Nu e bine

De dimineaţă până seara, numai ordine pe capul meu. Trezeşte-te, îmbracă-te (pe asta chiar n-o-nţeleg, că-n clipa-n care mă ridic din pat sunt deja îmbrăcat, nici nu ştiu exact de când), treci la spălat pe dinţi, treci, că asta nu se negociază, încalţă-te, hai să-ţi dau polen, ia banana, ia sticla cu apă, ia ghiozdanul, hai, ieşim.

Ce tot atâta hai, că nu se mută grădiniţa.
Şi nici biroul lui mami - şi chiar dacă se mută, sunt sigur că tot o primesc fetele, şi dacă ar întârzia. Ştiu sigur c-ar mai prinde şi cafea (pentru că mai văd seara că mai e) deci chiar nu pricep de ce se agită. Dacă asta nu e rea-voinţă, nu ştiu, zău, ce e.

Mda. Peste zi, la grădi, mai merge cum mai merge, pen’ că eu-s destul de şmecher cât să prind leagănul gol şi-n rest lumea chiar nu mă bate atâta la cap.
Sau renunţă mai repede.
Sau face altcineva ceva şi eu scap cu faţa curată.

Dar seara o luăm de la capăt, cu altele. Mâncare, baie, somn.
Acu’, între noi fie vorba, seara chiar mi-e foame şi baia chiar îmi place.
Deşi am eu grijă să nu dau de bănuit...
Nici cu somnul n-aş avea o problemă, da’ vreau să ştiu ce face ea după ce eu adorm. Dacă face, fără mine, ceva interesant? Dacă se petrece ceva fain şi eu nu iau parte? Dacă pierd ceva? Mă roade ideea.

În rest, numa’ interdicţii. Nu mai azvârli jucăriile, nu mai zbiera, nu mai da mâncarea pe jos, strânge după tine, mnie-mnie-mnie-mnie-mnieeee!
Cum, strânge după tine nu e interdicţie?
Ba da, e. Că mă opreşte pe mine să fac între timp alte chestii faine, cum ar fi dărâmatul ghivecelor. Uuuu, ce fain zboară lutul!!!

Şi cică să mă uit pe unde calc. Da’ tu ce păzeşti, cucoană?
Nu-ţi ajunge c-am făcut deja, de vreun an jumate, concesia majoră de-a nu mai fugi non-stop şi de-a merge de mână cu tine? Dacă mă-mpiedic, mă ridici de mână, nu?
Şi să am grijă de lucrurile mele. Păi da’ nu cumperi oricum altele? Ce, crezi că mă păcăleşti cu chestii gen „nu mai sunt” sau „n-am bani, că n-am luat salariul”? Doar ai card, ştiu că ai card!

Şi de ce nu putem dormi în parc? Sau la piscină? Că doar a vrut să mă ducă să dormim în altă parte. N-am vrut eu, că nu-mi plăcea nici baia lor, nici felul în care mă strigau copiii. Mai mici fiind, îmi poceau numele. Foarte neplăcut, normal c-am afişat un rânjet de doi metri lungime în secunda-n care-am ieşit pe poartă. De bucurie c-am scăpat. Mi-a părut mie rău după desenul ăla animat cu mamutul şi arătarea aia care tot fugărea o ghindă, dar, în rest, a fost foarte bine că ne-am întors.

Groaznic. Nu ştiu cum de mai suport.

Tre’ să plec în lume urgent, da’ cică-ţi trebe hârtii de-alea colorate, bani!

Ştie cineva cum faci să joci la 6/49 când ai doar (doar?!) patru ani?

Zilele de vacanţă

Zilele de vacanţă sunt alea-n care te trezeşti tot cu noaptea-n cap, da’ ca să te duci în alte părţi decât la servici.

În care copilul e şi mai iritat de aerele parentale de şef  de expediţie şi ori cere tot felul de chestii aberante fix când viteza maşinii e uşureeel peste limita legală stabilită pentru autostradă (gen: vreau şi eu peşte, că delfinii mâncau peşte, şi vreau din ăla, din găleată, dar din cel mic, nu din cel mare), ori te taxează sistematic, la orice flecuşteţ, eventual cu oarece mitocănismuţe, ori ambele.


Mostre doveditoare de dialog:

În casă, Muţunau, trăgând de zor de nu se ştie ce jucărie:
- Băăă, da’ asta nu merge!
(dacă numa’ cu asta s-a ales după mersul la mare, eu zic merci)
- Ăăăă... stimaţi telespectatori...
- Bă, nu stimaţi telespectatori, că aici nu-s mai multe persoane, eşti numai tu.

Mnoa. Mai corectează-ţi odoru’ la fiecare pas. Că el asta o să reţină că trebe să facă!


La Delfinariu, în aşteptarea intrării la Planetariu, mă întrebase ce era cu semnele de pe uşă.
- Deci sunt căţei înăuntru?
- Nu, nu e voie cu căţei înăuntru.
- Dar ăsta e căţel!
- Da, dar vezi că e într-un cerc roşu, şi că e tăiat cu o bandă roşie?
- A, deci cu îngheţată de-asta e voie, că nu e tăiată!
(că nu se ştie de ce, poate dintr-un acces de autoritate teribil de dens adunată pe metru’ pătrat, desenatorul înghesuise şapte mii de chestii într-un singur cerc)
- Nu, că tot în cerc e. Vezi, ideea nu e să le taie chiar pe toate - ci doar să le arate într-un cerc tăiat.

Fi-mi-ar explicaţiile ale cui o vrea să le ia de clare.

- A, deci cu ţigara asta e voie?
- Nu.
- Da’ nu e în cerc, e în oval!
Fi-ţi-ar imprimanta dată la casat. Cu programu’ de editare cu tot.




La povestea cu vreau şi eu peşte ca delfinii s-a liniştit numai după ce i-am explicat că-s dispusă să urmăm modelul până la capăt - iau un peşte, mă sui pe-o scară şi aştept ca el să sară să-l prindă.
- Hai, măi mami, că de fapt am mâncat hapsii.



Tot în vacanţă constaţi că odorul perseverează-n ideea de-a se face revizor de toalete publice.
Le miroase şi le-analizează estetic de la intrare şi, dacă nu-i convin, nu intră. Deci nu mai face. Deci toată starea de spirit şi tot cheful de joacă se duc.
Problema e că onor criteriile dumisale nu-s în totalitate decelabile.
Aprobă bude-n care mi-e greu să accept să intru si refuză altele, pe care le-aş vota perfect rezonabile.

În cazul grădi, a fost o revoluţie când i-am sugerat să-şi roage educatoarea să-l lase să meargă la baia de la dormitor, în loc de cea de la parter, unde lui nu-i plăcea cum stătea colacul (?!) - în condiţiile-n care e destul de mare şi lung cât să nu-i mai pese cine ştie ce de colac...


De fapt, revoluţia a-nceput din clipa-n care i-am disputat decizia de-a nu mai merge la toaletă decât acasă
- Stai, că mergi şi la grădi.
- A, da.
- Stai că mergi şi la X, Y, Z...
- A, da.
- Deci poţi merge şi la alte toalete.
- A, nu.

Acu’ aş zice că la capitolul ăsta stăm aproape bine.



Şi tot zilele de vacanţă-s alea-n care, măcar într-o seară, stai până târziu, întinzi rogojina de paie pe plajă, inviţi odorul (care nu-ţi pricepe din prima manevrele) să se-ntindă cu burta-n sus, te-aşezi lângă el, cap la cap, cu picioarele-n direcţii opuse, şi-i arăţi Calea Lactee.
Şi Carul Mare.
Şi cam atât, că mare astronom n-ai fost, de fapt, niciodată.


- Vezi? Ţi-am dat cadou de ziua ta Calea Lactee.
- Ei, cum mi-ai dat cadou Calea Lactee, mă bodogăne Muţunau în cel mai bunicesc stil cu putinţă. Că doar e pe cer!
- Păi putem zice că-i a ta.
- Ei, putem. Nu-i a mea!
- Putem zice că ţi-am dat cadou o vizionare?
- Vizionare?
- Momentele alea când ţi-am arătat-o şi am stat să ne uităm la ea?
- Da, putem.

Cum am hotărât c-o să mergem să-notăm cu delfinii

Simplu.
Mergând la Delfinariul din Constanţa.

Pentru un adult, intrarea costă 50 de lei. La uşă, că-n total, în funcţie de tentaţii, vei plăti mai mult.

În schimbul acestui bănet primeşti o cartelă anodină pe care o înfigi în automatele de la intrare şi care-ţi va permite accesul la delfinariu, la planetariu, la observatorul astronomic (dar doar cât să intri, pentru că privitul prin telescop se taxează suplimentar!), la expoziţia de păsări şi în spaţiul microrezervaţiei.

Copiii sub 5 ani intră gratis - dar nu şi la planetariu. Sau, de fapt, hai, da, dacă promit să nu se sperie şi să nu chiţăie când se stinge complet lumina (?!!).


Nu mai departe de casa de bilete (sau, mai bine zis, de cartele) şăd lipite oarece afişe cu mesaje confuze - vezi povestea de mai sus referitoare la copiii sub 5 ani.

În rest, în incintă există un chioşc de suveniruri (dotat, pe cât am putut vedea de la 5 metri distanţă, cu delfini de pluş, roz şi bleu, şi oarece bibelouri bizare, tot cu delfini, dar, per total, insuficient de atrăgător cât să mă facă să şi intru) şi un soi de locantă (de fapt, o înşiruire de mese-teghea plus frigidere) cu apă, suc şi oarece cronţăieli la pungă. Înspre planetariu mai este şi un colţişor amenajat pe post de loc de joacă - două leagăne şi un agregat roşu cu o scară, două tobogane, o legănătoare cu trei anvelope legate cu lanţuri, şi (parcă) două bănci.

Niciun restaurant, niciun loc în care să bei civilizat vreo apă, vreo zeamă de fructe, ceva - nimic. Botu’ calului SRL.

Băncile sunt din cretacicul superior - ca, de altfel, cam juma’ de complex.

Expoziţia de păsări se prezintă (exceptând seminţele vizibil proaspăt puse) ca şi când ar fi fost recent recuperată de la unu’ care-o abandonase de ceva timp.
Cuştile sunt mici, înghesuite, murdare şi împuţite.
Am văzut pet-shop-uri în care papagalii Ara aveau mai mult loc...


Micro-rezervaţia e cam la fel. Dincolo de aerul dezolant al oricărui animal în captivitate, asta arăta oricum a puşcărie. Tot abandonată.

Cormoran:

Iepuri după gratii:

Poză cu degetu' autorului:  

Iepure evadat (probabil, singurul animal fericit de prin zonă)

Lebedele albe de-acolo sunt, pentru cine nu ştie, agresive şi ciupiutoare. Adică dacă te apropii de ele, vei fi cadorisit c-o ciupitură.

Acu’, tot pentru cine nu ştie, nu par să vadă prea bine (adică poţi fi muşcat de sacoşă) şi par uşor intimidabile. O poşetă fluturată ameninţător către ele te scapă de agresiuni!


Planetariul posedă aer condiţionat - dar nu vei fi lăsat să intri nici în hol decât cu maxim 15 minute înainte de reprezentaţie - şi, de altfel, nici n-ai avea unde sta. Pereţii sunt acoperiţi cu imagini frumoase - asta mai ţine ocupaţi copiii; în rest, nimic din ce-i acolo nu mi-a lăsat altă impresie decât că deranjez.
La intrare, arăţi (!!!) cartela magnetică.
Sau poate tantea de la intrare e neam cu Superman şi vede-n raze X.
Caz în care regret că n-am rugat-o să-mi spună şi mie cum stau c-un premolar sensibil.

Nu tu sisteme solare de vânzare. Nu tu cărţi. Nu tu planete gonflabile. Nu tu stele fosforescente. Nu tu trei cuie tematice.
În afară de două pliante, unul cu harta cerului (5 lei), şi unul cu planetele (5 lei), şi de ceva agendo-cărticică obscură (20 lei), nemic.

Ştiinţă pură, greu accesibilă, bre, inepture, turist aiurit cu prea-nalte aspiraţii de (în sensul ne-religios) neofit, care vii aici ca şi cum ar fi uşor să afli lucruri şi ne mai şi-ncurci, pe deasupra.


În sală, tantea care proiectează (nu mereu cu maximă atenţie) toată stelăraia nu acceptă niciun mârâit, dar’mite vreo întrebare, ceva, de la vreun copil două minute mai curios sau mai instruit. Nix. Zice ce are de zis şi gata.

Nimic de acolo nu e, realmente, pentru copii.
Nu e pentru nimeni.
E o expunere plictisită făcută-n doru’ lelii. O vomă de cuvinte automat decartate de omuleţi întorşi cu cheia. Sau poate cu arcul, nu m-am uitat atent.

O escrocherie care profită de faptul că, pentru copiii lipsiţi de alte alternative, ce se-oferă aici e, oricum, captivant.


La observatorul astronomic te duci, te uiţi pe-acolo, şi dacă vrei să şi priveşti prin telescop, plăteşti trei lei, în schimbul cărora te caţări pe scară şi te uiţi la o pată mică şi roşie (soarele, adică).

Singurul lucru pe care l-am apreciat realmente ca fiind rezonabil şi civilizat e că în schimbul ante-menţionaţilor trei lei primeşti un afiş care pe-o parte are sistemul solar şi p’ailaltă sistemul periodic al elementelor.


La Delfinariu lucrurile par să se prezinte mai bine. Bazinul e curat, vizibil bine întreţinut, iar delfinii şi foca Johnny sunt vioi.

Dar reprezentaţia durează sub 30 min (23, ca sa fiu mai exactă) şi depinde (logic) extrem de mult de cheful delfinilor.
Care, uneori, există, uneori, nu. (când am fost noi, era sesiunea de nu).

Copiii nu sunt lăsaţi nici măcar la final să se cocoaţe la mantinelă şi, iar, nu li se arată direct şi nu li se explică nimic. În afară de oferta de-a-ţi cumpăra poze cu tine, făcute de fotograful locului (sau prieten cu locul...) şi de un DVD cu delfinul Mark, din nou, nicio carte despre ori cu delfini, niciun pliant, nix.

Acvariul, care e sub umbrela aceleiaşi instituţii (Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii), are altă adresă.
La Delfinariu nu primeşti nicio hartă, nicio reducere de preţ pentru vizitarea ambelor locaţii şi nicio indicaţie cu privire la cum (şi, mai ales, de ce!) să ajungi şi la Acvariu.
(ştiu unde e Acvariul; ştiu şi cum s-ajunge, şi un’ se parchează; nu despre orientarea mea-n spaţiu e vorba, ci despre a Complexului... vizibil preocupat - doar că de altele, nu de cetăţenii plătitori!)


Na, şi uite-aşa am hotărât c-o să mergem să-notăm cu delfinii.

Acu’s în căutări de locaţii accesibile financiar...

Post-scriptum:
Cică s-ar putea înota cu delfinii în Algarve (Portugalia), în Malta şi în Turcia, precum şi-n alte locuri mai îndepărtate.

Şi cică lor, delfinilor, de fapt nu le place.


Eeee, dar cum universul poate fi un loc magic, iaca Muţunau a făcut baie c-un delfin chiar în seara asta.

Tot ziceam că facem băi colorate, via Tinti (via magazinele DM).

Aceste biloanţe colorate au înăuntru câte o capsulă. Onor capsula, care se topeşte-n apă, conţine câte un burete comprimat. Buretele e-n formă de lighioană. Azi, lighioana în chestiune a fost un delfin.

Nu pot să-l arăt, acu’ e-n pat cu Muţunau, doarme.

... în care Mamiţuni instiiigăăă !!!

(nu, nu e discuţie cu Muţunau, e subiect de sezon!)


Cum arată o manifestaţie populară de impact?
Păiii... bine? Ăăă... zgomotoasă, cu pancarte, cu urlete, cu bocăneli, cu lozinci scandate, cu cereri, cu asorteuri cromatice mai mult sau mai puţin reuşite, cu o scenografie, o regie, o coregrafie, o ceva, acolo, să fie?

Nu.
Mult prea Cântarea României, ce Dumnezeu!!!



Păi... şi atunci cum?


Ia hai, înainte de toate, să ne gândim: despre ce gen de impact vorbim?
Cât de puternic?
Cât de egal resimţit de indivizi / privitori diferiţi?



Că dacă vorbim despre ceva ce să-ţi taie instantaneu respiraţia, ştiu eu un fel, minimalist, de-a obţine impact intens şi egal traductibil.

Liniştea. Nemişcarea.

Marşurile tăcerii, împietrite.



Îmi imaginez o masă de oameni care se strâng de la ora X în faţa instituţiei Z (nu instituţia e esenţială în povestea asta, ci existenţa unui loc stabilit dinainte), unde stau locului şi tac.
Preţ de un interval de timp notabil, şi el anunţat dinainte.
Ajunge, pentru început, şi o jumătate de oră.



Avem suspans. Asociere. Cooperare. Sincronizare. Surpriză.

E (hai să nu zic gratis) ieftin.

E intens.

E exact opusul inutilei frenezii continue.



Pentru orice haită de agitaţi puşi etern pe manevre, nimic nu e mai înspăimântător decât să stea faţă în faţă cu exemplificarea practică a ideii de canalizare a energiilor.



Când, unde şi despre ce ne-ntâlnim să păstrăm liniştea?

Începem îndoctrinarea. Şi imunizarea!

Îndoctrinarea se referă la povestirile Jataka - încarnările anterioare ale lui Buddha.
(O serie de scurte povestiri care, dincolo de aspectul religios şi/sau filosofic, sunt excelente pretexte de discuţie cu micii ganditori.)

O versiune (audio), aici.

O alta (text), aici.

Desigur, există şi pe youtube. Unele mai prost facute, unele mai bine. 



Imunizarea cuprinde polen crud (dimineaţa)

şi Omega 3 (seara).

Am zis să-ncepem din timp.
Aştept cu interes rezultatele.

Muţunau, copil-problemă, se întoarce

Ziceam aici despre marile nenorociri pe care părea să le provoace Muţunau la grădi de demult - alerga prin clasă, alerga prin curte, refuza uneori să participe la activităţi, avea tot felul de interpretări neortodoxe ale felului în care trebuie! folosite jucăriile (de exemplu, Doamne fereşte, spunea despre un cub că ar fi o maşinuţă! groaznic!), se mai încăiera tovărăşeşte cu alt copil (cu care se încaieră tovărăşeşte şi-n ziua de azi, când ne mai întâlnim, pentru ca după 30 de secunde să fie iar cei mai uni prieteni!) şi se-apucase de muşcat şi de plesnit.
Împinsul, vă rog să mă iertaţi, nu-l pun la socoteală.

Toate astea, la matusalemica vârstă de 3 ani şi jumătate, şi puternic dependente de adulţii aflaţi în preajmă.


De la grădiniţa aia (pretins liberală, în fapt, pârnaie curată şi baltă stătută de frustrări şi anxietăţuri adulte de toate felurile) l-am retras anul trecut (calendaristic).
Regret şi acum că n-am făcut-o mai devreme, că, în loc să-l ascult mai atent, i-am pus nefericirea şi refuzul de-a merge la grădi pe seama unei tranziţii mai grele între o vacanţă cu libertate totală şi rigoarea sclavagistă a trezitului matinal şi-a mersului la program.


Notă: nu există copil care să nu se potrivească educaţiei liberale. Conceptul ăsta e absurd şi cumplit de ilogic articulat. Educaţia liberală e potrivită pentru orice copil - condiţia de bun simţ fiind să existe continuitate şi congruenţă între ce se întâmplă peste zi, în afara casei, cu ce are loc în familie, în raport cu copilul. Vorbesc de continuitate de atitudine, nu de continuitate didactică.

Desigur, ca să poţi vorbi de educaţie liberală ai nevoie de personal format în direcţia asta şi de-o minte deschisă, tu, personal - suficient de deschisă cât să vezi că educaţia liberală şi crispările fixist-inutile pe reguli autoimpuse nu se acordă.

Iar întâlnirile între părinţi şi educatori - nefericit numite „ca să vedem dacă se potriveşte” nu se referă deloc la evaluarea copilului. Că n-au cum. Întâlnirea cu părintele şi evaluarea abordării lui fac, eventual, subiectul discuţiei - degeaba încurajezi la grădi autonomia dacă acasă copilului i se fac şi i se dau toate cele, indiferent de capacităţile şi de dorinţele lui.

Anul ăsta (calendaristic), ce să vezi, Muţunau a avut în continuare oarece dificultăţi de adaptare.

În afară de astea, a mai tras nişte muşcături, de participat la unele jocuri comune tot nu participă, de alergat tot aleargă, fără ca asta să însemne că se uită pe unde calcă (mărturie fiind genunchii dumisale, plini de coji peste coji şi răni peste răni), continuă să facă varii jocuri de cuvinte şi să reinventeze folosirea unor obiecte, îşi varsă deseori mâncarea (pe el însuşi, via băgat cot în farfurie când se-ntinde după nu-se-mai-ştie-ce), se pretinde asteroid şi se mai prăvăleşte din când în când peste câte un coleg (care, la schimb, îl pişcă. zdravăn. dotat din plin cu simţul dublei măsuri, Muţunau se plânge intens - tot el!).


Dar în poveste văd o diferenţă fundamentală. Acceptarea.

E în continuare incomod, ca educator, să fie nevoie să faci faţă unui copil zburdalnic şi care nu vede o problemă în a sublinia apăsat când se plictiseşte - ca părinte, mai ceva, pentru că, hei, ce să vezi, nu se "cuminţeşte" subit acasă, dimpotrivă! Dar asta face parte din rol, pentru ambele cazuri, şi-n plus e evidentă ideea de alianţă pentru educaţie - alianţă, nu pretinsă expertiză cu aer şi manere de inchiziţie - între părinte şi grădiniţă.

Ceea ce schimbă radical şi abordarea, şi rezultatele. Scoţând din ecuaţie etichetarea, vezi mai bine că, în proporţie variabilă, toţi copiii au astfel de manifestări - şi că problema e, mai degrabă, situaţia în care nu le au!


E atât de uşor ca, pe baza unui comportament anume, şi numai a lui, să decizi despre un copil sau altul că sunt aşa sau altfel, şi să permiţi propriilor exasperări, uneori nu puţine, să-ţi pună ochelari de cal ori, mai rău, să-nceapă să ia decizii în locul tău.

E ceea ce se-ntâmplă deseori în instituţiile de învăţământ şi, mai grav, în cele medicale, unde se pun atât de uşor etichete din patologic, post consultaţii care rar trec de 15 minute, la doctorul McDrive - ignorându-se cu graţie instrucţiunile din ghidurile terapeutice, care indică, de pildă, observare timp de şase luni, premergătoare unor anumite diagnostice.

La noi, cuvântul prezumptiv nu pare nici s-apară des, nici să fie luat în calcul, iar confuzia dintre diagnostic şi tratament e-n floare. Luxuriantă şi carnivoră.

(nu, n-am ajuns la medic să fi primit direct din astea. n-am ajuns pentru că ştiu bine, din start, cam câte consultaţii pe zi are un medic cotat ca bun şi, în consecinţă, cam cât timp pentru fiecare. asta nu înseamnă că nu mi s-a ridicat deseori părul pe ceafă la auzul unor relatări cu puternic iz de malpraxis... când mi se cerea părerea despre administrarea unui medicament sau al altuia... de obicei, post reacţii secundare de multe ori mai nasoale decât „diagnosticul” iniţial....)


În ultimă instanţă, e o chestiune de alegere.

Ce îţi doreşti pentru copilul tău?

Şi, în spatele acestei dorinţe, ce îţi doreşti pentru tine? Când dorinţa pentru copil se va fi împlinit, ce o să simţi?


Investiţia pentru autonomie constă şi din răbdare şi timp.
Cea pentru creativitate cere, nu odată, mopuri şi mături.
Cea pentru libertate, spaţiu de desfăşurare (ceea ce poate fi o problemă în universurile înghesuite...).

Alegerea e la părinte. Sau, mai bine zis, ar trebui să fie.

Îmi vine-n minte povestea spusă de-o prietenă, mamă de proaspăt şcoler, luată de urechi în faţa clasei, la şedinţa cu părinţii, pen’ că fiu-său întreba mereu: „de ce?”.

- Foarte bine, a zis ea, moment în care (şi aici e baiul...) aproape toţi părinţii din clasă i-au aruncat priviri ucigătoare. Copilul e interesat de ce spuneţi, îşi verifică înţelegerea şi vrea să afle mai mult. E o veste bună pentru stilul dvs. de predare. Arată că informaţia ajunge la copil şi că au crescut şansele s-o reţină.

Ultimele două fraze au consacrat-o definitiv drept extraterestră - ceea ce, pe de-o parte, a scutit-o de alte abordări pe subiect (că-i dusă, săraca, de ce să ne certăm cu toate aiuritele), pe de alta, i-a răpit ocazia de primi informaţii suplimentare despre copil.

Mă uimeşte amnezia adultă - eu-mi amintesc în detaliu (pentru multe zburdălnicii) şi ce făceam, şi în ce circumstanţe, uneori şi de ce- dar mai ales cum mă simţeam - şi când aveam spaţiu de manifestare, şi, cu un gust încă intens amar, când nu. Şi-mi amintesc (şi nu, nu e reconstituire!) faptul c-aveam, uneori, percepţia neajutorării adulte- şi, alteori, a purei răutăţi.

Mă-ntreb dacă genul ăsta de comportament (setea de-absenţă a problemelor, Sfânta Conformare la Atotputernicele Reguli Despre Care Habar N-avem La Ce Servesc, Dar Nu Le Chestionăm Niciodată, Doamne-Fereşte, etc) nu e, în continuare, expresia unei morţi simbolice. A unei semi-existenţe reduse strict la supravieţuire. O realmente grea moştenire, din perioada-n care ameninţarea era fizică şi reală pentru orice ieşire din rând.

Că altfel nu-mi explic cum îşi imaginează atâtea persoane că nu educaţia se construieşte pornind de la copil, ci, procustian, fix invers.

Momo (Michael Ende)- desenul animat şi filmul

Desenul animat (care e foaaaaarte simpatic!), partea întâi:

Desenul animat, partea a doua:
 


Filmul (nu fix pe gustul meu...), prima parte:


Partea a doua:



Partea a treia:



Partea a patra:



Partea a cincea:


 A şasea (şi ultima) parte

Disparate

După ce-am asudat intens până sâmbătă seara inclusiv (cu precădere pe durata zilei de sâmbătă, că-n rest nu prea stăteam pe-acasă), de-atunci şi pân-acu’ suntem în extaz, pe motiv de reparat aparat de aer condiţionat.
- Mie-mi place foaaaarte mult răcoarea, zice Muţunau, care pare-a fi-nceput să se prindă şi la ce folosesc anumite intonaţii, şi unde bate cel mai bine aerul condiţionat.

Reparat = nu noi (de data asta...), meşterii. Pe care i-am întâmpinat majestuos c-un prosop (răsucit turbăneşte) pe cap (al meu!), că tocmai trecusem la măsuri radicale şi m-apucasem să mă răcoresc turnându-mi apă rece (rece?) în freză. N-am avut tupeu pentru frizura tip sirenă, cu pleata udă la vedere, iar bigudiuri n-am. Sunt sigură c-am arătat extrem de demn şi mult mai matur c-un prosop în cap.

Deci e posibil să-ncep să scriu mai des! (că, de când n-am mai apărut pe-aici, iaca, s-a mai descoperit o lună (a cincea) a lui Pluto! Lucru de care Muţunau, desigur, e fabulos de interesat)
Că tot veni vorba, m-am produs şi aici, la Totul despre mame, după ce-am chinuit-o şi răschinuit-o pe D. cu tot felul de amânări date de restul de proiecte interminabile de pe capu-mi.
D., mulţumesc pentru răbdare!
Alina, mulţumesc pentru complicitate!



Post pus aer, n-am avut curaj să mai ies azi din casă, în / la Sauna Sufocantă Bucureşti - ocazie cu care am ratat reducerile de sfârşit de săptămână anunţate la Decathlon (unde-aş fi mers să mai şi cumpăr ceva, nu doar să ne tragem cu bicicletele la rece şi să constatăm c-avem gusturi costisitoare... gen patru cifre la scor) da’n schimb am semi-terminat cu dosariada domestică - adică am rearanjat cu succes o tonă de hârţogărie care-şi aştepta ordonarea de prin Cretacicul Superior.
Mai am trei. Tone.

Vestea bună e c-o să-mi pot schimba buletinul, acu’ că par a fi găsit toate actele... (sper. pe unde am cotrobăit pe net, am găsit trei liste diferite, inclusiv pe aia celebră, care zice că-ţi poţi schimba buletinul dacă a survenit o schimbare în ceea ce priveşte data sau locul naşterii. fără însă a preciza ce acte doveditoare-ţi trebe ca să susţii afirmaţia că ţi s-o schimbat locu’ naşterii - eventual, cu altul, mai bun; sau data, în caz că nu-ţi plăcea zodia, ori erau beţi cei de la registratura spitalului şi-au scris prostii)
Stând eu strâmb şi judecând drept, cu ajutorul nemijlocit al unei sesiuni de scărpinat maimuţesc în cap, am stabilit de una singură cam care ar putea fi totalitatea actelor care să dovedească oricui că eu-s eu, şi-am hotărât că la ele o să adaug şi carnetul de vaccinări al copilului şi certificatul de garanţie al frigiderului - că doar trăiesc în România de-atâta vreme şi, când mă uit în jur, mi se pare că selecţia mea de acte e-n perfect acord cu logica vremurilor... mda. totul e să nu-mi ceară bască - pen’ că, se ştie, n-am. iar n-am)


Episoadele următoare din westernul domestic mamiţunesc vor include o intervenţie la conductăraie (montarea unui robinet suplimentar), schimbarea neonului la o „lustră”, spălatul covorului (proba de foc fiind, desigur, căratu’ covorului la spălătorie, că, nu de alta, e cam lung şi nu foarte uşor...) şi (dar asta e deja de domeniul miraculosului) repararea plafoanelor din polistiren, care, prost prinse acu’ patru ani, dau să plece...


În altă ordine de idei - încercând să descopăr cam ce face ca Muţunaul (care anul trecut, cu mici pauze, a ţinut-o-ntr-o răceală din februarie până-n septembrie...) să fie ceva mai apt combatant = mai puţin doborât anul ăsta, am dat peste o ipoteză interesantă: anume cea ca o contribuţie să fie adusă şi de spălatul pe dinţi...
Mai sunt şi alte cauze posibile, printre care simpla înaintare în vârstă, dar ipoteza igienic-stomatologică (nu total lipsită de logică) mă fascinează.


Noile leacuri anti-plictiseală (dat fiind că Muţunau are nevoie de chestii interesante cu / în care să-şi petreacă timpul, dar pricepe abia când ajungem jos cam cât de cald e afară, abia-n parc cam cât de fierbinţi sunt toboganele, cât transpir eu în general şi de ce nu prea vreau să mai ieşim pe căldură) constau cu precădere în asistenţa & participarea la treburi domestice. Dintr-un variu motiv, junele acceptă şi prestează! (iar pe această temă merită revenit).

În rest, am mai citit.
Muţunau:

(căci are muuuuulte poze; altminteri, doar dacă-l răzbeşte cumplit curiozitatea încearcă să se prindă şi ce-o scrie acolo... notă: mă refer strict la numele planetei, scris mare-n câte-o casetă cu informaţii; iar cartea e de la ExLibris)


Eu:

O cărticică (şi) despre Newton, pe care nu-l ştiusem atât de ancorat în propria-i contemporaneitate. Din punctul meu de vedere, el locuise dintotdeauna-n manualul de fizică, unde, cu orice ocazie a menţionării gravitaţiei, lua sistematic mere-n cap.
Recomand.

Şi ăsta. N-am sărit în sus de admiraţie şi nici nu împărtăşesc integral abordarea, dar e, cu siguranţă, o lectură interesantă & provocatoare.

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă

Mă declar, oficial, tembelizată de căldură. (Muţunaul pare mai rezistent, eu, în mod cert, am îmbetranit - e momentul să mă trag mai pe la munte. Unu’ însorit & răcoros. Realist vorbind, perspectiva pare îndepărtată, chestie care mă duce-n zona „aceste cuvinte ne doare”)
În plus, pare să se fi deschis sezonu’ la defecţiuni - îmi tot crapă lucruri prin casă. Nu grav, cât să creeze un disconfort de care, cu siguranţă, mă puteam lipsi (gen: nu mai merge neonul circular de la „lustra” din bucătărie, s-au ros garniturile robinetelor din baie, nu merge netu', etc).

Consecinţa directă e că dorm prost (nu doar puţin) şi că nu apuc să fac (prea) multe chestii din cele pe care mi le-am propus. Da, jalnic.


Partea bună e că unele lucruri se întâmplă - o parte chiar la vreme (spălatul matinal şi seral pe dinţi pare să fi intrat în setul de obiceiuri acceptate de Muţunau, la fel şi micul dejun - chit că, din motive de somn prelung, uneori micul dejun se ia în maşină, în drum spre grădiniţă), o parte... hm... cu chiu, cu vai, când apucăm.

Partea şi mai bună e că mâncăm multe crudităţi. Pe de o parte, mă aştept ca Muţunau să devină roz de la câtă zmeură a băgat în el, pe de alta, nu mă pot opri să mă gândesc cam cât de naturale şi necontaminate cu varii prafuri (de la conservanţi la acceleratori de creştere şi coacere şi la te mai miri ce) sunt cele văzute în piaţă.
Elanul mi-a fost demult tăiat de relatarea unui domn fost culegător de afine, care-mi spunea că fructele-s date cu conservant (micul praf alb care se mai găseşte pe ici, pe colo...pe câte-o zmeură, afină, cireaşă, etc) de pe munte, imediat ce-au fost puse-n lădiţe, mult înainte de cocoţarea lor în maşinile transportoare...

În altă ordine de idei, şi sub influenţa bugetului din ce în ce mai leşinat, am luat hotărârea de-a nu-l trimite pe Muţunau în vacanţă prelungită - eroic, după unele surse, egoist, după altele, normal, conform câtorva voci, subiectiv, propriu şi asumat, după mine.
Dă, fiecare cu perspectiva şi reacţia lui.

Care Muţunau e în (sper) culmea obsesiei pentru planete şi sistem solar.
Sper că e culmea - în sensul că îmi doresc fierbinte să nu mai existe / apară un alt nivel, superior ca intensitate.
În prezent, totul (nu doar obiectele cu formă cât de cât rotundă) se numără exclusiv cu menţionarea numelui planetei echivalente (Mercur e 1, Venus e 2, Diiărthhh e 3, şamd), iar pronunţia e o (de altfel) adorabilă romgleză.
Există, desigur, ora Jupiter şi ora Uranus. Altele n-avem.
De la acest cântec ni se trage:


(da, l-am mai postat)
Cântecul se lălăie non stop şi nu se admit nicicum corecţii de pronunţie. Sunt pe cale să-mi iau diploma post-doctorală în criptografie sonoră - căci oare cine tre’ să traducă „da’ ce zice Mărchiuuriii când zice vwneabifnbîîîml sgfgaaaa muf puf puf?”

În calitate de Mamiţuni Imperatrix Atotputernica primesc non stop cereri de a muta planetele (în top cereri găsim rocada între Mărchiuuriii şi Nepciuuu) pe care nu am găsit timpul de a le onora. Încă.

Obsesia pentru planete nu e egalată decât de cea pentru Tom şi Jerry. Lucru care mă face să iau serios în calcul posibilitatea de a cumpăra încă un calculator, cu conexiune de net cu tot - nu de alta, dar timpul de privit animatele e tot cel în care am eu de scris câte ceva... şi nu mai am resurse pentru lupta contra obiceiului - mai ales că-l exploatez în scopuri englezistice.

Recomandăm acest film, recent descoperit:



Varianta calupist-fragmentată începe de aici:


În rest: am socializat intens cu alte familii cu copchii, la ocazii declarat sau devenit festive, pe la căşile oamenilor, în parc sau în alte incinte, ocazii cu care am putut înregistra următoarele scene:


Unu:
Muţunau şi S. (o tânără domnişoară de aproape trei ani, destul de-naltă cât să-i ajungă lui Muţunau până la bărbie, şi destul de atentă cât să preia replica fratelui ei, proaspăt şcoler şi muuuult mai înalt decât ambii):
- Pi-ti-ca-ni-e! zice S.
- Nu sunt piticanie! bate furios din picior Muţunau, ignorând faptul evident că, tehnic vorbind, el o privea de sus....


Doi:
În parc (la Mogo-mogo-mogoşoaaaiaaa, loc frumos, de altfel), Muţunau mănâncă doua felii de pizza şi-apoi dispare din toate razele vizuale cunoscute & apelabile. Momentul: cam aşa, pe înserat, cât să nu-ţi bagi încă degetele-n ochi de întuneric.
Pornesc să-l caute trei oameni - onor mumă-sa, o altă mamă (de doi zburdalnici, proaspăt trimişi acasă, la culcare, cu tatăl din dotare) şi un tânăr domn (11 sau 12 ani) delegat de ce-a de-a treia mamă (a lui) să contribuie la pază, supraveghere, găsire şi aducere-napoi.

Muma număru’ doi e disperată:
- Vai de mine, unde e? Te văd liniştită, eu aş fi intrat în panică!
(după părerea mea, ea era deja intrată în panică)
- Stai să-l găsim.
(căci intratul în panică, aşa, ca primă acţiune întreprinsă, nu tinde să favorizeze căutarea. cel puţin nu când o întreprind eu.)

Nu găsim noi Muţunaul, ci invers - mă vede trecând prin raza-i vizuală şi mă strigă. Evident, nu precizează unde e, aşa că mă dau de trei ori peste cap, mă transform în Sherlock, versiunea cu radio-locaţie, şi identific Muţunaul aflat în tren (există şi un tren).
Trimit tânărul domn desemnat cu paza şi protecţia să anunţe găsirea, negociem un tras cu trenu’ şi ne întoarcem la masă.
Muma număru’ doi, fiartă:
- Da’ unde ai fost? Ştii cât te-am căutat?
Muţunau:
- Da’ eram la tren... am vrut să mă trag şi eu, gratis!


Trei:
La o petrecere cu karaoke, Muţunau protestează împotriva nivelului sonor destul de ridicat. Protestele încetează subit când pune mâna pe microfon şi se-apucă de lălăit în duet cu sărbătoritul (adult), numai ei ştiu ce.
Note: Muţunau nu băuse.
Jam session-ul nu a fost înregistrat şi nici pus pe Youtube.
Sper.


Patru:
Acasă, în plină conferinţa de presă pe motive de neascultat cereri mamiţuneşti (tânărul manifestă auz puternic selectiv: nu-urile le prinde imediat, cererile, deloc)
- Auzi, da’ când îţi cer eu ceva, tu ce-ai în minte, de nu asculţi?
- Ţânţari.

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă.