Eu-s fan mâncare crudă. Mare fan. Pentru simplul motiv că nu se găteşte - deci nu mai pierzi vremea.
Încă n-am ajuns pân’ la a propovădui mâncatul direct din copac / de pe câmp, dar mult nu mai e. Poate lansez o nouă modă - cu înfrăţire cu natura, cu de-alea.
Am curiozităţi gastronomice - în limitele lacto-peşto-vegetarianismului din dotare, crăp de curiozitate să-ncerc chestii noi.
Da’ pretind să ştiu ce ronţăi. Şi să nu mi se vândă fonfleuri pe post de pietre filosofale.
Drept care prima mea vizită la una din locantele bucureştene care oferă şi mâncare crudă s-a soldat cu decizia de a nu mai călca pe-acolo neam.
Pen’ că: unele cutii cu mâncare preparată aveau etichete cu numele felului de mâncare, dar pe niciuna nu găseai lista de ingrediente. Adică habar n-aveam la ce mă uit. Cam descurajant.
În vitrinele lor frigorifice temperatura era destul de ridicată - nu scăzută! iar unele cutii emanau neşte arome care-mi indicau fără echivoc necomestibilitatea. Nu vorbesc de mirosuri ciudăţele sau necunoscute, provenind de la ingrediente exotice sau combinate inedit; nu, era vorba de clasicele izuri de acrit, împuţit, învechit (greu încercatul meu ficat a făcut, acum câţiva ani, un parteneriat cu nasul din dotarea-mi şi, pân’ acu’, echipa asta n-a dat greş în a identifica iute ce trebuie evitat).
- Şi ce sunt astea?
- Nu ştiu sigur, staţi s-o sun pe X.
X nu era sigură despre ce anume e vorba, am aşteptat câteva minute, să se prindă.
- Ăsta e mirosul obişnuit pentru ... hm... chestia asta?
- Mmm... poate acelea sunt de vineri. (era luni) Dar e hrana vie, nu are nimic, nu se strică!
Deja-mi căzuse părul din nas. Am pus casoleta la loc.
Să-i zic omului că, odată scos din arhitectura naturală şi de la adăpostul eventualei coji, fructul şi legumul expuse la intemperii gen oxigen o dau (mai) rapid spre oarece procese chimice aflate-n drumul cu destinaţia degradare? Că unul din „obiectivele” atinse ale gătitului e tocmai conservarea mâncării pe o durată (un pic) mai lungă? Că mi se pare că nu ştie ce vorbeşte?
Am tăcut. Prea era entuziasmat omu’ că vede alte persoane care ar putea fi convinse să treacă la raw!
Ce mi-ar fi plăcut să văd ar fi presupus multă aparatură la vedere şi chestii fie crude (dăăăăă!), fie uscate / deshidratate, fie îngheţate, dar cu opţiunea făcute pe loc - de la roşii şi felii de fructe uscate până la îngheţate raw şi smoothie-uri.
N-a fost să fie.
Nu dau numele magazinului pentru că nu el contează. Până la urmă, fiecare dintre noi decide dacă vrea să cumpere produse îndoielnice doar pentru că prezintă alte promisiuni / garanţii (ipotetice sau nu...)
Dar spun povestea, că poate foloseşte cuiva, cumpărator sau proprietar...
duminică, 22 mai 2011
sâmbătă, 21 mai 2011
Când mama distruge
Experienţa maternităţii te transformă. Te tranfigurează. Poţi deveni un om mai bun, mai vesel, mai luminos... Te-nvaţă noi dimensiuni ale bucuriei şi ale fuziunii. Dă un sens nou vieţii tale. Te face să te apropii de ceilalţi.
Te-ajută să .... scâââârţţţ - ca la un disc stricat.
(pauză)
Unele dintre noi sunt încântate s-audă vorbele astea, pe care le pun pe seama experienţelor cu repere comune / asemănătoare. Altele se crispează la auzul / citirea unui astfel de discurs. Pentru că, pentru ele, maternitatea e mai curând un efort sinistru. Ori chiar o capcană din care ştiu sigur că nu mai pot scăpa.
Dincolo de scâââârţţţ... începe partea întunecată.
E obositor să fii mamă. Naşterea e cel mai mare stres fizic pe care-l poate parcurge un om obişnuit, şi nu vine singură - ci precedată de sarcină, care nici aia nu-i chiar floare la ureche, şi-apoi, e, pe post de cireaşă de pe tort, urmată de o lungă perioadă când nu prea dormi, pentru că ai program non-stop de deservit nevoile altcuiva - ceea ce e istovitor, epuizant, şi nu prea prezintă recompense imediate ori intrinseci.
E ceva pentru care nu te-a pregătit nimeni. Şi nici n-ar fi putut-o, integral, face... E surpriza perpetuă care-ţi solicită până dincolo de durere flexibilitatea proaspăt descoperită. Şi o fi dotată cu mici repere, dar nu prezintă finalităţi palpabile.
Nu vorbesc de perioada imediat următoare naşterii. Ci de ceea ce vine după ce euforia iniţială devine o amintire.
Ca să poţi savura maternitatea post-luna/perioada-de-miere-bebeluşească, ai nevoie fie de o situaţie de excepţie (din categoria copil care doarme / nu dă (excesiv de multe) bătăi de cap), fie de nervi de oţel, fie de o oglindă (fie de toate la un loc!). Nu vine de la sine. Nu mai vine, (în cazul fericit c-a făcut-o vreodată - pentru unele dintre noi, maternitatea e o sublimă; pentru altele, e îngrozitoare).
Cineva trebuie să te-ajute să te vezi în propriul rol nou, ca să-l poţi ajusta. Şi cineva-ul acela (fie că-i mereu o persoană ori, pe rând, mai multe) trebuie să fie benevolent. Suportiv. De ajutor. Dotat cu compasiune şi, de ce nu, cu o pereche disponibilă de mâini în plus.
Într-un mediu (perceput ca) opresiv, fie şi discret opresiv, încep să iasă la iveală tot felul de monştri.
Au şi de unde.
Nu venim dintr-o cultură cu prea mult bun simţ. Mai curând, e vorba de una oligofrenă, bazată pe scatoalce. Nu-s alea, e violenţa de orice fel - de la verbal până la exces fizic.
Perversitatea vine din faptul că pocneala e nu doar recomandată, ci asociată cu dragostea (dacă vrei să crească bine...) şi cu datoria (păi trebuie educat!).
Alta, menţionarea tradiţiei (păi eu aşa am crescut şi am ieşit bine) e de-un idiotism atât de grăitor încât mă-ntreb dacă mai merită taxat printr-un zăăăuuu? acid ori pur şi simplu pasat c-un aer de Pinochio, las-o jos, maestre, că măcăne.
Deci, monştri cât încape.
Când devenim părinţi, ajung subit la scadenţă poliţele tuturor aspectelor de proastă calitate din propria noastră educaţie. Şi nu e vorba numai de cele furnizate de părinţi - că doar există rude, bone, însoţitori temporari, educatoare, profesori.
Şi-s foarte greu gestionabile, chiar şi când ştii de ele şi ai ceva resurse şi maniere de-a le gestiona.
Dar când, indiferent de motive, nu ai?
Când ai copii mici, de vârste apropiate.
Când mai ai de îngrijit pe cineva.
Când suferi tu de vreo boală.
Când eşti, în cea mai mare parte a timpului, singură.
Când joci prea multe roluri, ori „deserveşti” prea mulţi oameni.
Când membrii familiei mai mult te-ncurcă decât te-ajută.
Când, deşi vrei să schimbi ceva, nu ştii cum.
Când eşti, oricum ai da-o, copleşită.
Nu iau apărarea celor care-şi bat copiii.
Pur şi simplu, nu mă simt în postura de-a arunca prima piatră.
Pentru că nu odată mi-am muşcat buzele.
Pentru că, după mine, verbalul bate la fel de tare, dacă nu şi mai şi, decât fizicul; nu-l bat, doar urlu la el nu e, din punctul meu de vedere, o disjuncţie; nu odată m-am dus în altă cameră să urlu (desigur, in petto) ori să dau cu palmele-n pereţi, a neputinţă momentană sau cu iz vag peren.
Ceea ce mă face să vreau să-nţeleg de ce. Trăiesc cu impresia că găsirea cauzei poate distruge răul. Sau, cel puţin, îl poate diminua în vreun fel. Pe principiul evit situaţia riscantă, evit / diminuez consecinţele neplăcute.
De ce există reflexul ăsta?
De ce nu apar mai multe alternative?
De ce se tocesc atât de uşor toate bunele intenţii? Ca să ajungă, suprinzător de repede, pe o pantă cu vedere spre iad?
Vizibil sau nu, un copil mic cere mult timp & înseamnă ameţitor de multă muncă. Motiv pentru care, când ţi se pare că-ţi mai dă, coarda se rupe. Când ţi se pare c-o face intenţionat, că repetă/recidivează, că de ce nu-nţelege odată, şi mai şi.
De aici până la a vedea copilul îmbrăcat cu haina tuturor relelor lumii nu e decât un pas.
Şi, în continuare, până la a construi un nou reflex nu e cale prea lungă. Pentru că fundaţia, nu-i aşa, există. Solidă, hrăpăreaţă, consumatoare.
E un bulgăre de zăpadă rece şi murdară care se tot amplifică distructiv.
Maternitatea e făcută, în bună măsură, din renunţări. Aşa cum sunt, de fapt, toate alegerile noastre. Pe verso. Pe reversul medaliei - cel la care, de obicei, nu prea apucăm a ne mai uita.
Dar, cu copil, medalia e titirez. Şi, câteodată, din jocurile ei de culori pare a se vedea numai negrul.
Nu asta e cel mai trist.
Ci faptul că, odată căzute-n făgaşurile astea, dăm tot mai departe, făcând viitoarele reconstrucţii grele şi dureroase, dacă nu imposibile.
Te-ajută să .... scâââârţţţ - ca la un disc stricat.
(pauză)
Unele dintre noi sunt încântate s-audă vorbele astea, pe care le pun pe seama experienţelor cu repere comune / asemănătoare. Altele se crispează la auzul / citirea unui astfel de discurs. Pentru că, pentru ele, maternitatea e mai curând un efort sinistru. Ori chiar o capcană din care ştiu sigur că nu mai pot scăpa.
Dincolo de scâââârţţţ... începe partea întunecată.
E obositor să fii mamă. Naşterea e cel mai mare stres fizic pe care-l poate parcurge un om obişnuit, şi nu vine singură - ci precedată de sarcină, care nici aia nu-i chiar floare la ureche, şi-apoi, e, pe post de cireaşă de pe tort, urmată de o lungă perioadă când nu prea dormi, pentru că ai program non-stop de deservit nevoile altcuiva - ceea ce e istovitor, epuizant, şi nu prea prezintă recompense imediate ori intrinseci.
E ceva pentru care nu te-a pregătit nimeni. Şi nici n-ar fi putut-o, integral, face... E surpriza perpetuă care-ţi solicită până dincolo de durere flexibilitatea proaspăt descoperită. Şi o fi dotată cu mici repere, dar nu prezintă finalităţi palpabile.
Nu vorbesc de perioada imediat următoare naşterii. Ci de ceea ce vine după ce euforia iniţială devine o amintire.
Ca să poţi savura maternitatea post-luna/perioada-de-miere-bebeluşească, ai nevoie fie de o situaţie de excepţie (din categoria copil care doarme / nu dă (excesiv de multe) bătăi de cap), fie de nervi de oţel, fie de o oglindă (fie de toate la un loc!). Nu vine de la sine. Nu mai vine, (în cazul fericit c-a făcut-o vreodată - pentru unele dintre noi, maternitatea e o sublimă; pentru altele, e îngrozitoare).
Cineva trebuie să te-ajute să te vezi în propriul rol nou, ca să-l poţi ajusta. Şi cineva-ul acela (fie că-i mereu o persoană ori, pe rând, mai multe) trebuie să fie benevolent. Suportiv. De ajutor. Dotat cu compasiune şi, de ce nu, cu o pereche disponibilă de mâini în plus.
Într-un mediu (perceput ca) opresiv, fie şi discret opresiv, încep să iasă la iveală tot felul de monştri.
Au şi de unde.
Nu venim dintr-o cultură cu prea mult bun simţ. Mai curând, e vorba de una oligofrenă, bazată pe scatoalce. Nu-s alea, e violenţa de orice fel - de la verbal până la exces fizic.
Perversitatea vine din faptul că pocneala e nu doar recomandată, ci asociată cu dragostea (dacă vrei să crească bine...) şi cu datoria (păi trebuie educat!).
Alta, menţionarea tradiţiei (păi eu aşa am crescut şi am ieşit bine) e de-un idiotism atât de grăitor încât mă-ntreb dacă mai merită taxat printr-un zăăăuuu? acid ori pur şi simplu pasat c-un aer de Pinochio, las-o jos, maestre, că măcăne.
Deci, monştri cât încape.
Când devenim părinţi, ajung subit la scadenţă poliţele tuturor aspectelor de proastă calitate din propria noastră educaţie. Şi nu e vorba numai de cele furnizate de părinţi - că doar există rude, bone, însoţitori temporari, educatoare, profesori.
Şi-s foarte greu gestionabile, chiar şi când ştii de ele şi ai ceva resurse şi maniere de-a le gestiona.
Dar când, indiferent de motive, nu ai?
Când ai copii mici, de vârste apropiate.
Când mai ai de îngrijit pe cineva.
Când suferi tu de vreo boală.
Când eşti, în cea mai mare parte a timpului, singură.
Când joci prea multe roluri, ori „deserveşti” prea mulţi oameni.
Când membrii familiei mai mult te-ncurcă decât te-ajută.
Când, deşi vrei să schimbi ceva, nu ştii cum.
Când eşti, oricum ai da-o, copleşită.
Nu iau apărarea celor care-şi bat copiii.
Pur şi simplu, nu mă simt în postura de-a arunca prima piatră.
Pentru că nu odată mi-am muşcat buzele.
Pentru că, după mine, verbalul bate la fel de tare, dacă nu şi mai şi, decât fizicul; nu-l bat, doar urlu la el nu e, din punctul meu de vedere, o disjuncţie; nu odată m-am dus în altă cameră să urlu (desigur, in petto) ori să dau cu palmele-n pereţi, a neputinţă momentană sau cu iz vag peren.
Ceea ce mă face să vreau să-nţeleg de ce. Trăiesc cu impresia că găsirea cauzei poate distruge răul. Sau, cel puţin, îl poate diminua în vreun fel. Pe principiul evit situaţia riscantă, evit / diminuez consecinţele neplăcute.
De ce există reflexul ăsta?
De ce nu apar mai multe alternative?
De ce se tocesc atât de uşor toate bunele intenţii? Ca să ajungă, suprinzător de repede, pe o pantă cu vedere spre iad?
Vizibil sau nu, un copil mic cere mult timp & înseamnă ameţitor de multă muncă. Motiv pentru care, când ţi se pare că-ţi mai dă, coarda se rupe. Când ţi se pare c-o face intenţionat, că repetă/recidivează, că de ce nu-nţelege odată, şi mai şi.
De aici până la a vedea copilul îmbrăcat cu haina tuturor relelor lumii nu e decât un pas.
Şi, în continuare, până la a construi un nou reflex nu e cale prea lungă. Pentru că fundaţia, nu-i aşa, există. Solidă, hrăpăreaţă, consumatoare.
E un bulgăre de zăpadă rece şi murdară care se tot amplifică distructiv.
Maternitatea e făcută, în bună măsură, din renunţări. Aşa cum sunt, de fapt, toate alegerile noastre. Pe verso. Pe reversul medaliei - cel la care, de obicei, nu prea apucăm a ne mai uita.
Dar, cu copil, medalia e titirez. Şi, câteodată, din jocurile ei de culori pare a se vedea numai negrul.
Nu asta e cel mai trist.
Ci faptul că, odată căzute-n făgaşurile astea, dăm tot mai departe, făcând viitoarele reconstrucţii grele şi dureroase, dacă nu imposibile.
vineri, 20 mai 2011
Să ne batem, zic
joi, 19 mai 2011
Ieri: muci, zoo, arici, adulţi mici & alte replici
Pentru că Muţunaul, stripteuz de felu’ lui, nu pricepe de ce nu e momentan cazu’ să se dezbrace pân’ la chiloţi în parc / oriunde altundeva în afară de în casă, avem muci. Da. Acum. La vremea asta.
Drept care chiulim din nou.
Ocazie cu care ajungem (ieri) la grădina zoologică... minunat de pustie.
Preventiv, Muţunau e echipat cu cască şi cocoţat pe biclă. (ceea ce s-a dovedit de un real succes)
Primul şoc (în afară de cel produs la vederea menţiunii referitoare la taxa foto de 13 lei, pe care, desigur, n-am achitat-o, ci am ignorat-o imperial, că-i o tâmpenie): hartă, doar la intrare. Adică nu tu pliante (moca sau contra cost, da’ să fi fost...), nu nimic. E drept, grădina nu e aşa mare... Da' chiar nimic??
Al doilea şoc e de natură olfactivă. Spre juma’ din grădină găzduieşte păsăret. Care, cu sau fără aroma ambientului aferent, pute. Bălţile pelicanilor, de pildă, păreau a conserva apă datând de prin cretacicul timpuriu, şi nici cu capitolul raţe, gâşte şi lebede negre nu-mi era ruşine. De, poate grădina, care bogată sigur nu e, are, spre strângere de fonduri, vreun program de (re)descoperire a unor specii noi. Eventual şi aerobe, şi anaerobe.
Al treilea aspect, de data asta de natură plăcută, e că, la ora 14.00, miercuri, grădina e cvasi-pustie. Sunt mai mulţi locatari permanenţi decât vizitatori. Drept care Mamiţuni se plimbă precum regina Angliei, netulburată de o potenţială rătăcire muţunautică. Rătăcirile există, fireşte, dar, cum spuneam în postarea anterioară, devin tolerabile. Chiar relaxat-admirabile!
Temperatura e relativ ridicată, Da’ e destulă umbră. Ce e chair fain la grădina asta e că locuinţele animalelor au, atât cât se poate, un aer destul de sălbatic (doar e-n pădure...). Ce nu e deloc fain e că spaţiul e extrem de mic... căci a fost mare nevoie să se construiască oarece habitaturi via alt tip de animale...
... şi mai e şi metru-cubicul gard viu, care face vizionarea imposibilă dacă ai sub 1.20 şi eşti oarecum lipsit de aptitudini de cocoţare pe gardul-simbolic-de-lemn!
Punctele de cel mai ridicat interes au fost: tigrii (şi Muţunau, şi Mamiţuni), pitonul alb, care se bâţâia straniu lângă geam, cimpanzeul gigantic & meditativo-plictisit (Mamiţuni, că Muţunau o zbughise demult afară din pavilion), şi, desigur, ţâşnitorile. Dacă nu le-a manevrat intens pe toate, înseamnă că nu s-a atins de niciuna.
E fain că sunt ţâşnitoare din 10-n 10 metri.
Lucrul ăsta ne-a ajutat să ne desprindem, de fiecare dată, de ţâşnitoarea prezentă, vecină, călărită, pentru a ne deplasa, nu-i aşa, spre următoarea. (de animale l-a cam durut la başcheţi).
Coşurile de gunoi, şi ele (din fericire!) foarte dese, sunt foarte frumos imbracate-n stinghii de lemn.
În rest... cuştile sunt mici, spaţiile mari sunt şi ele mici... (dar'mite alea din start mici!) ...uşor deprimant.
Partea cea mai faină e c-am dat peste o serie de locatari clandestini!
Mâţele omniprezente nu le-am pozat, dar pe ’mnealui, da!
(chit că la prima vedere (neclară) cu coada ochiului, mi-a dat oarece frisoane...)
Muţunau, anunţat că acolo e un arici, şi-a-ndreptat hotărâto-belicos roţile şi ţinuta, anunţând: v’eau să-l calc! (Mamiţuni sărise deja în rolul căştilor albastre, da’ ariciul, bun vorbitor de limbă română, o zbughise deja-n boscheţi numa’ auzind asta, lipsind fotoreportaju’ de subiect).
Deci, iată tălpoanţe de arici!
...urmate de o re-împrietenire cu fotografa amatoare (cam chioară şi cu degete cam tremurânde) în vreme ce Muţunau, desigur, gâdila ţâşnitorile (ahrteziene, mami!).
Haltă de joacă & masă la Ikea, unde au loc, succesiv şi sau simultan, tumbe, ţopăieli, fugă şi şantaje: Dacă mănânci toată clătita, stăm la joacă. Dacă nu, plecăm IMEDIAT acasă. Ce preferi?
(de data asta, a prins şmecheria, a mâncat)
Apoi, la ieşire, îmi smulge din mână cutia de cidru, proaspăt deschisă, din care tocmai băusem cu sete:
- Asta e pent’u adulţi mici!
(am fost instant "răzbunată" via strâmbături indignate de tip ce-gust-naşpa-are-ce-prostii-bei-mami)
Ca epilog: azi, când l-am luat la muncă, să ne întâlnim cu p’ietenii noşt’i de la se’vici, (care, ulterior, s-au transformat în colegii mei - nu ai lui mami, ai mei!) întrebat dacă nu vrea ceai (că doar mucea intens) a răspuns, firoscos:
- Nu. Eu beau apă. Ceaiul e pent’u fete.
(înaintea lui la dozator fusesem eu, fata-de-referinţă (deocamdată....) şi-mi făcusem un ceai....)
Drept care chiulim din nou.
Ocazie cu care ajungem (ieri) la grădina zoologică... minunat de pustie.
Preventiv, Muţunau e echipat cu cască şi cocoţat pe biclă. (ceea ce s-a dovedit de un real succes)
Primul şoc (în afară de cel produs la vederea menţiunii referitoare la taxa foto de 13 lei, pe care, desigur, n-am achitat-o, ci am ignorat-o imperial, că-i o tâmpenie): hartă, doar la intrare. Adică nu tu pliante (moca sau contra cost, da’ să fi fost...), nu nimic. E drept, grădina nu e aşa mare... Da' chiar nimic??
Al doilea şoc e de natură olfactivă. Spre juma’ din grădină găzduieşte păsăret. Care, cu sau fără aroma ambientului aferent, pute. Bălţile pelicanilor, de pildă, păreau a conserva apă datând de prin cretacicul timpuriu, şi nici cu capitolul raţe, gâşte şi lebede negre nu-mi era ruşine. De, poate grădina, care bogată sigur nu e, are, spre strângere de fonduri, vreun program de (re)descoperire a unor specii noi. Eventual şi aerobe, şi anaerobe.
Al treilea aspect, de data asta de natură plăcută, e că, la ora 14.00, miercuri, grădina e cvasi-pustie. Sunt mai mulţi locatari permanenţi decât vizitatori. Drept care Mamiţuni se plimbă precum regina Angliei, netulburată de o potenţială rătăcire muţunautică. Rătăcirile există, fireşte, dar, cum spuneam în postarea anterioară, devin tolerabile. Chiar relaxat-admirabile!
Temperatura e relativ ridicată, Da’ e destulă umbră. Ce e chair fain la grădina asta e că locuinţele animalelor au, atât cât se poate, un aer destul de sălbatic (doar e-n pădure...). Ce nu e deloc fain e că spaţiul e extrem de mic... căci a fost mare nevoie să se construiască oarece habitaturi via alt tip de animale...
... şi mai e şi metru-cubicul gard viu, care face vizionarea imposibilă dacă ai sub 1.20 şi eşti oarecum lipsit de aptitudini de cocoţare pe gardul-simbolic-de-lemn!
Punctele de cel mai ridicat interes au fost: tigrii (şi Muţunau, şi Mamiţuni), pitonul alb, care se bâţâia straniu lângă geam, cimpanzeul gigantic & meditativo-plictisit (Mamiţuni, că Muţunau o zbughise demult afară din pavilion), şi, desigur, ţâşnitorile. Dacă nu le-a manevrat intens pe toate, înseamnă că nu s-a atins de niciuna.
Lucrul ăsta ne-a ajutat să ne desprindem, de fiecare dată, de ţâşnitoarea prezentă, vecină, călărită, pentru a ne deplasa, nu-i aşa, spre următoarea. (de animale l-a cam durut la başcheţi).
Coşurile de gunoi, şi ele (din fericire!) foarte dese, sunt foarte frumos imbracate-n stinghii de lemn.
În rest... cuştile sunt mici, spaţiile mari sunt şi ele mici... (dar'mite alea din start mici!) ...uşor deprimant.
Partea cea mai faină e c-am dat peste o serie de locatari clandestini!
Mâţele omniprezente nu le-am pozat, dar pe ’mnealui, da!
(chit că la prima vedere (neclară) cu coada ochiului, mi-a dat oarece frisoane...)
Muţunau, anunţat că acolo e un arici, şi-a-ndreptat hotărâto-belicos roţile şi ţinuta, anunţând: v’eau să-l calc! (Mamiţuni sărise deja în rolul căştilor albastre, da’ ariciul, bun vorbitor de limbă română, o zbughise deja-n boscheţi numa’ auzind asta, lipsind fotoreportaju’ de subiect).
Deci, iată tălpoanţe de arici!
...urmate de o re-împrietenire cu fotografa amatoare (cam chioară şi cu degete cam tremurânde) în vreme ce Muţunau, desigur, gâdila ţâşnitorile (ahrteziene, mami!).
Haltă de joacă & masă la Ikea, unde au loc, succesiv şi sau simultan, tumbe, ţopăieli, fugă şi şantaje: Dacă mănânci toată clătita, stăm la joacă. Dacă nu, plecăm IMEDIAT acasă. Ce preferi?
(de data asta, a prins şmecheria, a mâncat)
Apoi, la ieşire, îmi smulge din mână cutia de cidru, proaspăt deschisă, din care tocmai băusem cu sete:
- Asta e pent’u adulţi mici!
(am fost instant "răzbunată" via strâmbături indignate de tip ce-gust-naşpa-are-ce-prostii-bei-mami)
Ca epilog: azi, când l-am luat la muncă, să ne întâlnim cu p’ietenii noşt’i de la se’vici, (care, ulterior, s-au transformat în colegii mei - nu ai lui mami, ai mei!) întrebat dacă nu vrea ceai (că doar mucea intens) a răspuns, firoscos:
- Nu. Eu beau apă. Ceaiul e pent’u fete.
(înaintea lui la dozator fusesem eu, fata-de-referinţă (deocamdată....) şi-mi făcusem un ceai....)
miercuri, 18 mai 2011
Cu aer de descoperire majoră
Ieşirile cu Muţunau mă cam stresează. Nu neapărat vizibil, da' destul cât să se simtă pe dinăuntru.
Plătesc (concluzionam într-o altă sesiune de taclale), cu dobândă cocoşătoare, preţul educării copchilului în spiritul autonomiei, independenţei, auto-gestionării şi explorării. Cum partea cu stabilirea limitelor am cam sărit-o (prea erau multe de descoperit în jur...şi nici n-am senzaţia că, la nici 3 ani, realmente s-ar fi lipit ceva!), Muţunau funcţionează pe premisele unui univers înconjurător fascinant, infinit şi etern prietenos cu exploratorii, în care Mamiţuni are puteri magice, care-l feresc pe junior de orice 'ău (buşelile auto-cauzate nu se pun, desigur).
Localizarea spaţială automată e inclusă, fireşte. Nimic rău n-are loc. N-avem, deci, nicio grijă. Totul e (şi va continua să fie, cel puţin pân’ la intervenţiile disperatei de Mamiţuni, perfect)
De aici rezultă zbughelile perpetue - pornite logic, chit că, aparent, oarecum aleator (după părerea lui Muţunau) şi, sistematic, în cele mai proaste momente & circumstanţe posibile (după părerea lui Mamiţuni).
Am achiziţionat de la Ookee alarma de proximitate de care mi-a spus Carla. (mulţumesc înc-o dată).
Mi-a luat ceva timp să mă prind cum funcţionează. Cu instrucţiuni în mână, cu tot... (oboseala aferentă îşi spune neabătută cuvântul!).
La prima ieşire am descoperit, după cum era de aşteptat, c-am uitat dispozitivele acasă. Post-crisparea iniţială, am ridicat amuzată din umeri - scula e pentru maxim 8 metri, ceea ce, la viteza lui Muţunau, e-o nimica toată!
(o vom folosi însă pentru incintele aglomerate, unde un copil mic de statură se pierde (prea) repede din vedere).
Esenţialul e că spaţiile mari/ neîngrădite sunt problematice.
Există, fireşte, şi variantele de ieşire tip râdem, glumim, dar în incintă.
Separat de faptul că nu-mi vine să le dau curs în sezonul cald (dar o voi face imediat ce vine sezonul foarte cald), pe durata lor, dacă e să mă iau după experienţele anterioare, Muţunau îşi aduce subit da’ ferm aminte că 'mnealui e reprezentant plenipotenţiar al cooperativei Strică-Rupe-Sparge-Trânteşte-şi-Distruge.
Aşa încât Mamiţuni, volens-nolens, se dă de trei ori peste cap (şi-odată cu fundu’ de pământ, de nervi) ca să se transforme în Poliţaiul Universal.
(în caz că angajează SRI-ul, asta e, aş zice, experienţă aplicată semnificativă pentru postu’ de filor-specialist în ambuscade)
Apoi vine transformarea-n Plătitorul Integral. Pe care nu mai ştiu unde s-o-ncadrez.
Deci cam nasol.
Da. Pân’ la revelaţiile primei ieşiri într-o zonă oarecum pustie.
Brusc, copilul nu mai e stresant. Deşi o rupe de fugă şi mai şi (vede şi el că orizonturile s-au extins!), e vizibil. Iar lista de potenţiale pericole e mult mai scurtă. (da, bine, se poate împiedica în propriile picioare, da’ asta e deja-n meniul zilnic!)
Ceea ce ne-aduce o veste bună şi-una proastă. Aia proastă e că eventualele noastre vacanţe n-au cum să fie, cel puţin o vreme, normale. (adică staţiunile şi-n general locurile aglomerate (recte nu pustii!) se exclud).
Vestea bună adusă-n peisaj e că-s normală. Nu pisălogo-paranoico-stresantă - doar obosito-suprasolicitată, da' normală, trăitoare-ntr-un mediu care, am mai tot zis pe-aici, nu e deloc prietenos cu copiii (dimpotrivă!).
Mamă a unui copil curios, vioi şi (surpriză!) solicitant, perfect capabil să fenteze 4-5 adulţi dacă-şi pune-n cap să iasă, de pildă, din curte. Viitoare angajatoare de decatlonist.
Ceea ce, oricâte oftaturi momentane ar genera, e-n regulă.
Eu am avut parte de libertatea asta.
Trăiesc cu impresia c-a avut o importanţă hotărâtoare în dezvoltarea mea.
Ar fi păcat să nu-i pot furniza, mai departe, cadrul, pentru tânărul curios.
Plătesc (concluzionam într-o altă sesiune de taclale), cu dobândă cocoşătoare, preţul educării copchilului în spiritul autonomiei, independenţei, auto-gestionării şi explorării. Cum partea cu stabilirea limitelor am cam sărit-o (prea erau multe de descoperit în jur...şi nici n-am senzaţia că, la nici 3 ani, realmente s-ar fi lipit ceva!), Muţunau funcţionează pe premisele unui univers înconjurător fascinant, infinit şi etern prietenos cu exploratorii, în care Mamiţuni are puteri magice, care-l feresc pe junior de orice 'ău (buşelile auto-cauzate nu se pun, desigur).
Localizarea spaţială automată e inclusă, fireşte. Nimic rău n-are loc. N-avem, deci, nicio grijă. Totul e (şi va continua să fie, cel puţin pân’ la intervenţiile disperatei de Mamiţuni, perfect)
De aici rezultă zbughelile perpetue - pornite logic, chit că, aparent, oarecum aleator (după părerea lui Muţunau) şi, sistematic, în cele mai proaste momente & circumstanţe posibile (după părerea lui Mamiţuni).
Am achiziţionat de la Ookee alarma de proximitate de care mi-a spus Carla. (mulţumesc înc-o dată).
Mi-a luat ceva timp să mă prind cum funcţionează. Cu instrucţiuni în mână, cu tot... (oboseala aferentă îşi spune neabătută cuvântul!).
La prima ieşire am descoperit, după cum era de aşteptat, c-am uitat dispozitivele acasă. Post-crisparea iniţială, am ridicat amuzată din umeri - scula e pentru maxim 8 metri, ceea ce, la viteza lui Muţunau, e-o nimica toată!
(o vom folosi însă pentru incintele aglomerate, unde un copil mic de statură se pierde (prea) repede din vedere).
Esenţialul e că spaţiile mari/ neîngrădite sunt problematice.
Există, fireşte, şi variantele de ieşire tip râdem, glumim, dar în incintă.
Separat de faptul că nu-mi vine să le dau curs în sezonul cald (dar o voi face imediat ce vine sezonul foarte cald), pe durata lor, dacă e să mă iau după experienţele anterioare, Muţunau îşi aduce subit da’ ferm aminte că 'mnealui e reprezentant plenipotenţiar al cooperativei Strică-Rupe-Sparge-Trânteşte-şi-Distruge.
Aşa încât Mamiţuni, volens-nolens, se dă de trei ori peste cap (şi-odată cu fundu’ de pământ, de nervi) ca să se transforme în Poliţaiul Universal.
(în caz că angajează SRI-ul, asta e, aş zice, experienţă aplicată semnificativă pentru postu’ de filor-specialist în ambuscade)
Apoi vine transformarea-n Plătitorul Integral. Pe care nu mai ştiu unde s-o-ncadrez.
Deci cam nasol.
Da. Pân’ la revelaţiile primei ieşiri într-o zonă oarecum pustie.
Brusc, copilul nu mai e stresant. Deşi o rupe de fugă şi mai şi (vede şi el că orizonturile s-au extins!), e vizibil. Iar lista de potenţiale pericole e mult mai scurtă. (da, bine, se poate împiedica în propriile picioare, da’ asta e deja-n meniul zilnic!)
Ceea ce ne-aduce o veste bună şi-una proastă. Aia proastă e că eventualele noastre vacanţe n-au cum să fie, cel puţin o vreme, normale. (adică staţiunile şi-n general locurile aglomerate (recte nu pustii!) se exclud).
Vestea bună adusă-n peisaj e că-s normală. Nu pisălogo-paranoico-stresantă - doar obosito-suprasolicitată, da' normală, trăitoare-ntr-un mediu care, am mai tot zis pe-aici, nu e deloc prietenos cu copiii (dimpotrivă!).
Mamă a unui copil curios, vioi şi (surpriză!) solicitant, perfect capabil să fenteze 4-5 adulţi dacă-şi pune-n cap să iasă, de pildă, din curte. Viitoare angajatoare de decatlonist.
Ceea ce, oricâte oftaturi momentane ar genera, e-n regulă.
Eu am avut parte de libertatea asta.
Trăiesc cu impresia c-a avut o importanţă hotărâtoare în dezvoltarea mea.
Ar fi păcat să nu-i pot furniza, mai departe, cadrul, pentru tânărul curios.
marți, 17 mai 2011
Perle & poze
Perle:
- Mami, anunţă Muţunau (cam din senin) în vreme ce-mi ’zvârlea-n ochi al şaptişpelea pumn de nisip al dimineţii, şi eu sunt o persoană!
Oarece muzică preclasică pe fundal. Marele muzicolog Mamiţuni crede că recunoaşte sursa sunetelor. Drept care se grăbeşte să instruiască Muţunaul.
- Ascultă. Sunetele astea se aud dintr-un un instrument numit cla-ve-cin.
Muţunau afişează Rânjetul Adevăraţilor Cunoscători:
- Eu ch’ied că se aud dint’un difuzohr!
- Băieţii nu pupă fetele, că se îmbolnăvesc!
- Hâă? Pe asta de unde ai scos-o?
- Din piscină!
Am avansat cu unele dintre obiceiurile legate de mersul la toaletă. Simultan, vin şi întrebările aferente.
- Mami, da’ tu de ce nu faci pipi din picioa’ie?
În drum spre casă, Muţunau, chior de somn, picoteşte în spate. Îi cade capul în toate direcţiile, dar nu se dă scos din poziţia stau-pe-scaun-prins-cu-centura.
- Hai să te-ntinzi, să dormi bine!
- Nu, zice împricinatul, cu un aer voit demn, oarecum contrazis de înc-o cădere a capului. Eu o să do’m când ajung acasă la mine!
Poze:
Operele dumisale (foto) includ:
- Mami, anunţă Muţunau (cam din senin) în vreme ce-mi ’zvârlea-n ochi al şaptişpelea pumn de nisip al dimineţii, şi eu sunt o persoană!
Oarece muzică preclasică pe fundal. Marele muzicolog Mamiţuni crede că recunoaşte sursa sunetelor. Drept care se grăbeşte să instruiască Muţunaul.
- Ascultă. Sunetele astea se aud dintr-un un instrument numit cla-ve-cin.
Muţunau afişează Rânjetul Adevăraţilor Cunoscători:
- Eu ch’ied că se aud dint’un difuzohr!
- Băieţii nu pupă fetele, că se îmbolnăvesc!
- Hâă? Pe asta de unde ai scos-o?
- Din piscină!
Am avansat cu unele dintre obiceiurile legate de mersul la toaletă. Simultan, vin şi întrebările aferente.
- Mami, da’ tu de ce nu faci pipi din picioa’ie?
În drum spre casă, Muţunau, chior de somn, picoteşte în spate. Îi cade capul în toate direcţiile, dar nu se dă scos din poziţia stau-pe-scaun-prins-cu-centura.
- Hai să te-ntinzi, să dormi bine!
- Nu, zice împricinatul, cu un aer voit demn, oarecum contrazis de înc-o cădere a capului. Eu o să do’m când ajung acasă la mine!
Poze:
Operele dumisale (foto) includ:
duminică, 15 mai 2011
Ceva e putred în Danemarca
Îmi dispar comentarii pe care le-am văzut/citit, dar pentru care n-am apucat să postez răspunsuri. Şi nu, nu sunt în spam, unde se mai duceau unele.
Îmi vin în minte cel puţin 4: unul de la MihaelaMaria, unul de la Maria Coman, unul de la matusa-cu-acte-în-regulă şi încă unul - ori de la Adriana Ciobanu, ori de la Raluca.
Am să dau cu praf de antiviruşi, că-ncepe să mă deranjeze figura.
Doamnelor, vă rog să scuzaţi inconvenientul, sper să apuc să identific cauza, să răspund mai prompt şi să nu se mai repete faza cu dispariţia comentariilor.
Post scriptum:
1. S-a ramolit Blogger. Lipsa comentariilor li se datorează:
Îmi vin în minte cel puţin 4: unul de la MihaelaMaria, unul de la Maria Coman, unul de la matusa-cu-acte-în-regulă şi încă unul - ori de la Adriana Ciobanu, ori de la Raluca.
Am să dau cu praf de antiviruşi, că-ncepe să mă deranjeze figura.
Doamnelor, vă rog să scuzaţi inconvenientul, sper să apuc să identific cauza, să răspund mai prompt şi să nu se mai repete faza cu dispariţia comentariilor.
Post scriptum:
1. S-a ramolit Blogger. Lipsa comentariilor li se datorează:
| Blogger Service Issues |
 | Brett from blogger Google Employee The Blogger Team 5/13/11 |
We are very sorry that users are unable to publish to Blogger right now. We have rolled back the maintenance release from last night and as a result, posts and comments from all users made after 7:37 am PDT on May 11, 2011 have been removed. Again, we apologize that this happened and our engineers are working hard to return Blogger to normal and restore your posts and comments. We will post a report once this work is complete.
-The Blogger Team
.. şi cică se va remedia.
2. Nu numai Blogger-ul s-a ramolit.
Unora din comentariile lipsă le răspunsesem!
vineri, 13 mai 2011
joi, 12 mai 2011
Mostre de logică muţunautică
În parc, vede pe jos o corcoduşă (sau cam aşa ceva), drept care îşi interoghează (inchizitorial!) mătuşa-cu-acte-în-regulă:
- De unde a căzut asta?
Susnumita mătuşă-cu-acte-în-regulă, anterior instruită de absenta Mamiţuni, (pe moment prea ocupată să cadă cât mai spectaculos de pe rolele puse în picioare după mult prea multe ere geologice de pauză), replică aşa cum i s-a indicat:
- Da’ tu de unde crezi că a căzut?
- Nu ştiu, fentează Muţunau.
- Uite, arată m-c-a-î-r, acum convinsă că-i cazul să livreze un răspuns, cred că din copacul acela.
- Nu, c’hied că de-acolo, zice Muţunau indicând un copac scorburos.
La toaletă, făcându-şi inventarul părţilor intime, ajunge la scrot:
- C’hied că asta e o puţă stâlcită!
- De unde a căzut asta?
Susnumita mătuşă-cu-acte-în-regulă, anterior instruită de absenta Mamiţuni, (pe moment prea ocupată să cadă cât mai spectaculos de pe rolele puse în picioare după mult prea multe ere geologice de pauză), replică aşa cum i s-a indicat:
- Da’ tu de unde crezi că a căzut?
- Nu ştiu, fentează Muţunau.
- Uite, arată m-c-a-î-r, acum convinsă că-i cazul să livreze un răspuns, cred că din copacul acela.
- Nu, c’hied că de-acolo, zice Muţunau indicând un copac scorburos.
La toaletă, făcându-şi inventarul părţilor intime, ajunge la scrot:
- C’hied că asta e o puţă stâlcită!
miercuri, 11 mai 2011
Ploaia, material didactic
Azi, de geamul nostru din bucătărie erau lipite două nasuri. Posesorii, Muţunau & Mamiţuni, contemplau & comentau norii & stropii de ploaie!
marți, 10 mai 2011
Încercări, buzne, frivolităţi, invenţii
Copilul îşi inventează o nouă limbă - mu-ţu-na-u-tiii-caaaa!!!Din sesiunea de săptămâna trecută aflăm că salata improvizată nu mai conţine, ca pân’acum, moţa’iela şi măsline, ci boţadela ji băslide.
Mumă-sa încearcă în disperare să-şi inventeze nişte pauze în program. Ar fi bună o telecomandă care să oprească temporar toată harababura înconjurătoare. Din păcate, momentan n-avem. Telecomandă, adică.
Primăvara încearcă să vină. Doar că se deghizează nepotrivit în baba-iarna-intră-n sat.
Ceea ce ne produce oarece jonglerii vestimentare. Iar car o căpiţă de bulendre, că dacă trebuie...
Aud că îndată vine canicula - ceea ce mă face să-mi doresc alte coordonate climatice, că astea, zevzece, mi-au ajuns.
Copilul dă buzna în magazine de încălţăminte, înhaţă chestii de pe raft, se aşează jos (desigur, în mijlocu’ drumului), îşi dă jos mergătorii proprii şi intră-n cei luaţi din magazin. Care pot fi (veşnic sunt) desperecheaţi şi respectiv (de cele mai multe ori, dar nu mereu, sunt) pantofi de damă. Cu toc de 5 metri. Că de vreo două săptămâni încoa’ unul din subiectele de interes major îl constituie tocurile.
Şi pleacă. Eventual, afară din magazin. Sub privirile unor bodyguards prea ocupaţi cu holbatul ca să mai intervină.
Apoi, urmează sesiunea de interogări:
- Mami, eu de ce nu am tocu’i?
- Hâ? (clasicul răspuns de mamă ’nteligentă şi atentă rău!)
- Papucii meu, de ce nu au tocu’i?
- Papucii mei, ungurule. Tu de ce crezi ca nu au tocuri?
- Pent’u că nu sunt doamnă!
(desigur, la mijlocul răspunsului capodoperic stă o iniţială replică bunicească dată tentaţiilor excesiv de egalitariste ale lui Muţunau)
Din seria frivolităţi (aparent) surprinzătoare, ne-am îmbolnăvit, amândoi, de talentită (variantele de pe ambele maluri ale gârlei).
Mamiţuni se holbează la infinit la:
Adam Lambert (frumoase platforme! şi cetăţenii de la Kiss se ţin bine, nu glumă! embed „dezafectat", grrr),
Susan Boyle (minunată! embed-ul, tot „dezafectat”; subtitrările sunt aşa... ca bonus pentru cea mai lungă versiune de filmuleţ!),
Aici cântă împreună cu modelul ei declarat, Elaine Page
Faryl Smith, care, deşi nu pare, are şi-o orgă, şi-un clavecin în gât!
Aici, la "descoperire":
şi aici, ulterior, tot la Britain's got talent:
aici, mai tarziu, deja star.
Janey Cutler
(bine ar fi să prind 80 aşa verde!) & co,
şi la Ronan Parke.
...îl decretează adorabil pe Simon Cowell (tocmai pentru că asta l-ar face să se zbârlească intens!) şi citeşte povestea exportului emisiunii în State, în vreme ce Muţunau se lasă să cadă-n toate direcţiile, ca ’azi, băiatul care dansează spectaculos.
Aşadar: având în vedere interesele culinare şi respectiv acrobatice ale Muţunaului, m-am apucat să inventez o grădiniţă cu profil gastronomico-sportiv.
Speranţa este, desigur, că după orele petrecute acolo s-ar întoarce mai dispus să se bage-n pat la ore normale...
Mumă-sa încearcă în disperare să-şi inventeze nişte pauze în program. Ar fi bună o telecomandă care să oprească temporar toată harababura înconjurătoare. Din păcate, momentan n-avem. Telecomandă, adică.
Primăvara încearcă să vină. Doar că se deghizează nepotrivit în baba-iarna-intră-n sat.
Ceea ce ne produce oarece jonglerii vestimentare. Iar car o căpiţă de bulendre, că dacă trebuie...
Aud că îndată vine canicula - ceea ce mă face să-mi doresc alte coordonate climatice, că astea, zevzece, mi-au ajuns.
Copilul dă buzna în magazine de încălţăminte, înhaţă chestii de pe raft, se aşează jos (desigur, în mijlocu’ drumului), îşi dă jos mergătorii proprii şi intră-n cei luaţi din magazin. Care pot fi (veşnic sunt) desperecheaţi şi respectiv (de cele mai multe ori, dar nu mereu, sunt) pantofi de damă. Cu toc de 5 metri. Că de vreo două săptămâni încoa’ unul din subiectele de interes major îl constituie tocurile.
Şi pleacă. Eventual, afară din magazin. Sub privirile unor bodyguards prea ocupaţi cu holbatul ca să mai intervină.
Apoi, urmează sesiunea de interogări:
- Mami, eu de ce nu am tocu’i?
- Hâ? (clasicul răspuns de mamă ’nteligentă şi atentă rău!)
- Papucii meu, de ce nu au tocu’i?
- Papucii mei, ungurule. Tu de ce crezi ca nu au tocuri?
- Pent’u că nu sunt doamnă!
(desigur, la mijlocul răspunsului capodoperic stă o iniţială replică bunicească dată tentaţiilor excesiv de egalitariste ale lui Muţunau)
Din seria frivolităţi (aparent) surprinzătoare, ne-am îmbolnăvit, amândoi, de talentită (variantele de pe ambele maluri ale gârlei).
Mamiţuni se holbează la infinit la:
Adam Lambert (frumoase platforme! şi cetăţenii de la Kiss se ţin bine, nu glumă! embed „dezafectat", grrr),
Susan Boyle (minunată! embed-ul, tot „dezafectat”; subtitrările sunt aşa... ca bonus pentru cea mai lungă versiune de filmuleţ!),
Aici cântă împreună cu modelul ei declarat, Elaine Page
Faryl Smith, care, deşi nu pare, are şi-o orgă, şi-un clavecin în gât!
Aici, la "descoperire":
şi aici, ulterior, tot la Britain's got talent:
aici, mai tarziu, deja star.
Janey Cutler
(bine ar fi să prind 80 aşa verde!) & co,
şi la Ronan Parke.
...îl decretează adorabil pe Simon Cowell (tocmai pentru că asta l-ar face să se zbârlească intens!) şi citeşte povestea exportului emisiunii în State, în vreme ce Muţunau se lasă să cadă-n toate direcţiile, ca ’azi, băiatul care dansează spectaculos.
Aşadar: având în vedere interesele culinare şi respectiv acrobatice ale Muţunaului, m-am apucat să inventez o grădiniţă cu profil gastronomico-sportiv.
Speranţa este, desigur, că după orele petrecute acolo s-ar întoarce mai dispus să se bage-n pat la ore normale...
sâmbătă, 7 mai 2011
joi, 5 mai 2011
Locuri şi isprăvi
Grădiniţă, la vreme de somn de prânz
Muţunau o face pe nebunul şi nu vrea să doarmă. (dacă plouă, n-au cum să-i scoată afară, aşa că energia nu se cheltuie, oboseala nu se instalează... )
Educatoarea de serviciu, conştiincioasă, începe să spună o poveste.
Povestea este despre Muţunau şi Bunica.
În rolul principal este, desigur, Muţunau, care, ca o nouă Scufiţă Roşie, merge în pădure, trimis de Bunica, să culeagă varii fructe (desigur, de pădure) şi flori.
Povestea merge, Muţunau "merge", ochii se închid.
- Tocmai când credeam c-a adormit şi mă pregăteam să mă ridic, sare el: "T’ebuie să me'g să culeg şi ciupe’ci!!!"
Baie, la vreme de bălăceală serală
Muţunau face arteziene cu duşul. Când duşul se confiscă, îşi foloseşte imaginaţia şi mâinile. Când apare Mamiţuni, zbierând că-i toată baia murată, (inclusiv prosoape, haine de schimb, hârtie igienică...), Muţunau, generos, redirecţionează stropeala spre protestatară.
Ceea ce generează hohote de râs şi pregăteşte terenul pentru următorul schimb de replici:
- Uite cum sunt!
- Cum eşti?
- Simpatic cu apă!
(el e de obicei simpatic, prin auto-decretare, când are vreo oglindă-n preajmă)
Muţunau o face pe nebunul şi nu vrea să doarmă. (dacă plouă, n-au cum să-i scoată afară, aşa că energia nu se cheltuie, oboseala nu se instalează... )
Educatoarea de serviciu, conştiincioasă, începe să spună o poveste.
Povestea este despre Muţunau şi Bunica.
În rolul principal este, desigur, Muţunau, care, ca o nouă Scufiţă Roşie, merge în pădure, trimis de Bunica, să culeagă varii fructe (desigur, de pădure) şi flori.
Povestea merge, Muţunau "merge", ochii se închid.
- Tocmai când credeam c-a adormit şi mă pregăteam să mă ridic, sare el: "T’ebuie să me'g să culeg şi ciupe’ci!!!"
Baie, la vreme de bălăceală serală
Muţunau face arteziene cu duşul. Când duşul se confiscă, îşi foloseşte imaginaţia şi mâinile. Când apare Mamiţuni, zbierând că-i toată baia murată, (inclusiv prosoape, haine de schimb, hârtie igienică...), Muţunau, generos, redirecţionează stropeala spre protestatară.
Ceea ce generează hohote de râs şi pregăteşte terenul pentru următorul schimb de replici:
- Uite cum sunt!
- Cum eşti?
- Simpatic cu apă!
(el e de obicei simpatic, prin auto-decretare, când are vreo oglindă-n preajmă)
miercuri, 4 mai 2011
Căutarea s-a terminat
(cel puţin, una din ele, prima de pe listă. aia lungă. de căutări.)
Avem cască.
Kiddy basic.
Desigur, nu vrea s-o poarte. Dar am 15 strategii în acest scop, una dintre ele trebuie să dea roade. S-ar putea să fie aia legată de, hm, mituirea cu ciocolată. Dar cauza e nobilă! (şi ciocolată nu pupă prea des. nu apucă. o mănânc eu cu prea mare viteză!)
Avem biclă. (încă neasamblată. mă ocup ’mediat... sper să-mi şi iasă, că-n magazin, la repetiţia generală, am avut oarece dificultăţi...)
B’Twin Run Ride.
Fără pedale. A fost, uf, un soi de cheltuială inutilă şi neamortizabilă, întru aprobarea căreia au tras greu în balanţă, simultan, greutatea scăzută a agregatului (care, astfel, nu va rupe nici genunchii muţunautici, nici şalele mamiţuneşti, căci ghiciţi cine va avea cinstea şi onoarea de-a fi mai des în contact cu ţoacla...), preţul relativ rezonabil şi (tre’ s-o recunoaştem) un zdram de nebunie temporară.
Avem şi set de înot/scufundări.
Tribord Caraibe 100 Junior.
Ei, aici zdramul de nebunie a virat, simultan, spre tonă şi spre permanenţă. Două destinaţii, nu-i aşa, pitoreşti.
Ce ziceam zilele trecute de cămaşa aia de forţă în culori drăguţe?
Din fericire, la Decathlon n-au.
Dar ce n-avem...?
N-avem, căci n-am reuşit să-l conving să stea la probat, şi fără, nu risc, cască de înot.
Nici de-asta:
(casca Dino - pe raft era versiunea portocalie, mai atrăgătoare şi, teoretic, mai bună, ca vizibilitate)
Nici de-asta:
(cască simplă)
N-avem (pen' căci n-avem nici unde-o pune-n casă, nici cum o căra, zilnic, până jos, cu tot cu biclă, nici curaj spre a o folosi) remorcă.
Pitoresc denumită, mai demult, troşcaletă.
(da’ poate nu se vinde şi-o iau la iarnă, la promoţie!)
Avem cască.
Desigur, nu vrea s-o poarte. Dar am 15 strategii în acest scop, una dintre ele trebuie să dea roade. S-ar putea să fie aia legată de, hm, mituirea cu ciocolată. Dar cauza e nobilă! (şi ciocolată nu pupă prea des. nu apucă. o mănânc eu cu prea mare viteză!)
Avem biclă. (încă neasamblată. mă ocup ’mediat... sper să-mi şi iasă, că-n magazin, la repetiţia generală, am avut oarece dificultăţi...)
Fără pedale. A fost, uf, un soi de cheltuială inutilă şi neamortizabilă, întru aprobarea căreia au tras greu în balanţă, simultan, greutatea scăzută a agregatului (care, astfel, nu va rupe nici genunchii muţunautici, nici şalele mamiţuneşti, căci ghiciţi cine va avea cinstea şi onoarea de-a fi mai des în contact cu ţoacla...), preţul relativ rezonabil şi (tre’ s-o recunoaştem) un zdram de nebunie temporară.
Avem şi set de înot/scufundări.
Tribord Caraibe 100 Junior.
Ei, aici zdramul de nebunie a virat, simultan, spre tonă şi spre permanenţă. Două destinaţii, nu-i aşa, pitoreşti.
Ce ziceam zilele trecute de cămaşa aia de forţă în culori drăguţe?
Din fericire, la Decathlon n-au.
Dar ce n-avem...?
N-avem, căci n-am reuşit să-l conving să stea la probat, şi fără, nu risc, cască de înot.
Nici de-asta:
Nici de-asta:
N-avem (pen' căci n-avem nici unde-o pune-n casă, nici cum o căra, zilnic, până jos, cu tot cu biclă, nici curaj spre a o folosi) remorcă.
Pitoresc denumită, mai demult, troşcaletă.
(da’ poate nu se vinde şi-o iau la iarnă, la promoţie!)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
