Ferma Animalelor

Am fost, în sfârşit, în vizită la Ferma Animalelor din Pantelimon. Localitatea, nu cartierul.

Un loc frumos, civilizat şi relativ uşor accesibil. Şi ieftin! Intrarea este 5 lei de persoană. Copiii sub 2 ani intră gratis.
Program: 10-19, de luni până duminică.
Se pot călări ponei, contra cost suplimentar. Există 2 trambuline şi tobogane şi tractoraşe "la liber".

Mi-a plăcut mult c-au pus şi multe jucării (Muţunau nu s-a mai dezlipit de tobogane... chiar dacă prima rundă n-a fost prea plăcută: din cauza pantei prea abrupte, a prins viteză prea mare, n-a mai apucat să se-oprească şi s-a trezit aterizat relativ brutal pe fund, la o jumătate de metru de tobogan...).
Că aveau separe-uri umbroase şi, pe un perete al clădirii de la intrare, expoziţie cu desene de copii.
Că au un magazinuţ cu jucării - mai ales figurine cu animale de fermă.

Mi-ar fi plăcut să aibă de vânzare şi mâncare pentru copii. Fie şi preambalată. Sau fructe. Deşi cred că le-ar trebui o tonă de aprobări pentru asta... Apă aveau, în magazin, oarecum mai greu de observat (o vedeai la ieşire). Şi nişte sandwich-uri preambalate, de care, din motive legate de varietăţile disponibile, am preferat să nu mă ating.
Culmea, nu au câine şi nici mâţ. Sau poate nu i-am văzut noi...?

Ferma Animalelor se învecinează (gard în gard!) cu Ferma de Lapte.
De unde, minunea minunilor, în afară de faptul că o vacă a vrut să ne pupe, am plecat cu lapte crud!!! (ceea ce m-a transportat madlenian, via papile gustative, direct în raiul copilăriei proprii şi personale!)
Este 3 lei litrul. Sticla de plastic de 1 litru (pentru cine nu şi-a adus de-acasă) costă 1 leu. Totul, la dozator. Care dozator nu dă rest (nu în bani!), dar dă lapte de diferenţa altfel nerestituibilă).

Am mai aflat că există dozatoare de lapte crud şi-n oraş:

Magazinul Naturalia, Bd. Unirii nr. 69, sector 3, vezi harta locatie »

Magazinul Cridany, Şos. Ştefan cel Mare nr. 36, Bl. 30B, sector 2, Contact: 021 212 27 13, vezi harta locatie »

Magazinul Sagis, Şos. Mihai Bravu nr. 98-106, Bl. D16,Contact: 0722 614 895 ,vezi harta locatie »

Magazin Targul Domnesc, Str. Clucerului nr. 2, sector 1, vezi harta locatie »

Agroindustriala Pantelimon (Ferma de lapte), Str. Sf. Gheorghe nr. 20, Pantelimon, Ilfov Program: L-D 07:00-20:00 vezi locatie »

- Vaca, muuuu, zice Muţunau. Caii! Puneii! Ga-gaaaa! Coco! Pu'celu'!

O să mai mergem.

Petiţie pentru copiii cu autism

- Da’ de ce-ai trimis asta? întreabă un viitor tătic.
L-am privit lung.

Mi-au năvălit în minte tot felul de amintiri.
Din copilărie, privirile furişe aruncate celor de la şcoala specială. Gestul stingher, hai pe aici, cu care mama mă îndemna să trec de partea cealaltă.
Din şcoala primară, gusturile amare lăsate de dispreţul unei învăţătoare la adresa unor copii mai dificili care ar fi trebuit înscrişi la ajutătoare, ca să nu-mi mai bat eu capul cu ei.
Din perioadele în care mă mai plimb pe la uşile statului român, simţindu-mă ignorată şi umilită pentru simplul fapt că exist şi îndrăznesc să deranjez - în condiţiile în care nu mă ţin de demersuri cu caracter excepţional...
Din vremea când eram însărcinată şi aşteptam, cu inima cât un purice, rezultatele de la dublu test.
Din zilele mele proaste, în care tot constat cât e de greu oricum să creşti un copil în minunata noastră pârloagă danubiano-pontică.
Din fiecare zi, la întâlnirea cu ocaziile (nu rare!) de competitivitate absolut imbecilă.
Din parc, cu accent pe fiorul rece pe care-l simt când văd golul din preajma unor copii, şi aerul resemnat şi înăsprit al celor care-i însoţesc.

Să-i zic de toleranţă? De diversitate? De bun simţ? De greutăţi? De compasiune? De educaţie? De viitor? De empatie? De solidaritate umană?
De faptul că ar trebui să ne gândim ce hal de lume le lăsăm copiiilor noştri?

- Pentru că mie aşa mi se pare normal.

Propunere de politică publică în educaţia copiilor cu tulburări din spectrul autismului TSA

http://www.petitieonline.ro/petitie/propunere_de_politica_publica_in_educatia_copiilor_cu_tulburari_din_spectrul_autismului_tsa-p16706050.html

Semnaţi. Ne-ar prinde bine un pic de normalitate în sistemul de învăţământ...

Crizuţe

Mai nou, este total interzis să i se taie ghearele. Că unghii nu li se mai poate spune. Cam odată la două săptămâni, reuşim - în mod paşnic şi în minim 7-8 reprize.
Noroc c-am descoperit Sol Solecito.
Muţunau, hipnotizat complet, nu mai bagă de seamă nimic cât ţopăie ăia pe ecran.



Să te ferească Dumnezeu să nu-i dai instantaneu ce-ţi cere - mai ales la masă.
Chestia e că, de cele mai multe ori, nimeni nu înţelege ce solicită Muţ cu atâta patos zbierător.
Moţiiia e mozarella. Da’n rest... e prin încercări. Care durează. Fapt ce ne aduce la cele scrise mai sus.
Drept care mă strădui să rămână la vedere numai tentaţiile benigne - mâncărurile magice (smântâna, boabele de porumb şi piureul de mango), care se îngurgitează, de obicei, oricât, oricum, oricând. Mai nou, pare-se că şi iaurtul intră, încet-încet, în categorie...


Din când în când, trânteşte tot ce prinde.
Într-o vreme, se lăsase...
Am răsuflat uşurată prematur.
Plănuiesc ascunderea tuturor jucăriilor. Ca să nu mai aibă senzaţia de prea-mult. Mi-e însă că după aia ia biblioteca şi dulapurile la rând...


Este foarte greu de spus când se uită pe unde calcă şi când nu.
A intrat în plin, din senin, în repetate rânduri, în varii obstacole - de la dulapul de pe hol până la trecătorii nevinovaţi (şi neapăruţi din pământ!) de pe stradă. Nicio legătură cu cât de obosit sau odihnit era.
Aşadar, sport şi sănătate, pe lângă el. Că, din câte ştiu eu, altă frână de copii nu s-a inventat.


Nu vrea să mai iasă din cadă.
Orice tactică de extracţie aplicată cu succes azi expiră până mâine.
„Noroc” c-a fost oprită vreo două zile apa caldă, aşa că, la raţie, s-a mai putut hotărî să iasă din apă - în condiţiile-n care la robinet curgeau, practic, sloiuri.

Iar se trezeşte noaptea... (şi nu o dată!)

Bonaie, Ţita şi somn.

Primul, somnul.

Ştiţi poze din acelea drăguţe, cu copii adormiţi în posturi haioase?
Ei bine, Muţunau nu are cum să spere la un asemenea instantaneu. Din păcate, nici Mamiţuni - care se consideră, egoist, principala beneficiară a (a)dormitului instant, în mai orice poziţie.
Explicaţiune: Mamiţuni a adormit, de-a lungul vieţişoarei dumisale, la şcoală, la soare, pe plajă (ca mai toată lumea, cu oarece consecinţe stacojii...), la concert (la mai puţin de 2 metri de-o boxă...), la echivalentul unui meci - într-o cameră de cămin studenţesc unde alţi 10 oameni urmăreau urlând ceva campional mondial de fotbal, cu Românica snopind în bătaie nu mai ştiu ce glorie de echipă, la servici (după ce a avut grijă să-ncuie corespunzător uşa biroului în care rămăsese singură - de ce nu s-a dus acasă e o cu totul altă poveste) şi respectiv la volan (de mai multe ori!). Se lăuda chiar că poate dormi aproape oriunde - numai frig să nu-i fie.
E drept că vorbim de perioada de „adult” (aşa-zis...); da’ mărturiile indică ferm că le dormea şi-n pruncie - mai puţin la faza cu trezitu’ cu noaptea-n cap în vacanţe...

Muţunaul cel sărit de 21 de luni nu se adoarme singur nici până-n ziua de azi. La cei 91cm ai săi (da, am mai crescut) şi respectiv cele aproape 14 kile, e încă necesar să i se indice cât se poate de ferm şi de clar, cu toată recuzita posibilă (pat, pijama, lapte, muzica de naniu), că e ora. Altminteri, dacă-l laşi, e în stare să se-nvârtă prin zonă la nesfârşit, ca un iepure Duracell din ce în ce mai alb la faţă, chiţăind, eventual, câte un nani aparent disperat, dar nereuşind să materializeze nimic pe cont propriu.
(nu, n-am avut sadismul să întind experimental plăcinta... doar o certitudine iraţională... aşa că, pân’la proba contrarie, tre’ să mă credeţi pe cuvânt)
Singura excepţie se mai înregistrează în maşină. Când şi când. Cum te-opreşti la primul semafor, cum rişti mai ceva ca la ruleta rusească.
Bum!!! Iaaaaaaaaaaa...

Ce poate fi mai frumos şi mai frumos de atât?
Faptul că, dacă şi când îi sare somnul (adică e, din vreun variu motiv, trezit înainte de vreme), nu mai doarme. Deşi (crede Mamiţuni) şi-ar cam dori - de vreme ce urlă disperat naaaaniii....

Culmea sucelilor, Mamiţuni (deja ireparabil lovită cu leuca) nu mai obiectează cine ştie ce la trezelile nocturne.
Chit că nu mai departe de azi-noapte a trebuit să presteze, pe la 4 dimineaţa, o tură de teatru de marionete, cu Ţita.
Cum cine e persoana?
O scufiţă roşie, cam slutucă, achiziţionată de la Kaufland. (mare magazin de accesorii culturale)
Până nu l-a pupat Ţita şi nu i-a spus să se culce, că mami se duce îndată să-i aducă o nouă porţie de lapte, Muţul nu s-a lăsat. (când s-a returnat mami, cu tot cu bibil, Muţunaul dormea tun. cu Ţită cu tot)

Aşadar, trezelile nocturne, treacă-meargă. Mai ales că, în ultima vreme, s-au mai rărit (ptiu, să-ţi ţie Dumnezeu năravul!)

Da’ peste zi... dacă junele nu doarme... Mamiţuni poate fi recunoscută de la o poştă.
Arată, după ochişori, cam aşa:

(sursa)

...şi, în rest, foarte asemănătoare cu:

(sursa)

(am putea să-i spunem Pârjolici)

Este complet iraţional, aberant şi lipsit de orice noimă să-ţi sară ţandăra în asemenea hal (făr-de-hal) dintr-atâta lucru. Pentru că, logic şi dovedit statistic, dacă nu doarme acu’, o va face peste o oră-două. Sau, în cel mai rău caz, închină mai devreme steagu’ seara.
Trebile s-ar putea muta.
Sau nu...?

Eee... veniţi voi cu psihoterapie de-asta când îi e lui Mamiţuni lumea mai „dragă”... Da’ tre’ s-aveţi pompierii la îndemână.
Şi-o cască anti-fontă. Că tigăi se mai găsesc...


De ce?
Pentru că orice frântură de planificare gospodărească se duce... în pâcle (neguri, dacă preferaţi fondu’ latin al vocabularului) în vreme ce apetenţa infantilă (şi nu numai) pentru distrugeri explodează de-a binelea. Numărul de împiedicări cucuioase creşte exponenţial. La fel şi amplitudinea sentimentului mamiţunesc de pârnaie.
Şi la Alcatraz tre’ să fi fost mai bine. Ăia cre’ că se ţineau de program. Oricare va fi fost el.
Oare voi absolvi vreodată batalionu’ disciplinar de mamă de bălăbănilă?
Când m-am înscris în legiunea străină şi nu ştiu?
A, la plecarea de la maternitate...?
Nu părea chiar aşa.

Culmea e că, de cele mai multe ori, e vorba doar de o întârziere la culcare. Degeaba. Tensiunea mamiţunească a ajuns să crească instant de la primul chiot post-beut lapte. Şi să nu mai reuşească să coboare. Razna.

Azi, de pildă, am încercat să-l culc de cinci ori.
Evident, n-a mers.
A binevoit să adoarmă abia la 10 seara.
Gâlcile-mi sunt, momentan, cam mari.

Spre consolare, am mai văzut fix acelaşi mecanism exploziv la mai multe alte mămici. Relativ indiferent de vârsta progeniturii, pe anumite subiecte sensibile ţăndările-s sărite suuus, în stratosferă - poate chiar şi mai departe, nu bat pân’ acolo.
Spre neconsolare, nu m-am lămurit cum să-l elimin. La ţinutul sub control am făcut oarece progrese, mai ales de ordin vocal...
Tot îmi vine să ies prin geam, dar asta-i altă poveste.

Aşaaaa... şi bonaiele?
E... concurs. Ghicitoare, de fapt.
Ce sunt bonaiele?
(indiciu: nu au nici o legătură cu temele dezbătute mai sus)

Scornesc eu un premiu până data viitoare...

Dacă aş putea da timpul înapoi...

(Sursa)

... aş lua (din vreme!) lecţii de canto.
Nu, n-am fantezii de mare şansonetistă. Mi-aş dori numa’ să pot îngâna Melc, melc, codobelc, fără să sperii caii. Caii din oraşul vecin.
(Muţunau, amabil, tace de fiecare dată când cânt. Cred că vocea mea suavă de măgar înţepenit etern în cel mai crunt falsetto îl face să înţeleagă că sunt şi lucruri mai rele pe lume!)

... aş face yoga.
O variantă fachirească extremă, care să-mi permită să rezist (adică să par normală) fără somn.

... aş învăţa cântecele pentru copii.
Pe vârste.
Recunosc cu mâna pe inimă că, în afară de Melc, melc, codobelc şi de Iepuraş coconaş nu ştiu nici unul. Huooo!!
(noroc cu netul cel amabil...)

... m-aş dedica artelor marţiale...
...în aşa fel încât să-mi „crească”, la limita paranormalului (sau puţin dincolo) şi reflexe distinct prevăzătoare ale următoarelor tumbe accidental-neautorizate, şi elasticitatea fizică de-a sări la timp, oricât de contorsionat, la primire, în întâmpinarea lor.

... aş învăţa să gătesc.
La limită. Cât să iasă, măcar, ceva simultan estetic acceptabil (recte nespărietoriu) şi comestibil fără efecte secundare. Majore.
N-am talent.

Momente dificile

(Sursa)

Cele în care nu ştii la ce să te aştepţi, ce ori de ce se întâmplă, şi nici ce să faci.

Cele în care, mamă cu nou-născut fiind, primeşti sfaturi proaste sau precizări nesimţite, ori chiar de-a dreptul înspăimântătoare...
„Nu ştiu dacă e aşa bine că sughite...”
„...stai să vezi când o fi bolnav!”
... de la, eventual, nimeni alţii decât membri apropiaţi [...] ai familiei. (de completat, după caz, cu needucaţi, idioţi şi/sau cu frustrări iremediabil nerezolvate.)

Perioadele de epuizare fizică ori de depresie. Eventual recurente.
Cele în care, din varii motive, aproape ajungi să te consideri sursa răului.

Lucrurile nasoale care nu se rezolvă decât de la sine, în timp.
(Muţunau era campionul absolut al aerofagiei. Echivalentul de viaţă reală pentru această propoziţie simplă a cuprins 4-5 luni de zbucium, nervi, nesomn, râgâieli repetate, cam cât pentru două sezoane de rugby cu stadioanele pline, n-şpe episoade de mastită şi o tonă de concluzii neplăcute referitoare la cei apropiaţi. De banii daţi aiurea pe toate remediile miraculoase posibile nu mai vorbim.)

Puseele de tip văzut roşu în faţa ochilor . Pe teme de da’ dormi / mănâncă / ascultă / termină odată!!!

Episoadele-n care, în drum spre nu se mai ştie ce urgenţă, te-ntrebi sincer dacă nu cumva, odată cu memoria, ţi-oi fi pierdut şi minţile.

Accidentele casnice. În special alea căutate cu lumânarea.

Instantaneele de tip tigaie de fontă. Da, alea în care tigaia de fontă pare cel mai bun accesoriu pentru căpăţâna unui interlocutor insistent.

Clipele-n care realizezi că pur şi simplu nu-ţi permiţi să reacţionezi aşa cum simţi. Pentru că trebuie să-ţi machiezi social demersurile.
(mâine aş da-o afară pe bonă! dac-aş putea să stau acasă, dacă aş găsi altă bonă ori dacă l-aş putea înscrie în sfârşit pe june la grădiniţă...)

Episoadele de obligaţie soldate cu comentarii „empatice”. Vino pe la noi. Neapărat! Ah, dar câtă gălăgie poate face copilul tău... cam răsfăţat... şi ce neastâmpărat e... ţţţţ...

Întâlnirile cu bolile cărora nu li se găseşte diagnosticul corect. Pentru că nu se străduieşte nimeni.

Încântătoarele senzaţii (de zgâriat cu unghia-n pereţi) care acompaniază istericalele copilului.

Milisecundele de trăsnet în care pari să-ţi dai seama că n-o să mai poţi duce niciodată nimic la bun sfârşit. Că n-o să ajungi niciodată la fix. Că eforturile tale, oricât de intense, nu par să conteze. Că nu mai poţi.
Că nici o schimbare de optică nu ajută - pentru că problema nu e de optică.

Senzaţia că starea curentă de inadecvare nu se va mai termina niciodată.

Utopie

(Sursa)

Cum ar fi dacă...

... toate acţiunile omenirii ar fi aliniate scopului de a-şi creşte bine copiii? de a evolua crescându-şi-i din ce în ce mai bine, învăţând din greşeli, în loc să le conserve ori să trăiască încercând să le evite...?

... viaţa socială, sub toate aspectele ei, ar fi realmente dedicată copiilor? realmente = în toate aspectele ei de substanţă, nu doar la nivelul (superficial) de tip „eu fac totul pentru copii!”, unde totul nu mai ajunge să însemne, practic, nimic în afara unei aspiraţii ofilite...

... nu te-ar alege nimeni, niciodată, pentru nimic, în nici o funcţie, dacă nu ţi-ai fi absolvit, în adolescenţă sau altcândva, stagiul de îngrijire de copii? (nu proprii, dar nici ai altora, ci ai noştri, într-un sens de apartenenţă umană...)

... interviurile de job ar avea, acolo unde se aplică, o secţiune dedicată experienţei de părinte? că e de muncă, nu glumă; şi ce uşor şi clar ar ieşi aspectele esenţiale la iveală...



Poate că...

... am avea tobogane la bloc, pe lângă scări;
... pe străzi ar fi curăţenie lună;
... blocurile şi casele ar fi vesel şi viu colorate;
... am merge la servici pe ponei - sau pe picioroange, bătând mingea; (nu am idee unde am parca poneii! la asta mai trebuie lucrat.)
... ar fi mai mulţi copaci şi mai multă verdeaţă;
... ar fi mai multă linişte - pace;
... am avea vreme să-ncercăm tot timpul, indiferent de vârstă, să vedem în ce copac e pasărea care cântă acum;
... am mânca mai sănătos;
... ne-am certa mai puţin;
... lucrurile ar avea ceva mai mult sens;
... am râde mai mult, din toată inima;

... am fi mai puţin nefericiţi şi-am fi, în schimb, mai întregi. Ca oameni.



Ce ne-o fi împiedicând?

Timp pentru copii. Anti campanie

Să calculăm. Calculim. Calculatăm. Căci n-am ieşit complet din vria anti.

Cazul 1
Copil care stă acasă cu bonă/bunic/etc, părinte chior de somn care se clatină de oboseală pe drumul spre servici.
În dreptul părintelui scriem:
- ore de muncă: 8, plus pauza de prânz, 9.
- ore de pedalat pe drum: să zicem numai 1 jumate. 45 minute la dus, 45 la întors.
- timp de „pregătit” pentru părinte (duş, echipat, scris pe faţă cu dermatograful / lama de ras) 30 min.
- timp de „dat ziua jos” - 15 min.
- poate mai şi doarme: 8 ore.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi ies, pân’ acum, ca rezultat al adunării, vreo 19 ore 15 min. Tocate exclusiv departe de copil - sau, cel puţin, nu dedicate lui.
Până la 24 mai sunt aproape 5, în care trebuie să mai bagi şi gătit, mâncat, făcut curat prin casă. Nu, nu te uiţi liniştit la televizor. Bagă-ţi minţile-n cap.
Aspiratorul este un aparat electrocasnic cel puţin la fel de interesant - chit că nu prinde Eurosport.
Nu, nu mergi la sală.

Acum, să privim mai atent la ceas(uri).
Dacă programul tău de lucru începe la 9 iar călătoria până la locul de muncă ia 45 min, reiese că ieşi din casă pe la 8 - 8.15. Echipat şi pomădat. În timp record, deghizarea în adult responsabil şi autonom îţi ia 15-30 min. (te invidiez. mie-mi trebe minim o oră, timp în care sunt extrem de ocupată să strâng tot ce demolez din greşeală.)
Să zicem că, nesănătos fiind, nu mănânci dimineaţa. Deci faci ochi pe la 7.30 -7.45.
Ghici ce face, între 7.30 - 8.15, copilul acasă şezător.
Doarme.
(asta-n cazul fericit în care nu desfăşoară manifestaţii de protest la adresa ta, fin’că pleci).

Zrrruum, trece ziua.
Cele 9 ore de muncă + deplasarea te aduc înapoi acasă la 18.45.
Ca să-ţi iasă şi orele (cele 8) de somn, va trebui să sforăi (instantaneu) de pe la 23.30 - 23.45.
Uau, ai timp de copil, ai aproape 5 ore!!! Mirobolant.

Până la ce oră ţii copilul treaz?
Mmm?
Îl culci la 22.00, şi cele multe ore se fac 3 şi-un sfert.
Îl culci la 21.00, că e mic, rămân 2. Şi un sfert. (ceea ce-ţi poate da timp de sport, acasă. poate fi disciplina olimpică a strânsului jucăriilor, alergarea pe aparatele din dotare sau pedalatul pe net)

Cazul 2:
Merge la grădi.
Mai adunăm timpul de trezit, urlat, echipat, transportat, preluat.
Hai că, pe drum, zicem că petrecem timp împreună. Se pune.
Îl dai la opţionale? Ups, ţi-a scăzut durata timpului stat cu copilul...

Cazul 3:
Când e copilul mai mare şi le are şi el pe ale lui - lecţii, prieteni, sport, chestii.
Alt timp „pierdut”.

Despre ce Doamne-iartă-mă vorbim când dăm ochii peste cap la citirea sondajului Gallup??? Despre pus ipocrit botul???
Că mie-mi scapă.
Oi fi greşit la calcule?

În plus:
Câţi putem pleca la 17.00 - 17.30 de la birou?
Câţi petrecem mai puţin de 1 oră pe zi în trafic?
Cât timp ne ia mersul la cumpărături? De câte ori pe săptămână?
Cât dormim / gătim / ...?
Unde mai încape „porţia” de inserţie socială a părintelui? Timpul pentru lucrurile pe care ar vrea să le facă şi pentru el?

De unde aş putea obţine un aparat de dilatat ziua?

(de ce oi fi tot urlând eu că părinţii de copii mici ar trebui să poată avea opţiunea adevărată de a lucra 6 ore sau 4 ore? protejată corespunzător prin lege)

Îhî.
Şi-acu’ vine grav, pompos şi fals responsabil, nimeni altcineva decât romtilifon, cu o campanie, cică socială, care, cu mari aere, dă în capul părinţilor care petrec (zice Gallup) prea puţin timp cu copiii lor. 1 oră pe zi.
Înainte să-i întreb dacă nu cumva recomandă să-mi sun copilul (evident, în reţeaua lor) ca să bifez c-am petrecut „timp calitativ” cu el, aş vrea să ştiu cine şi câte ore de muncă a prestat în spatele campaniei ăsteia. Câte chestii s-au cerut din scurt, cât timp personal al angajaţilor implicaţi s-a halit aiurea (că, nu-i aşa, ne grăbim) şi câţi copii au fost puşi să ierte încă o întârziere.
Aş vrea să mi se poată răspunde, cu mâna pe inimă, „nici una”. „nici o oră peste 17.00”. „nici un copil”.


Să ne-nţelegem.
Trebuie să fii lângă copilul tău.
Este motivul pentru care am ales, în final, un venit mai mic, în favoarea timpului în afara serviciului.
Dar eu nu am rate de plătit. Nici un leu. Sunt îngrozitor de zgârcioabă, aşa că nu mi-e greu să strâng, în ce mă priveşte, cureaua. Am noroc cu o bonă pe care nu o plătesc generos. (de fapt, o exploatez cu nesimţire).
Cât vor dura condiţiile astea?
Câţi sunt ca mine? (câţi îşi permit? câţi au de ales?)

Nu e relevant nici cine a compus campania, nici pentru cine.
Premiza & pretenţiile mi se par inadmisibile.
Cred că e complet greşit, ca să nu zic de-a dreptul sinistru, să baţi monedă pe sentimentul de culpabilitate al părinţilor care nu-şi permit să procedeze ca mine.
Care răspund sincer că alocă doar o oră pe zi - din moment ce tocmai am calculat că nu văd de unde ai putea scoate, în cele mai bune condiţii, mai mult de 2. Hai, maxim 3.
Cel puţin în Bucureşti.

Da, un copil are doi părinţi. Dacă programele de lucru diferă şi lucrezi la sincronizare, să zicem că poţi număra mai multe ore alocate direct şi nemijlocit copilului.
Dar de-aici şi până la a te lovi intens cu cărămida-n piept că uite ce nedreptate socială repari tu, mare companie sensibiloasă... e cale lungă.

M-aş fi bucurat să văd banii ăia (tocaţi cu campania) valorificaţi în alt fel.
Un centru de activităţi, o sală sportivă, un site constructiv de informare.
Modele sau consilere de proiecte de afaceri pentru părinţii care ar vrea să lucreze de acasă.
Un proiect de lege pentru programe de lucru flexibile - şi protecţie socială pentru părinţii care le solicită, şi facilităţi fiscale pentru companiile care le acordă. Că (angajând oameni în plus) mai şi taie din şomaj, nu de alta.
Nu o campanie esenţialmente corporatistă.

Noroc că nu sunt client al minunatei companii tilifonice.
Aş fi pierdut din timpul meu de stat cu copilul, în timp ce le reziliam contractul.

Cât costă un copil?

În sfârşit, se confirmă. Veţi avea un copil. Ochi sclipitori, lacrimi, îmbrăţişări, telefoane, bucurie, planuri. Temeri.
Şi, apoi, sec, intră în scenă realitatea costisitoare. Şi sordidă.

Simt nevoia să expun calculul detaliat de mai jos. Cu siguranţă, multă lume-l face. Unii, cu ceva mai multă groază decât alţii...

Dragă viitoare mamă:
În cel mai bun caz, pe durata sarcinii vei face 3 ecografii (egal, dacă ai baftă, numai 3-400 euro), minim două rânduri de teste (egal, la modul cel mai fericit, încă 2-300 euro), şi câte un control pe lună (alte 3-400 euro).
Minim.
Vitaminele şi mineralele (fier, acid folic, magneziu şi calciu) îţi vor mai scoate din buzunărel, în total, cel puţin alţi 40-50 de euro.
Să zicem că te lipseşti de epidurală la naştere (naşterea vaginală) şi că n-ai de cotizat decât la medic şi la moaşă. 250-400 euro, în funcţie de spital, medic, bla-bla-bla. Plus cele n’şpe bancnote de 5 RON, plasate în tătie buzunările posibile. Cine să le mai numere...
’Eftin ca braga. 1.090 - 1550 euro.
’Poi, dacă v-a mâncat în cur...
Ziceţi mersi c-a fost gravida sănătoasă şi că nu i-a trebuit cezariană.
Sau nu mergeţi la medic şi staţi acasa, că se poate monitoriza sarcina dând în bobi la Leana.

Şi de-aici, în paşi de dans şi de nesomn, începe distracţia.
Pentru uzul poporului mare gânditor în viaţă, da’ total pe dinafară în materie de schimbat un bebeluş (căci, nu-i aşa, asta e treaba cui l-a făcut / a bonei /a bunicilor, etc):

Un nou-născut umple 10-12 chiloţi pe zi. Lunar, 300-350. Adică, dacă ne raportăm la chiloţii nr. 2, fo’ 5 baxuri. Marcă banu’. 300 RON. Dacă ai baftă de un copil mai puţin productiv (da’ nu sub 6 pe zi, că dai în altele...) te poţi scoate şi cu 3 baxuri. Numa’ fo’ 170-200 RON.
Pe cine aud că mă-sa l-a crescut cu scutece de finet îl invit să spele şi să calce personal căte 20-30, 1-2 săptămâni la rând, şi pe urmă să măcăne. Dacă mai crede de cuviinţă. Nu înainte de-a verifica apometrele. Astea, aparate viclene, mereu ascund surprize.
Notă: nou-născutul în chestiune o ţine tot aşa până pe la vreo 3 luni.
Pe urmă, numărul de chiloţi cotidieni mai scade, dar nu sub 6.
Pe măsură ce creşte mărimea şi trece vremea, chiloţii absorbanţi (indiferent de marcă) se scumpesc. Deci nu prea te scoţi la bani.

Pentru că toţi ne dorim copii sănătoşi, să zicem că nu vom da, lunar, decât 100 RON pe medicamente: mai un iod, mai un Bepanthen, mai un SabSimplex, mai un Baneocin...
Plus calciu’ lu’ mama alăptătoare, 50 RON.
Să zicem că-l spălăm cu un săpun pe care nu dăm mai mult de 15 RON pe lună (aiurea).
Şi că anti eritem fesier folosim ulei fiert şi răcit. Sau cremă de gălbenele. 5-10 RON pe lună.

Să zicem că (până la 6 luni) e alăptat exclusiv. Ceea ce e rar. Mult mai rar decât s-ar crede.
Dac-ai da bani pe lapte praf, bagi 1 cutie la 3 zile. Egal 250-300 RON pe lună.

Să mai şi îmbrăcăm bebeluşul.
Body - minim 10 RON. De obicei, 12. La marile, marile reduceri (când oricum găseşti numai ce mărimi vrea Dumnezeu...), 6 RON.
Pantalonaşi-izmenuţă - cam 8 RON. Sau 10. Sau 15. Poate 4, când şi când.
Vă amintiţi de cele 10-12 perechi de chiloţi umpluţi zilnic, descrişi mai sus?
Ei, avem o informaţie nouă. Scaunele bebeluşilor alăptaţi exclusiv pot fi lichide. Şi explozive. La propriu. Ceea ce, în practica cotidiană fabulos mirositoare, poate însemna, în zilele mai puţin favorabile, 10-12 body-uri şi pantalonaşi jegoşi. Oricât de bine ai prinde chiloţii...
Hotărâţi-vă cât spălaţi. Sau cât ţineţi bebeluşul gol. Ceea ce nu îi va plăcea foarte tare.
Potul începe de la minim 130 RON.
În multe cazuri, hainele lunii 1 sunt numai pentru luna 1. În altele, poţi avea noroc de unele care să se potrivească (fără să-ţi fie milă sau groază când îmbraci copilul cu ele) şi 3 luni.

Să zicem mers la medic odată pe lună. 30/50/100/150 RON - ...

Să zicem vaccinuri de la stat. (aiurea...)

Se mai adaugă: bluziţe (15-20 RON bucata), pantalonaşi de exterior (15-... RON), păturici (minim 2, de la 30 RON încolo...), prosopel, căciuliţe, costumaş de vreme rece (alţi 60 RON, cu noroc; 150, fără). Fiţi zgâciţi, nu-i puneţi şosete. Şi nici mănuşi. Vă veţi bucura să daţi banii ăia pe medicamente de răceală. Altă sută de roni.


Să trecem (harpagonic) la agregate. Hai să zic că pe ele dai banii odată şi gata.
Ce pat? Cât, 200-300 RON? No-no-no, în pat cu noi.
Ce scaun de maşină? 150 - 300 RON? Nu mai plecăm nicăieri. Îl ţii în poală.
Balie? 20 RON? În ligheanul vechi de rufe cu bebe!
Cărucior? 150 - 1500 RON? Cum, fără el nu se poate? Dar dac-am lua unul de cumpărături de la vreun hypermarket? Bine. Luăm de copil. Da-l şi culci în el!
Sticluţe, sterilizatoare, biberoane? Păi nu ziseşi că-i alăptat exclusiv? A, nu pentru totdeauna?
Şerveţele umede? Nu. Nu le-ai trecut mai sus. Îl spălăm la chiuvetă.
Jucării? Ia coase-i tu unele.
Că după ce mai creşte... să vezi tu ce ne usucă de bani!!!

Ptiu, c-am obosit. La cât am ajuns?
Cam pe la un minim de 700 pe lună? Aha. Nici s-adun nu mai pot.
Bună treabă.

Informaţiile de mai sus nu vin ca argument al ideii că guvernu’ tre’ să sară cu indemnizaţia.
Ele vă dau, pur şi simplu, o idee referitoare la un minim pe care trebuie să-l aveţi pus deoparte.
Nu veţi cheltui atât.
Va fi mult mai mult.
Vestea bună e că în unele luni scorul ar putea fi mai mic decât în altele.

Cum se descurcă familiile cu venituri foarte mici? Sincer, nu ştiu. Nu-mi dau seama. Presupun că făcând rabat, de nevoie, la o mulţime de lucruri.
Dar cei de la ţară? De exemplu (că asta am văzut): iei pampersul, îl scuturi, îl ştergi un pic şi-l pui la loc. Pe copil. Nu aloci mai mult de 1-2 pe zi. îi ţii până trosnesc. Eventual pui (ecologic) cârpe în el. Şi pe alea le schimbi şi le speli...


Aşa, şi?
De ce tre’ să mă plătească statul când fac copii?

’Poi:
Nu mai pot munci la servici în timpul primelor luni de viaţă bebeluşească (am de muncit acasă). Da’ de tocat bani, toc. Nu e nimic gratis. Ciudat!
De undeva tre’ să scot banii.

Nu am posibilitatea de-a încheia vreo asigurare de făcut copii. Pot, eventual, încerca să economisesc - dar atât. Câţi dintre noi au de unde să mai pună şi bani deoparte?

Plătesc impozit de mă-ndoi. Dau biruri pe toate cele, în vreme ce statul în care vieţuim se laudă că ocroteşte familia şi copii.

Am drept la asistenţă medicală de calitate, gratuit. Ar trebui să nu-mi fac griji pe unde calc, pen’ că nu sunt gropi, şi nici mizerie, şi nici deşeuri animaliere în mijlocul trotuarelor.
Să nu mă tem că mă îmbolnăvesc în spital şi că nu-s tratată cum trebuie. Nici măcar cu o minimă politeţe, pen’că, ghinion, personalul s-a abrutizat de tot.
Să nu mă pocnească rinitele de la poluarea din oraşe.
Să pot urca în toate mijloacele de transport în comun cu un cărucior. (aţi încercat să vă trageţi cu metroul având în dotare un căruţ cu copil în el? cum v-a fost?)
Să-mi fie uşor să trec cu căruciorul peste bordurile netezite. Fir-ar, să nu-mi fie imposibil să trec cu căruciorul pe trotuarul plin de maşini!
Să am unde-mi duce copilul la creşe civilizate. La grădiniţe - că nici de alea nu-s destule.
Să existe destule bone normale la cap.
Să am loc în parc. Să am parc!
Să nu mă simt cetăţean de rangul doi, categorie vulnerabilă, la mâna oricui, care tre’ să-şi ceară scuze că există şi, eventual, merge pe stradă, când eu tocmai am dat viaţă unui copil.

În loc de toate astea, am parte de umilinţe la tot pasul şi de formalităţi imbecile.

Indemnizaţia aia era, de bine, de rău, un minim semn de normalitate.
Era.

Aş fi vrut să n-am nevoie de ea. Să pot trăi decent, neagresată la tot pasul de lucruri care n-ar trebui să existe.
Să pot beneficia de un program cu adevărat flexibil la întoarcerea la muncă, unul adaptat realităţii vieţii cu un copil mic, care nu doarme noaptea. Nu o trompetă neaplicabilă, aruncată aşa, ca la milogi.
Să am senzaţia că trăiesc într-o ţară pe care existenţa mea şi maternitatea în general n-o deranjează.
În care despre condiţia de mamă nu-şi dau sfertodoct cu părerea oameni care nu s-au atins în viaţa lor de bebeluşi sau nefericite cărora nu le-a mers bine - şi ţin morţiş să condamne „compensator”, în stil capra vecinului, pe toată lumea pentru strâmbătăţile din vieţile lor.

Nici măcar miracolul venirii pe lume a unei fiinţe nu ne mai mişcă.
Cum de-am ajuns atât de alienaţi de propria noastră condiţie umană?

... în care Mamiţuni o face pe politicianul, parlamentând despre indemnizaţia vieţii

Calculele sunt simple.

Iaca datele de bază:

Cât cheltuim, în micro, cu mămicia?
600 RON pe lună nu ajung să acopere consumabilele: pampers (200-300) + hăinuţe (în primele 3 luni, cel puţin 150-200 RON pe lună) + vizite medicale (30-100 RON vizita, dacă vorbim de Bucureşti; şi în primele săptămâni faci sistematic sportul ăsta) + medicamente (numai un tub de Bepanthen sare de 20 RON; nu-mi vorbiţi de compensate, că astea-s, la nivel practic, basme) + (eventual) lapte praf (20-25 RON cutia; socotiţi numărul de mese-supliment la cele 6-7 din 24 de ore. pe urmă calculaţi costul lunar. succes la ridicarea de pe jos, post-leşin).
De ce lapte praf?
Ştiţi cumva că suflarea medicală românească se speteşte susţinând alăptatul? Şi că are mari rate de succes în direcţia asta?

Nici dacă adaugi cei 200 RON din alocaţie (pe care ai cam vrea, eventual, să-i pui deoparte pentru copil...) nu stai neapărat mai bine - cu atât mai mult dacă te apuci de pus la socoteală toate agregatele de bebeluş (cărucior, scaun de maşină, pat...) pe care le vei cumpăra... că nu te descurci fără unele dintre ele, oricât de zgârcit ai fi.

A, am uitat să adaug că, în timpul ăsta, mama mai trebuie să mai şi mănânce. Şi că mai sunt de plătit întreţineri, lumini, telefoane (pe care o să le încingi vorbind cu pediatri şi neonatologi), rate şi alte treburi. Motiv pentru care celelalte venituri ale familiei proaspăt înmulţite vor dispărea cam ca apa vărsată pe dune-n Sahara. Instant.

Deci de bani ar cam fi nevoie.


Dar în macro, cât om cheltui? La nivel naţional? Hm?
Nu ştiu. Aş fi curioasă să aflu oarece date statistice. Da’ de-alea corecte şi corect prezentate - cu câtă populaţie e în CIC, de când şi până când, pe plafoane de venit - nu lăbuţe cumulate aiurea...
Nu-ş de ce cred că nu le are nimeni la zi (nici datele corecte, nici lăbuţele). Deşi, evident, ar cam trebui... Măcar datele.


Care sunt consecinţele instituirii unei indemnizaţii tip 85%?
A, păi e un flagel. Toată lumea e gravidă şi nepăsătoare şi stă acasă degeaba pe banii mei, contribuabilu’, care iaca, nu mai am ce da pe bere, căci mă arde, frate; pentru asta plătim noi impozit?
Dar eu, guvernachele, mă voi împieptoşa şi voi face, de aici, mare economie. Mare.
Şi voi şi umfla banul ghebos de pe impozitele doamnelor mame chioare de somn care se întorc „eficiente” la muncă.
În vreme ce autorităţile locale schimbă intens bordurile schimbate anul trecut. Probabil, le pun înapoi pe cele vechi. Nu gratis, să ne înţelegem.
Că apuci să creşti copii mai sănătoşi şi mai echilibraţi, că încurajezi o bună parte din populaţie să-şi înregistreze corect veniturile pre-natale... că ai de câştigat calitativ şi cantitativ ca naţie...
... auzi, ne laşi?
Vrei calcule pe termen lung? Urli după priorităţi? După coerenţă?
... auzi, ne laşi? Mandatul e de 4 ani. Moştenirea, grea. Şpaga, din ce în ce mai mică. Punct. Gumbai.


Care-i problema cu demografia?
Nasoală.
Cică în ritmul ăsta nouă n-o să aibă cine să ne plătească pensiile.
Ei, dar ce mai contează. Oricum vine 2012, pleacă Boc şi, până la pensiile noastre, poate se descoperă niscaiva roboţei utili, cine ştie...
Şi-apoi, deja suntem cam mulţi. Cât să ne mai înmulţim? Dacă se scufundă pământul sub noi?
(nu că sub unii anume ar fi mare pagubă...)

Şi ce era rău la 6 milioane?
Păi, într-o primă fază, cum ziceam, că nu-ţi ajung.
Că trebuie să cheltui enorm în zone care n-ar trebui să existe - gen şpăgi prin policlinici şi spitale - pe servicii de proastă calitate.
Că trebuie să te întorci, de nevoie, (mai) rapid la servici, în condiţiile-n care (cu cele câteva excepţii ale unor minunate instituţii de stat) nu ai nici facilităţile, nici flexibilitatea de care e nevoie pentru părinţii unor copii preşcolari.
Că nu faci, de fapt, decât să scazi productivitatea muncii proaspeţilor părinţi, în vreme ce, pe termen mediu şi lung, produci pe bandă viitori halitori de medicamente compensate.


Care-i problema cu economiile la bugetul de stat?
Statul, cu tot respectul, pare a fi (prin reprezentanţii lui, că el, altminteri, e o construcţie, nu o fiinţă, săracul) atât uşor dobitoc cât şi micronic de îngust la minte.
Nu are rost să-i cerem să dea dovadă de viziune pe termen lung, bun simţ ori perspectivă. Nu mai mult decât ar avea sens să petiţionăm plopul când vrem mere.
Prin urmare, la întrebări de genul:
- da’ cam care sunt obiectivele demografice ale programului dvs şi cum se reflectă ele în practică? cu fapte, bre. lasă-mă cu gargara.
- da’ ce efecte ziceţi c-o să aibă măsura asta (X) pe termen lung?
- da’ ce alte găuri în buget mai aveţi? şi cum se compară ele cu asta?
- da’ cam în ce ziceţi c-ar avea sens să investească guvernul din care, cu onor, faceţi parte?
- da’ cam cât se va plăti de la bugetul de sănătate peste 5-10-20 ani pentru compensatele bebeluşilor de azi, care, de-ar fi fost (să zicem!) alăptaţi pân’la 6 luni de mămicile din dotare, nu mai tocau ulterior bani pe anti-alergice?

...se vor isca oarece priviri lungi. Relativ bovine.
Da’ interziceţi, bre, făcutul de copii, (să se lase cu amendă, ca-n China), şi vă luaţi de-o grijă.


Ce zice Mamiţuni?
Ia mai terminaţi cu tâmpeniile.
Aici aţi găsit banii? Ori iar vă faceţi că munciţi?
Le-aţi făcut pe toate şi a rămas asta?
Avem cumva creşe şi grădiniţe destule? Distribuite coerent pe hartă?
Şcoli de bone?
Prevederi de lege privind acordarea de programe flexibile de lucru pentru mame/taţi, ca să se poată şi oamenii aştia duce la servici fără să aibă aerul că merg la pârnaie şi că-n lipsa lor se dărâmă tot acasă? (nu vorbesc de cele 6 ore... care-s, în practică, o mare glumă...)
Un climat social prietenos, favorabil maternităţii?
Oraşe curate, nepoluate, nesugrumate de trafic? Nesufocate de clădiri aberant construite, aprobate fromos pentru pretenarii voştri cu bani?
Natalitatea debordează şi nu ştiu eu?
Există, cumva, altă opţiune civilizată, gen posibilitatea cotizării, pe persoană fizică sau juridică, la vreun produs de asigurări, de stat sau private, legate de maternitate? Altul decât cel pe care mi-l organizez eu mie?
Aveţi senzaţia că această categorie socială, actualmente interesată de făcut şi crescut copii, are o jenă majoră în a ieşi în stradă, să arunce cu pamperşi plini peste gardul guvernului? Ţineţi cont că producţia zilnică de bombiţe biologice e mare, şi că vin căldurile! (iar pungile de plastic în care pui chiloţii au darul de a se sparge în contact cu solul, eliberând conţinutul "frumos" mirositor...)
Măsurile astea sunt gândite de oameni care şi-au crescut personal copii? Sau de nişte tăntălăi de modă veche care habar n-au ce-i aia?
Măi burduhoşilor. Când v-oţi vinde limuzinele de protocol; când o să daţi dovadă de transparenţă şi cumpătare la capitolul cheltuieli şi nu numai; când o să aveţi bun simţ... atunci ar trebui să ne-apucăm să rediscutăm problema asta.

Pentru că sunt sigură c-ar mai fi multe altele de rezolvat, cu bun simţ şi cu mare efect, înaintea ei.
Eu am semnat.

Când ai un copil diferit

... toată lumea se buluceşte 'telectual cu capu', ştie cauze, dă cu presupusul, sfătuieşte, compătimeşte (mai mult sau mai puţin ipocrit), dă vina pe mamă, pe sistemul sanitar, pe poluare (!!), pe lipsa de bani, pe proasta creştere (ca şi cum asta ar fi o entitate în sine), pe lume şi viaţă.
Pe lucruri pe care, de fapt, nimeni nu le cuprinde cu adevărat - pentru că prea puţini se obosesc să întrebe, să afle cu adevărat, să dea o mână de ajutor. Să se poarte normal, adică.

La cele două extreme, auzi:
- Ghinion.
- O să treacă. Aşa sunt toţi.

Şi pe urmă, zgomotul fâsâit al zbughelii interlocutorului. Pentru că, pe urmă, după ce se uită la tine ca la circ, toată acea lume mai sus menţionată fuge. Se extrage protector din problemă.
(asta în cazul fericit în care nici nu te ocoleşte ca pe ciumă din prima şi nici nu rămâne pe capul tău, să te blagoslovească intens cu relatarea problemelor proprii, pe lângă care ale tale - oricare vor fi fost ele - sunt sifon. răsuflat)


Nici nu mai contează, dacă stai să inventariezi reacţiile, prin ce anume e diferit copilul în chestiune. Poate să fie, pur şi simplu, un bebeluş care, într-o perioadă anume, nu doarme nopţile. Un mic cetăţean crizat, în vârstă de 2 ani. Un copil bilingv. Un 3 ani cu pampers. Orice.

De parcă până şi cea mai mică ieşire din normă (care normă??? vai de capul satului!) e lez-majestate la drumul mare.

Cu ce te afectează pe tine, ca părinte, care descoperi, cu ocazia diferenţei, tot felul de găuri sinistre în adorabila ţesătură socială ciobănesco-danubiano-pontică şi bunul simţ (?!) al compatrioţilor noştri cu capu-ntre umeri, cum îţi schimbă viaţa, în mai greu sau, uneori, în mai bine, cum te provoacă, te pune la încercare, te-mbogăţeşte şi cu ce te poate ajuta un alt om... asta rar intră în discuţie.


Şi asta în condiţiile-n care (dacă ar (mai) fi loc de minte şi inimă) ar trebui, de fapt, să privim orice copil ca fiind diferit. O altă mică lume, frumoasă şi, în ea însăşi, la fel ca şi în legătură cu noi, subiect de armonie.

Nu, nu e un text indignat, personal, scris la nervi.
E la rece, via contemplare de experienţe "alogene”.
Ceea ce-l face cu atât mai (radical!) trist.

Fantezii citadine Mamiţuneşti

Un oraş curat, cu copaci mulţi, cu umbră. În care să nu te coci vara, încleiat în asfalt.
Fără ambuteiaje. Fără mucuri de ţigară în nisipurile de la locul de joacă. Fără noroace canine pe trotuare.
Fără ambuteiaje. (într-atât mă enervează: simt nevoia să mă repet!)
Fără mârlani care-ţi taie din scurt calea la semafor.
Cu acvariu. (chiar, Bucureştiul de ce nu are un acvariu? la câte aere se dau pe aici... nici un şmecher cu imaginaţie?)
Cu mijloace de transport în comun în care să te poţi urca simplu cu un cărucior de copil (cu copil în el!) după tine.
Fără tona de cabluri spânzurate apocaliptic de toţi stâlpii şi de toţi copacii.
Un oraş care să respire.

Aşa-i că tre’ să mă mut în Austria? (da, ştiu, ambuteiaje au şi ăia)
Sau, poate, pe Pandora din Avatar?

Nucă tare

(sursa)

Câteodată, lucrurile sunt ceva mai grele decât ar trebui. De cele mai multe ori, îţi dai seama de adevăratele lor proporţii abia când lucrurile se întorc, fie şi temporar, la normal.

Sâmbătă, Muţunau a mers frumos, de mână cu Mamiţuni, spre parc. La întoarcere, la fel.
Maaare scofală!
Ei bine, da.
Pardon. Scuzaţi. Foarte mare scofală!
Ultima dată când s-a-ntâmplat asta a fost cam acum 6 luni, când hiper-kineticus încă nu-ndrăznea s-o tulească de unul singur. De când a prins curaj, e, în materie de alergat, ceva gen Forrest Gump în perioada maratonului.

La faza cu mersul de mână: ptiu, să nu fie de deochi!!! Să-i ţie Dumnezeu năravul!

Caut valet. Sau scutier.

Totul a pornit de la felul în care se desfăşoară deplasările cu Muţunau.
De la un moment dat încolo, omuleţul vrea caleaşcă. Nu mai merge pe jos, pe picioarele lui.

Unele din aceste cazuri sunt justificate - chiar cade din picioare de obosit, pentru că-n parc se crede iepurele Duracell. Şi aleargă. Şi aleargă. Şi aleargă... Şi apoi, mai aleargă puţin.
Altele, nu. Vin via mofturi.

Am sling. Am şi rucsac Deuter (extrem de comod, cel puţin pentru cărăuş). Am păstrat căruciorul.
Degeaba. De cele mai multe ori. Omu’ vrea ori în braţe (că aşa l-a „educat” bona), ori în cârcă, „după cap” - pentru că ăsta s-a dovedit a fi singurul mod în care poţi căra şi cumpărături, şi pe Muţunau. (care, în plus, obişnuieşte să mai şi fugă - dar numai în direcţiile nepotrivite)

Drept care se impune să recrutăm valet. Sau scutier. Mă rog, un însoţitor cu funcţie transportatoare.

Ar fi minunat să aiba vreo paişpe mâini, că m-am cam săturat şi de sacoşe.

Ce trebuie să mai ştie să facă: să tacă. Destul îmi face capul calendar bona, cu toate istoriile ei de viaţă la ea-n cartier, care am zis că e interesante. (Muşatescu era mic copil... bona mea bate sistematic recordul mondial la greşeli, ar merita un loc de frunte în Guiness Book!)

Revenind la valetul-scutier: să-mi aducă (după chef şi caz) cafeaua sau sucul natural proaspăt stors de dimineaţă. Sau un smoothie.
Să facă piaţa. Bine. Nu cumpărând toate tâmpeniile.
Să ştie să facă masaj unui gât ţeapăn (al meu). Şi ceai bun. Şi ordine în jucării. Şi suprize plăcute. Nu neapărat din cele mari...

Când doarme, să se facă poster. Deşi, dacă mă gândesc eu mai bine, la ce-i trebuie somn?
Şi să apară numai când e nevoie de el.

Ori dau peste corespondentul mioritic al Vulpii Albe, Kuzunoha, ori tre’ să m-apuc de căutat lampa lui Aladin.

Doritori, recomandări, ceva? (Uniforma va fi opţională!)

Dovada supremă că Mamiţuni a înnebunit de-a binelea

Pe lângă faptul că, de când administratorul (pe care l-a înjurat intens pentru c-a trecut-o iar cu cinci milioane de persoane la întreţinere) a făcut un atac de cord, iar bona (admonestată pen' că tot şuteşte din pungile de gunoi, în loc să se ducă să ia de la Kaufland, şi-a spart (singură!) capul, Mamiţuni se crede Darth Vader (drept care, periodic, mai pretinde că respiră greu) iată cu ce plănuieşte una bucată fiinţă iresponsabilă să se deplaseze prin oraş, în viitorul (sperăm) nu prea îndepărtat:

Muţunau nu a fost informat (încă) despre această iniţiativă.

O zi de dialoguri muţunautice

- Bună dimineaaaţa!
- Bu, răspunde cam botos împricinatul. Caca!

Apoi îşi aduce aminte că are de protestat şi de impus cerinţe. drept care reclamă:
- Copiii!
- Întâi ne schimbăm. Mergem la baie?
- Baie-baie. Apa!

Stai, că ne-am mai amintit ceva.
- Papaaa!!!
Apoi, o plimbare nu ne-ar strica.
- Afa’ă, mama!
A, nu ţine? Să-ncercăm cu frumosul.
- D’agă mami, afa’ă!
Staaai, că ne-mbrăcăm imediat!
- Sa-co-u!

Stai cuminte! Încet, să nu te-mpiedici! Ai văzut ce-ai păţit ultima dată, când ai căzut?
- Cucui!


Trecem, în parc, pe lângă un pechinez.
- Pisea, zice, oarecum condescendent, Muţunau.
E clar că arătarea asta nu poate fi câine!

Înţelege când e în pericol de admonestare:
- Bataia!
(dacă mai trânteşti / mai smocăi perdeaua (inelele de plastic sunt de mult apuse, galeria e deja semi-smulsă), iei bătaie!)

...şi-şi strigă toată gaşca:
- Ema! (Ema) Ita! (Ilinca) Moni! Bia’ca! (Bianca) Manei! (Matei) Tiooo! (Teo) Ana-Mia! (Ana-Maria) Ama! (Alma) Şişiana! (Sânziana)

Exersează, în context, replicile cel mai des auzite:
- Dă-i dăăă! Nu-nu-nuuuu!
- Ba daaaa!

La cumpărături, a prins deja esenţialul:
- Banii!!!
şi dă să-nşface instantaneu portofelul - pe care, dacă nu i-l dai, urlă. Dacă i-l dai, regreţi, în scurt timp, îndoit de şale, pentru că, nu-i aşa, cardurile aruncate pe jos nu se strâng singure.


Cam cu o săptămână înainte să-mplinească 1 an şi 9 luni, s-a rupt conducta cu cuvinte.
Ceva-ceva tot mormăia el şi-nainte, onomatopee, una-alta. Acum, însă, pare a avea (ptiu-ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!) un apetit insaţiabil pentru comunicarea verbală.