marți, 8 decembrie 2009

Poveştile altora

Ne ating. Ne fac să vibrăm. Le repetăm, captivaţi, le întoarcem pe toate feţele, găsim în ele înţelesuri care celorlalţi, poate chiar protagoniştilor, le scapă. Le convertim în opera aperta. Le apreciem pe măsura filtrelor noastre de percepţie. A reperelor şi intereselor noastre, fie ele momentane ori nu. Tragem din ele, uneori forţat, propriile concluzii. Într-o oarecare măsura, sunt echivalentul telefonului fără fir, şi le denaturăm - că de-aia mai ajunge eclipsa de soare să se petreacă-n sala de sport.
În ce măsura ne aparţin poveştile altora?

Ana era vecina mea de salon, la maternitate. Băieţelul ei de 4 kilograme, pletos şi destins, dormea ca o broscuţă, pe burtică. Era cel mai liniştit şi, în comparaţie cu ceilalţi, părea foarte mare. Şi foarte serios.
Ana, înaltă, frumoasă, creolă, cu părul negru-negru, drept şi lung, purtase rochii scurte, spre indignarea manifestă a babetelor comentatoare stradale, şi-n luna a noua. Se îngrăşase, dar nu într-atât încât să nu-i stea bine cu fustă scurtă. Se vedea că avusese, şi însărcinată fiind, siluetă de manechin.
Ana încercase să nască natural, ajungând până-n pragul epuizării, până când doctoriţa, îngrijorată că bebeluşul ar putea intra în suferinţă fetală, îi sugerase să accepte varianta cezarienei. Ana acceptase. Gabaritul copilului îi confirmase, ulterior, că luase decizia corectă. Acum, spunea c-a apucat, „bonus”, să vadă ambele feţe ale durerii: şi travaliul, şi „veselia” post-operatorie.

Ana era extrem de calmă. Spre deosebire de restul proaspetelor mămici din jur, majoritatea primipare, nu părea încordată: nici stresată, nici îngrijorată. Avea deja lapte (avusese din luna a şaptea de sarcină, de se tot plimbase peste tot cu punga de tampoane de sân după ea). Copilul sugea şi dormea bine. Ana se juca mereu cu bebeluşul.

La Ana a venit, în ziua când am fost eu adusă în salon, un băieţel de vreo 5 ani. Frumuşel. Creol. Obez. Însoţit de mama Anei şi de tatăl copilului Anei. La plecare, băieţelui a izbucnit în plâns.
- Ce s-a-ntâmplat?
Ana a zâmbit dulce, cu afecţiune.
- E supărat că nu i l-am dat bebe, să-l ducă el acasă. I-am explicat că bebe trebuie să stea cu mine, că pe urmă venim împreună, şi c-o să aibă vreme să stea cu el.
Prinsesem din zbor, cumva, că micul iubitor de bebeluşi era fratele Anei.
- Mai aveţi şi alţi fraţi?
- Mai am
şi o soră, a zis Ana. Mai mică decât mine cu 4 ani.
- Ce drăguţ, să ai un frate atât de mic. Uite, copilul tău o să aibă companie, pe cineva din familie mai apropiat de vârsta lui.
- Da, a zis Ana. Unde mai pui că eu l-am crescut, am ajutat-o pe mama, şi acum totul mi se pare mult mai simplu.
A... iaca sursa dezinvolturii...

Pe urmă, nu mai ştiu când, pe la o bucată de noapte, când eram amândouă treze, iar copiii dormeau, Ana mi-a povestit.

Pe când ea era în clasa a zecea, iar sora ei, în clasa a şasea, mama Anei rămăsese însărcinată din nou. Copil dorit. Sperau la un băieţel.
În a şaptea lună de sarcină, i s-a declanşat travaliul. N-a ştiut că i s-a deschis colul. Nu s-a plâns de durere. A stat să termine de aranjat rufele proaspăt spălate. Nu s-a dus la spital. Ana a văzut că îi e rău, dar n-a ştiut ce să-i facă. Tatăl ei n-a putut răspunde la timp la telefon.
Mama Anei a născut pe fotoliu, în sufragerie, fără să ştie prea bine, în pofida celor două sarcini anterioare, duse la termen, ce i se întâmplă. A „scăpat” copilul. Ana a chemat, într-un târziu, salvarea.

Li s-a spus apoi că, dacă ajutorul specializat ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, şi-ar fi apucat să facă manevrele standard (aspirarea secreţiilor şi restul), copilul ar fi trăit.

Ana povestea calm. Mie mi se făcuse pielea de gâscă, nu de găină. Aveam noduri, nu pori închişi. Ca şi acum, când îmi amintesc.
- Săraca...
- A fost foarte rău,
a spus Ana. Zicea că nu mai vrea să trăiască. Abia şi-a revenit. Şi fizic, şi psihic. Am ajutat-o noi, eu, tata, sor-mea. Tata, mai ales. Doi ani de zile după aia, plângea în hohote de fiecare dată când vedea copii pe stradă. Nu se putea controla.

Pe urmă, după mai mulţi ani, mama Anei a rămas însărcinată din nou. Deja trecuse de patruzeci de ani.
- A zis că nu vrea să-l ţină. Că n-are curaj. Că ea nu mai poate trece încă o dată prin...
Ana a dus-o la Giuleşti. Medicul la care se programaseră i-a făcut ecografie.
- Câte săptămâni ziceţi dumneavoastră că aveţi?
- Două luni
, a zis mama Anei.
- Care cinci? a ripostat medicul, cu ochii în ecran. Ia uitaţi-vă. Îmi pare rău, eu nu vă pot face intervenţia. E prea târziu. Vă pot lua în evidenţă pentru sarcină, dacă doriţi.

Menstruaţie peste sarcină. Sau ciclu neregulat. Sau ambele.

Peste alte două luni s-a repetat povestea cu travaliul înainte de termen.
Doar că de data asta salvarea a ajuns la vreme.
Robert s-a născut prematur, la 1 kil 700. Pierderea fiziologică l-a dus sub 1,500. A avut complicaţii pulmonare. De mai multe ori. A stat în spital luni bune. De două ori, au chemat preotul, pentru că li se spusese că-l pierd.
Pe urmă, li s-a spus să nu excludă un retard.
- Acum însă e bine. E un copil normal. Am fost cu el la fizio, mai mergem şi acum, din când în când. Da’ aşa, ca la sport... De asta e şi aşa dolofan. Când cere ceva, de obicei dulciuri, mama nu se îndură să-l refuze...

Mi-a venit să plâng. Şi atunci, şi acum.

Cu toţii avem nemulţumirile şi nefericirile noastre. Unele mai mari, altele mai mici. Răni (vechi sau noi) mai mult sau mai puţin adânci. Suferinţe uneori atât de profunde, că nu suntem în stare nici să le formulăm, nici să le împărtăşim. Pagube cutremurătoare, ireparabile. Sau probleme de fapt simple, care pălesc la prima povestire, pierzându-şi aura de gravitate la simplul contact cu aerul relatării.
Pe lângă povestea Anei, tristeţile mele nu mai aveau loc să existe.

Câteodată, miracolul nu e numai „întâmplarea ieşită din comun care schimbă vieţile în bine”.
Câteodată, miracolul stă-n faptul că supravieţuieşti.

Şi, revenind la întrebarea de-nceput: în ce măsura ne aparţin poveştile altora?
Nu luăm noi decizii pentru ele. N-ar fi corect.
Nu le trăim.
Uneori însă, ne înfioară atât de tare, ne vorbesc aşa de direct, încât pe baza lor hotărâm, pe tăcute sau cu glas tare, pentru noi înşine. Şi-atunci, cumva, poveştile altora încep, ca relatare, să ne aparţină.
În măsura-n care, într-un fel sau altul, am ajuns să avem legătură cu ele.

2 comentarii:

tasha spunea...

Asa este,ne sensibilizeaza,empatizam,si ne gandim ca D-zeu e mare si are grija de noi ,de fiecare,trebuie doar sa avem incredere.

Mamiţuni spunea...

Tasha,
De sensibilizat, ne sensibilizeaza sigur. Uneori, ne si inspaimanta teribil.

Alteori, cum zici, ne imbarbateaza.