Momente dificile

(Sursa)

Cele în care nu ştii la ce să te aştepţi, ce ori de ce se întâmplă, şi nici ce să faci.

Cele în care, mamă cu nou-născut fiind, primeşti sfaturi proaste sau precizări nesimţite, ori chiar de-a dreptul înspăimântătoare...
„Nu ştiu dacă e aşa bine că sughite...”
„...stai să vezi când o fi bolnav!”
... de la, eventual, nimeni alţii decât membri apropiaţi [...] ai familiei. (de completat, după caz, cu needucaţi, idioţi şi/sau cu frustrări iremediabil nerezolvate.)

Perioadele de epuizare fizică ori de depresie. Eventual recurente.
Cele în care, din varii motive, aproape ajungi să te consideri sursa răului.

Lucrurile nasoale care nu se rezolvă decât de la sine, în timp.
(Muţunau era campionul absolut al aerofagiei. Echivalentul de viaţă reală pentru această propoziţie simplă a cuprins 4-5 luni de zbucium, nervi, nesomn, râgâieli repetate, cam cât pentru două sezoane de rugby cu stadioanele pline, n-şpe episoade de mastită şi o tonă de concluzii neplăcute referitoare la cei apropiaţi. De banii daţi aiurea pe toate remediile miraculoase posibile nu mai vorbim.)

Puseele de tip văzut roşu în faţa ochilor . Pe teme de da’ dormi / mănâncă / ascultă / termină odată!!!

Episoadele-n care, în drum spre nu se mai ştie ce urgenţă, te-ntrebi sincer dacă nu cumva, odată cu memoria, ţi-oi fi pierdut şi minţile.

Accidentele casnice. În special alea căutate cu lumânarea.

Instantaneele de tip tigaie de fontă. Da, alea în care tigaia de fontă pare cel mai bun accesoriu pentru căpăţâna unui interlocutor insistent.

Clipele-n care realizezi că pur şi simplu nu-ţi permiţi să reacţionezi aşa cum simţi. Pentru că trebuie să-ţi machiezi social demersurile.
(mâine aş da-o afară pe bonă! dac-aş putea să stau acasă, dacă aş găsi altă bonă ori dacă l-aş putea înscrie în sfârşit pe june la grădiniţă...)

Episoadele de obligaţie soldate cu comentarii „empatice”. Vino pe la noi. Neapărat! Ah, dar câtă gălăgie poate face copilul tău... cam răsfăţat... şi ce neastâmpărat e... ţţţţ...

Întâlnirile cu bolile cărora nu li se găseşte diagnosticul corect. Pentru că nu se străduieşte nimeni.

Încântătoarele senzaţii (de zgâriat cu unghia-n pereţi) care acompaniază istericalele copilului.

Milisecundele de trăsnet în care pari să-ţi dai seama că n-o să mai poţi duce niciodată nimic la bun sfârşit. Că n-o să ajungi niciodată la fix. Că eforturile tale, oricât de intense, nu par să conteze. Că nu mai poţi.
Că nici o schimbare de optică nu ajută - pentru că problema nu e de optică.

Senzaţia că starea curentă de inadecvare nu se va mai termina niciodată.