekend
(din seria: mai bine mai târziu decât niciodată, deşi/pentru că, pe marea-mi conexiune mobilă, se încarcă extrem de greu pozele astea...)
Cam atât am avut de spus.
vineri, 16 august 2013
"Ce trebuie să ştie un copil...?"
Mă uit des în jur să văd urmele prezenţei unei cuşti prosteşti şi
periculoase, cu efecte absolut aiurit-dăunătoare asupra tuturor.
Numele ei e "comparaţie”.
Nu, nu vorbesc de comparaţia explorator-analitică, aia asociată recunoaşterii, la care recurgi când vrei să-nţelegi mai bine un aspect nou - care e, în esenţă, amprenta felului în care funcţionează creierul uman, şi care e, de obicei, urmată de cu totul altceva decât de o reacţie imediată de satisfacţie / nemulţumire.
Vorbesc de comparaţia de tip cursa înarmărilor - sau, pe limba vremilor mai actuale, cine are acoperişu' mai 'nalt, smartphone-ul mai falnic, tableta mai tabletă - al cărei unic rezultat imediat e o izbucnire (pozitivă sau negativă) şi a cărei paletă de rezultate ulterioare e exclusiv negativă. Subversiv-subminatoare, ca o cavernă care se adânceşte neştiut sub suprafaţa aparent lină, suavă, adorabilo-acceptabilă cu iz de perfecţiune, şamd.
E comparaţia-construct (bine cunoscută, din propria pruncie, actualilor părinţi) tip "cât ai luat la teză?” "dar Gigel?” "dar cine a luat mai mult / mai puţin”, (sau, pentru vârste mai mici: „vezi ce cuminte e sor-ta” / „cum papă Ionel tot?”) fals logică prin aparenta intenţie de poziţionare, profund seacă prin aceea că ignoră complet atât motivele individuale din spatele notei, cât şi, cel mai important, felul în care se raportează copilul la ea - atât raţional, cât şi, esenţial pentru orice poveste, emoţional.
Şi cât de des întâlnită e.
În propriul meu trecut, ca şi în al altora, dar şi, înspăimântător de mult, în prezent.
Comparaţia nu e educativă. Nu e încurajatoare. Nu e dovadă de atenţie sau iubire.
E o tâmpenie facilă, superficial-prostească (altceva chiar n-ai fi putut spune?), la îndemână (că doar ani întregi de forjare pe subiect or fi dus la ceva...), frustrantă (bine că te-apasă grija de Gigel), creatoare de distanţă (nici nu mai ajungi la "dar eu cum mă simt....") şi fisuri afective.
Mai trist e că vine din iubire - dar ca demers pervertit. Ceea ce face cu atât mai dificile revenirile la autentic.
Şi absolut îngrozitor e că începe din leagăn.
Cu clasica raportare la standardele medical-mecaniciste, cu număr de kile şi centrimetri, apoi de mililitri, minute şi ore.
Teroarea normei - care continuă, apoi, cu reperele de dezvoltare ulterioară şi escaladează orice limită de bun simţ când intră-n zona performanţelor iniţial fizice, apoi gonflat intelectuale.
(dintr-un variu motiv, nu ţin minte pe nimeni care să fi strălucit de mândrie la momentul relatării "aaa, şi azi a rupt şi împrăştiat nu mai puţin de 4 suluri de hârtie igienică! îţi dai seama, 4, la vârsta asta!” - deşi, sincer, asta ar fi dovadă de bună motricitate, perseverenţă şi ingeniozitate, care sunt, nu-i aşa, calităţi).
E un fals reper care ascunde o serie de frici - iar astea, la rândul lor, ascund, de obicei, dorinţe cât se poate de legitime şi frumoase, priponit-îngropate sub un strat gros de prosteală convenţională.
Da, vrei ca medicul / profesorul să-ţi confirme că progenitura e OK - că se dezvoltă fără probleme, că are toate şansele la un viitor bun. În esenţă, cam astea ar fi dorinţele legitime, pe lângă care îşi mai iţeşte capul şi "n-o s-aveţi parte de bătaie de cap”, care e din alt film. (tot prost).
Dar să faci comparaţii la tot pasul e inutil, idiot, şi, de la un punct încolo, patologic.
Şi totuşi, societatea asta face. Şcoala pe asta e construită.
Nu aşa am crescut şi noi? Şi ui' ce bine am ieşit? (da-da, desigur. nicio frustrare. nicio criză de furie, nicio o umbră de patologie. siiiigur, obezitatea, crizele de nervi, lipsa de energie şi bolile fizice sunt normale. Între noi fie vorba, normate, poate. Normale, sigur nu.)
Nu de asta trebuie să ţin cont, ca părinte?
Forţând nota (şi logica...) nu de asta au nevoie şi copiii? Nu trebuie?
De mici (ca să se-nveţe cu greul - pentru că nu avem destulă încredere să sperăm că le-am putea oferi sau, feri, Doamne, ar putea ei să acceadă la ceva mai bun)?
Nu.
Răspunsul la întrebarea "ce trebuie să ştie un copil la 1/2/3/4...X ani?” e unul singur.
Că e iubit.
Dar are nevoie s-o ştie atât de temeinic, şi-n că, şi-n cum, încât s-o poată recunoaşte şi re-dărui tot restul vieţii.
Numele ei e "comparaţie”.
Nu, nu vorbesc de comparaţia explorator-analitică, aia asociată recunoaşterii, la care recurgi când vrei să-nţelegi mai bine un aspect nou - care e, în esenţă, amprenta felului în care funcţionează creierul uman, şi care e, de obicei, urmată de cu totul altceva decât de o reacţie imediată de satisfacţie / nemulţumire.
Vorbesc de comparaţia de tip cursa înarmărilor - sau, pe limba vremilor mai actuale, cine are acoperişu' mai 'nalt, smartphone-ul mai falnic, tableta mai tabletă - al cărei unic rezultat imediat e o izbucnire (pozitivă sau negativă) şi a cărei paletă de rezultate ulterioare e exclusiv negativă. Subversiv-subminatoare, ca o cavernă care se adânceşte neştiut sub suprafaţa aparent lină, suavă, adorabilo-acceptabilă cu iz de perfecţiune, şamd.
E comparaţia-construct (bine cunoscută, din propria pruncie, actualilor părinţi) tip "cât ai luat la teză?” "dar Gigel?” "dar cine a luat mai mult / mai puţin”, (sau, pentru vârste mai mici: „vezi ce cuminte e sor-ta” / „cum papă Ionel tot?”) fals logică prin aparenta intenţie de poziţionare, profund seacă prin aceea că ignoră complet atât motivele individuale din spatele notei, cât şi, cel mai important, felul în care se raportează copilul la ea - atât raţional, cât şi, esenţial pentru orice poveste, emoţional.
Şi cât de des întâlnită e.
În propriul meu trecut, ca şi în al altora, dar şi, înspăimântător de mult, în prezent.
Comparaţia nu e educativă. Nu e încurajatoare. Nu e dovadă de atenţie sau iubire.
E o tâmpenie facilă, superficial-prostească (altceva chiar n-ai fi putut spune?), la îndemână (că doar ani întregi de forjare pe subiect or fi dus la ceva...), frustrantă (bine că te-apasă grija de Gigel), creatoare de distanţă (nici nu mai ajungi la "dar eu cum mă simt....") şi fisuri afective.
Mai trist e că vine din iubire - dar ca demers pervertit. Ceea ce face cu atât mai dificile revenirile la autentic.
Şi absolut îngrozitor e că începe din leagăn.
Cu clasica raportare la standardele medical-mecaniciste, cu număr de kile şi centrimetri, apoi de mililitri, minute şi ore.
Teroarea normei - care continuă, apoi, cu reperele de dezvoltare ulterioară şi escaladează orice limită de bun simţ când intră-n zona performanţelor iniţial fizice, apoi gonflat intelectuale.
(dintr-un variu motiv, nu ţin minte pe nimeni care să fi strălucit de mândrie la momentul relatării "aaa, şi azi a rupt şi împrăştiat nu mai puţin de 4 suluri de hârtie igienică! îţi dai seama, 4, la vârsta asta!” - deşi, sincer, asta ar fi dovadă de bună motricitate, perseverenţă şi ingeniozitate, care sunt, nu-i aşa, calităţi).
E un fals reper care ascunde o serie de frici - iar astea, la rândul lor, ascund, de obicei, dorinţe cât se poate de legitime şi frumoase, priponit-îngropate sub un strat gros de prosteală convenţională.
Da, vrei ca medicul / profesorul să-ţi confirme că progenitura e OK - că se dezvoltă fără probleme, că are toate şansele la un viitor bun. În esenţă, cam astea ar fi dorinţele legitime, pe lângă care îşi mai iţeşte capul şi "n-o s-aveţi parte de bătaie de cap”, care e din alt film. (tot prost).
Dar să faci comparaţii la tot pasul e inutil, idiot, şi, de la un punct încolo, patologic.
Şi totuşi, societatea asta face. Şcoala pe asta e construită.
Nu aşa am crescut şi noi? Şi ui' ce bine am ieşit? (da-da, desigur. nicio frustrare. nicio criză de furie, nicio o umbră de patologie. siiiigur, obezitatea, crizele de nervi, lipsa de energie şi bolile fizice sunt normale. Între noi fie vorba, normate, poate. Normale, sigur nu.)
Nu de asta trebuie să ţin cont, ca părinte?
Forţând nota (şi logica...) nu de asta au nevoie şi copiii? Nu trebuie?
De mici (ca să se-nveţe cu greul - pentru că nu avem destulă încredere să sperăm că le-am putea oferi sau, feri, Doamne, ar putea ei să acceadă la ceva mai bun)?
Nu.
Răspunsul la întrebarea "ce trebuie să ştie un copil la 1/2/3/4...X ani?” e unul singur.
Că e iubit.
Dar are nevoie s-o ştie atât de temeinic, şi-n că, şi-n cum, încât s-o poată recunoaşte şi re-dărui tot restul vieţii.
marți, 13 august 2013
Mamiţuni recomandă: Tăpuşele
Hî? Ţăpuşele? Adică... beţe de frigărui?
Urma să mergem la un atelier de făcut ceva marionete, aşa încât am ridicat din umeri şi-am zis că, până la urmă, nu e aşa important cum se cheamă organizatorii, ci ce anume fac ei. (şi bine am făcut).
Când am ajuns la locul cu pricina, Nicoleta (cu o cu totul altă tunsoare decât în filmuleţ...) mi s-a recomandat ca „Nicoleta Rusu, de la Tăpuşele”.
Urraaaa, un cuvânt nou!
(ce-o fi-nsemnând, ’mnezo ştie).
Ei, să ne vedem de atelier.
Care a fost întruchiparea viselor mele (rămase neîmplinite) de acum câţiva ani, în următoarele 2 feluri:
- era gândit pentru participarea părinţilor alături de copii (şi tot căutasem din astea, acum 2-3 ani...)
- avea şi versiune pentru 1-3 ani.
În plus, Nicoleta are o răbdare de înger şi copiii sunt căzuţi în cap după ea.
Daaar.... ce ie alea tăpuşele?
Totuşi?
- Chestiile pe care le fac copiii cu mâinile, soro, mă lămureşte un mare specialist asociat. E un termen din Moldova de peste Prut.
- A, când tepşuieşti ceva? (îmi aduc eu aminte alt regionalism, vag înregistrat ca un echivalent pentru a turti, a bătuci)
- Nu ştiu ce e aia. Tăpuşele sunt lucrurile pe care le fac copiii mici cu mâinile, când se joacă.
Pe net am găsit altă explicaţie. Sau poate e tot aia. Eh, acu’ cine să le mai numere.
Importante sunt următoarele lucruri (de reţinut!)
- trupa Tăpuşele este formată din Nicoleta Rusu, Voicu Hetel şi Cătălina Hetel. Primii doi sunt actori la Ion Creangă; Cătălina este actriţă-convertită-în-asistentă-socială-convertită-în-psihoterapeut format în psihodramă şi terapie de familie.
- oferă ateliere şi spectacole special gândite pentru copiii mici (0-3 ani) dar nu sunt lăsaţi deoparte nici cei mai mari;
- pe lângă atelierele tematice, trupa mai are în repertoriu şi o serie de spectacole în toată regula (pentru care înţeleg că au luat şi premii);
- cu aceste spectacole trupa vine în vizită la grădiniţe (e nevoie de acordul prealabil al tuturor părţilor implicate);
- se prezintă (la cerere!) şi la zile de naştere, unde pictează pe faţă pe toată lumea (dacă nu vrei, mai bine fugi din timp) şi organizează ateliere şi/sau reprezentaţii de spectacol.
- Vor fi prezenţi, cu spectacolul Umbrele şi umbre, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii (28 sep - 5 oct 2013)
Recomand cu admiraţie şi drag.
Site Tăpuşele, aici.
Profil Facebook, aici.
Programul lunii august, aici.
Urma să mergem la un atelier de făcut ceva marionete, aşa încât am ridicat din umeri şi-am zis că, până la urmă, nu e aşa important cum se cheamă organizatorii, ci ce anume fac ei. (şi bine am făcut).
Când am ajuns la locul cu pricina, Nicoleta (cu o cu totul altă tunsoare decât în filmuleţ...) mi s-a recomandat ca „Nicoleta Rusu, de la Tăpuşele”.
Urraaaa, un cuvânt nou!
(ce-o fi-nsemnând, ’mnezo ştie).
Ei, să ne vedem de atelier.
Care a fost întruchiparea viselor mele (rămase neîmplinite) de acum câţiva ani, în următoarele 2 feluri:
- era gândit pentru participarea părinţilor alături de copii (şi tot căutasem din astea, acum 2-3 ani...)
- avea şi versiune pentru 1-3 ani.
În plus, Nicoleta are o răbdare de înger şi copiii sunt căzuţi în cap după ea.
Daaar.... ce ie alea tăpuşele?
Totuşi?
- Chestiile pe care le fac copiii cu mâinile, soro, mă lămureşte un mare specialist asociat. E un termen din Moldova de peste Prut.
- A, când tepşuieşti ceva? (îmi aduc eu aminte alt regionalism, vag înregistrat ca un echivalent pentru a turti, a bătuci)
- Nu ştiu ce e aia. Tăpuşele sunt lucrurile pe care le fac copiii mici cu mâinile, când se joacă.
Pe net am găsit altă explicaţie. Sau poate e tot aia. Eh, acu’ cine să le mai numere.
Importante sunt următoarele lucruri (de reţinut!)
- trupa Tăpuşele este formată din Nicoleta Rusu, Voicu Hetel şi Cătălina Hetel. Primii doi sunt actori la Ion Creangă; Cătălina este actriţă-convertită-în-asistentă-socială-convertită-în-psihoterapeut format în psihodramă şi terapie de familie.
- oferă ateliere şi spectacole special gândite pentru copiii mici (0-3 ani) dar nu sunt lăsaţi deoparte nici cei mai mari;
- pe lângă atelierele tematice, trupa mai are în repertoriu şi o serie de spectacole în toată regula (pentru care înţeleg că au luat şi premii);
- cu aceste spectacole trupa vine în vizită la grădiniţe (e nevoie de acordul prealabil al tuturor părţilor implicate);
- se prezintă (la cerere!) şi la zile de naştere, unde pictează pe faţă pe toată lumea (dacă nu vrei, mai bine fugi din timp) şi organizează ateliere şi/sau reprezentaţii de spectacol.
- Vor fi prezenţi, cu spectacolul Umbrele şi umbre, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii (28 sep - 5 oct 2013)
Recomand cu admiraţie şi drag.
Site Tăpuşele, aici.
Profil Facebook, aici.
Programul lunii august, aici.
luni, 12 august 2013
Tort, chiloţi şi o doamnă
- De ce e liber joi la grădiniţă?
- Joi nu se lucrează.
- De ce nu se lucrează joi?
- E sărbătoare naţională.
- Se dă şi tort?
(toată gaşca de la grădi e complet dilie după tort. orice tort. eventual şi cu pietre, numai tort să fie.)
Muţunaul trage intens cu ochiul la schimbările de vestimentaţie mamiţunească.
N-am realmente vreo tresărire majoră la holbatul pe furiş, urmăresc atent însă orice formă de perseverenţă muţunautică (cred că e util să mă prind din timp când are şanse să se oprească din ceva şi când nu. concluziile intermediare sunt şi nu sunt încurajatoare. nu se opreşte. dar s-a prins vag cam cum să fie discret)
- Ce faci, îmi studiezi chiloţii?
- Da.
- Şi ce-ai descoperit?
- Că-s panda!
(tanga)
- Musiu, ai terminat de mâncat?
- Da. Să-ţi fie de bine. Acu’ pune mâna şi adu-ţi farfuria la spălat.
- Mulţumesc!
Şi o şterge, omiţând complet s-audă cererea.
15 minute şi
- Poftim, doamnă.
sâmbătă, 10 august 2013
Marele achizitor Muţunau şi refuzurile de care se izbeşte el
Intrăm la DM ca să luăm pastă de dinţani pentru tânărul cetăţean (numai
pe-aia, 0-6 ani, marcă faimoasă, găsibilă la DM, o suportă).
Începe festivalul atârnării de rafturi:
- Vreau biscuiţi! Biscuiţii ăştia! Îmi plac mult! Îmi cumperi?
Muţunau n-a mâncat în viaţa lui biscuiţi din ăia. Au, ce e drept, un ambalaj colorat.
- Hai mai departe.
În mod miraculos, Muţunaul se conformează. În materie de deplasat.
- Suc! Suc din ăsta! Vreau suc din ăsta!
Mână împingăreţ-ghidantă pe spinarea lui Muţunau.
- Mai departe.
- Îngheţată! Îmi iei îngheţată?
Ce-arăta el, frenetic-cuprins de delir achizitiv, nici măcar nu era îngheţată.
- Avem acasă.
- N-avem de-asta! Şi nici nu putem face!
Începe festivalul variaţiunilor pe teme de refuz:
- Nu.
- Ceai! Ceai din ăsta!
- E pentru adulţi.
- Asta ce e? (era gel de duş) Uite ce frumos miroase!
- Nici gând.
- Vreau aaaasta! (cu totul alt obiect)
- Ai o dorinţă. Pune la loc.
- Să luăm altă periuţă de dinţi!
- Nici gând.
- Săpuuuun!
- Nu e nevoie. Avem.
- Vreau X!
- Nici vorbă.
- Y!
- Nu intră în discuţie.
- De ce nu intră în discuţie? Vreau Z!
- No way, Jose.
- Apăăăă!
- În maşină.
- Eu, când am să am salariul meu, am să cumpăr tot.
- Nu mi se pare o idee prea bună.
Şamd.
Următoarea rundă de cumpărături s-a desfăşurat fără Muţunaul-cel-subit-pocnit-de-impusuri-achizitive, lăsat frumuşel acasă.
Şi ce frumos mergeam noi în magazine pe la 2-3 ani muţunautici, când junele mai înşfăca el câte ceva, de la înălţimea coşului, admira pentru câteva secunde sau zeci de secunde şi apoi punea tacticos la loc...
Începe festivalul atârnării de rafturi:
- Vreau biscuiţi! Biscuiţii ăştia! Îmi plac mult! Îmi cumperi?
Muţunau n-a mâncat în viaţa lui biscuiţi din ăia. Au, ce e drept, un ambalaj colorat.
- Hai mai departe.
În mod miraculos, Muţunaul se conformează. În materie de deplasat.
- Suc! Suc din ăsta! Vreau suc din ăsta!
Mână împingăreţ-ghidantă pe spinarea lui Muţunau.
- Mai departe.
- Îngheţată! Îmi iei îngheţată?
Ce-arăta el, frenetic-cuprins de delir achizitiv, nici măcar nu era îngheţată.
- Avem acasă.
- N-avem de-asta! Şi nici nu putem face!
Începe festivalul variaţiunilor pe teme de refuz:
- Nu.
- Ceai! Ceai din ăsta!
- E pentru adulţi.
- Asta ce e? (era gel de duş) Uite ce frumos miroase!
- Nici gând.
- Vreau aaaasta! (cu totul alt obiect)
- Ai o dorinţă. Pune la loc.
- Să luăm altă periuţă de dinţi!
- Nici gând.
- Săpuuuun!
- Nu e nevoie. Avem.
- Vreau X!
- Nici vorbă.
- Y!
- Nu intră în discuţie.
- De ce nu intră în discuţie? Vreau Z!
- No way, Jose.
- Apăăăă!
- În maşină.
- Eu, când am să am salariul meu, am să cumpăr tot.
- Nu mi se pare o idee prea bună.
Şamd.
Următoarea rundă de cumpărături s-a desfăşurat fără Muţunaul-cel-subit-pocnit-de-impusuri-achizitive, lăsat frumuşel acasă.
Şi ce frumos mergeam noi în magazine pe la 2-3 ani muţunautici, când junele mai înşfăca el câte ceva, de la înălţimea coşului, admira pentru câteva secunde sau zeci de secunde şi apoi punea tacticos la loc...
luni, 5 august 2013
Geografie Muţunautică aplicată
Versiunea reatebistică:
- Aşaaaa... şi aceea e staţia Progresorului...
Versiunea „am reţinut eu ceva, dar nu mai ştiu exact ce”. Locul faptei, la suprema derută, intersecţia dintre Moşii Vechi şi noua Cale a Moşilor.
- Mami, unde e Criminalul Vechi?
Ptiu, drace. Doar n-avem cablu. Unde te-oi fi uitat tu recent la Scary movie / Freddy / alţi exorcişti şi poltergeişti, că doar n-ai mai fost prin prea multe vizite?
Muţunau, mare iubitor de dialoguri instant, nu mai suportă suspansul.
- Unde e ăla vechi? Unde ziceai că e? Că ăla nou ştiu unde e, e pe la Unirii, dar nu trecem noi pe lângă el.
Hă?
E vreo nouă poveste sinistră în oraş, despre care eu nu ştiu, dat fiind că trăiesc în peşteră, sub 2 pietre, şi-s mai mereu deconectată de la canalele standard de ştiri?
O fi copilul paranormal, stil Minority Report?
- Criminalul Nou ştiu unde e.
Sau doar pisălog?
Începem ancheta.
- Ce e aia criminal?
Culmea ar fi să-mi răspundă „cremenal, ţaţo!”.
- Nu ştiu, răcneşte indignat Muţunau, care, în loc să primească răspunsul, se vede luat laîmpins vagoane întrebări.
- De unde...?
- De la tine.
Ptiu, drace - din nou.
Sunt o hoaşchetă şi m-a lăsat definitiv memoria. Ce criminal?
(oare vorbesc prin somn? iar?)
- Omuleţule, criminal e cineva care omoară oameni. Nu prea cred c-am avut noi ocazia să vorbim despre asta.
Da’ despre ce-om fi vorbit... totuşi...
Brusc, Revelaţia.
- Tribunal? Tribunalul vechi? Eram pe Splai când ţi-am arătat o clădire mare, pe partea cealaltă a Dâmboviţei?
- Dăăăhaaaaa!
Criminal... tribunal... tot pe-acolo...
- Aşaaaa... şi aceea e staţia Progresorului...
Versiunea „am reţinut eu ceva, dar nu mai ştiu exact ce”. Locul faptei, la suprema derută, intersecţia dintre Moşii Vechi şi noua Cale a Moşilor.
- Mami, unde e Criminalul Vechi?
Ptiu, drace. Doar n-avem cablu. Unde te-oi fi uitat tu recent la Scary movie / Freddy / alţi exorcişti şi poltergeişti, că doar n-ai mai fost prin prea multe vizite?
Muţunau, mare iubitor de dialoguri instant, nu mai suportă suspansul.
- Unde e ăla vechi? Unde ziceai că e? Că ăla nou ştiu unde e, e pe la Unirii, dar nu trecem noi pe lângă el.
Hă?
E vreo nouă poveste sinistră în oraş, despre care eu nu ştiu, dat fiind că trăiesc în peşteră, sub 2 pietre, şi-s mai mereu deconectată de la canalele standard de ştiri?
O fi copilul paranormal, stil Minority Report?
- Criminalul Nou ştiu unde e.
Sau doar pisălog?
Începem ancheta.
- Ce e aia criminal?
Culmea ar fi să-mi răspundă „cremenal, ţaţo!”.
- Nu ştiu, răcneşte indignat Muţunau, care, în loc să primească răspunsul, se vede luat la
- De unde...?
- De la tine.
Ptiu, drace - din nou.
Sunt o hoaşchetă şi m-a lăsat definitiv memoria. Ce criminal?
(oare vorbesc prin somn? iar?)
- Omuleţule, criminal e cineva care omoară oameni. Nu prea cred c-am avut noi ocazia să vorbim despre asta.
Da’ despre ce-om fi vorbit... totuşi...
Brusc, Revelaţia.
- Tribunal? Tribunalul vechi? Eram pe Splai când ţi-am arătat o clădire mare, pe partea cealaltă a Dâmboviţei?
- Dăăăhaaaaa!
Criminal... tribunal... tot pe-acolo...
vineri, 2 august 2013
Infinit de imediate, indisponibilitate & oarece alcool
În drum spre casă, de la grădi:
- Vrei să-mi povesteşti cum a fost azi la grădiniţă?
- Nu, zice Muţunau. Nu am disponibilitate acum.
(na, mai refuză elaborat copilul)
În drum spre casă, de la magazin:
- Îmi dai şi mie din Radler, nu?
Tipic răspuns inteligent mamiţunesc:
- Hă? Dar alcoolul...
(urma să spun că nu e pentru copii)
- Păi m-am obişnuit deja cu alcoolul.
- Hăăăoftim?
- De la pufurile cu propolis!
Pentru că, la noi, canicula se petrece în cadă, dinspre cadă se mai aud, desigur, varii imperative. Relativ des.
- Vreau sabia cu Spiderman! (chestia de plastic în formă de sabie, cu care faci, de fapt, baloane de săpun).
- ’mediat, mormăie semi-absent computerizata Mamiţuni.
Trec în zbor câteva mii de ani.
- Auzi, da’ cât mai aşteptăm, un infinit de imediate?
- Vrei să-mi povesteşti cum a fost azi la grădiniţă?
- Nu, zice Muţunau. Nu am disponibilitate acum.
(na, mai refuză elaborat copilul)
În drum spre casă, de la magazin:
- Îmi dai şi mie din Radler, nu?
Tipic răspuns inteligent mamiţunesc:
- Hă? Dar alcoolul...
(urma să spun că nu e pentru copii)
- Păi m-am obişnuit deja cu alcoolul.
- Hăăăoftim?
- De la pufurile cu propolis!
Pentru că, la noi, canicula se petrece în cadă, dinspre cadă se mai aud, desigur, varii imperative. Relativ des.
- Vreau sabia cu Spiderman! (chestia de plastic în formă de sabie, cu care faci, de fapt, baloane de săpun).
- ’mediat, mormăie semi-absent computerizata Mamiţuni.
Trec în zbor câteva mii de ani.
- Auzi, da’ cât mai aşteptăm, un infinit de imediate?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
