Harababuri sărbătoristice

Răsdiversificarea este un concept local, prezentat aici în limba mamiţunească, şi se referă la momentu’ apoteotic când copchilului-de-toate-halitoriu (sau... hm... mă rog, pre-acolo) i se propun spre mestecare diverse alimente (aceleaşi sau altele noi) mai puţin pasate. Sau deloc pasate.

Acu’ are un milion de dinţoi (8 incisivi, 4 canini, c-au spart toţi, şi-n prezent gura dumisale arată uşor vampiresc, din pricina maxilarului superior, care promite! plus 2 premolari, pe maxilaru’ inferior). Deci scuza bunicească „nu poate mesteca, săracu’” nu mai ţine. Mai ales că, dacă se întârzie cu micul dejun, dumnealui îşi procură gospodăreşte un măr şi se-apucă să-l roadă.

Precizare: la diversificarea aia de la 6 luni, Mamiţuni a preferat varianta mega-simplificată: gătit, blenderit, turnat în păhărele Avent (la 2 deşte de buza paharului), căpăcit, etichetat, congelat. Scos de cu seară paharele cu meniu’ pentru ziua următoare, pus în frigider. Ziua următoare, încălzit pahar în apă caldă şi îndopat Muţunau. Bunica s-a declarat fan al metodei, cu toată aparenta ei monotonie, pen’că simplifică dramatic gătitul (şi, în general, întreaga existenţă, per ansamblu!) faci producţie o dată pe săptămână şi gata.

(notă adiacentă: Muţunau este de părere că mestecarea n-are nici un rost făr’ de stuchirea ulterioară în cât mai multe direcţii. dacă se poate, 4D)


Musafirii sunt acele persoane minunate care tocmai se-ntâmpla să aibă drum pe aici şi să sune intens la interfon (da’ nu şi la telefon, din timp, că doar e supriză) taman când junioru’ cel mega-isteric e pe punctul să adoarmă de prânz. Şi cărora, câteodată, eşti pe punctul de a le sparge capul. Sau capetele. Mai ales dacă şi când se declară ofensaţi că odoru’ de nici un an jumate (da’ căruia i-au adus, totuşi, un trening pentru 12 luni, adică mic!) nu se extaziază corespunzător la vederea pungii unicolore de cadou.


Sub-patul este universul paralel în care se găsesc toate lucrurile pe care habar n-aveai că le pierduseşi (în orice caz, cu care nu-ţi aminteşti să fi intrat vreodată în camera aia) sau cărora le puseseşi cruce & pe care renunţaseşi să le mai cauţi (în caz că nu le declaraseşi deja la poliţie drept furate) cam de prin cretacicu’ superior.


Delta T (egal 3 milisecunde) este intervalul de timp necesar unui mic şi ambiţios întreprinzător pentru a dârâma şi călca zâmbitor în picioare absolut toată casa. Pentru că, ei bine, e perfect calificat în deschiderea uşilor. Nu oricum, ci finalizată prin trântire de pereţi. Atâta cât să sară varu’.
Şi-n cocoţare, tragere-viteză şi izbire.

A, n-aţi prins faza? Ei, oţi fi clipit. Unele lucruri trebuie redate cu-ncetinitorul.

De aici şi pân’ la terorism e doar un pas. Ca să nu mai zic că-i dotat c-un formidabil simţ al butonului. Până-ntr-acolo încât a rezolvat ditamai drama electrocasnică, apăsând unde trebuie pe un complex agregat de zilnică folosinţă, anterior declarat nefuncţional de un Bunic neatent.


Pomul de iarnă (zis bradu’, zis nga-gu) este obiectul acela nou şi oarecum ţepos în care ne ascundem şi ne urcăm. A, şi-n care mai depozităm cuburi...

(va urma)

Post scriptum: a, şi încă o chestie: cred c-avem, în sufragerie, un mic triunghi al Bermudelor, care tot înghite, de o zi încoace, jucării...