1 iunie, circ, figurine şi cutia Pandorei

Să zicem, întâi, „La mulţi ani!” întregului popor copilos (şi nu numai...), cu ocazia zilei dedicate.

Apoi, circ.
Am fost la circ. La Medrano. (40 Ron /adult, cel mai mic preţ. Se vede bine şi din tribunele laterale. La unele numere (unde perspectiva contează), poate chiar mai bine.) De unde am plecat pe la 22.15, după aproape 3 ore, înainte de final (era deja destul de târziu pentru toţi căscălicii din preajmă, unu’ mai mofturos ca altul!) - deşi durata spectacolului fusese anunţată la 2 ore jumătate...
Am văzut cai, cămile, tigri, şi iar cai, şi iar tigri, şi acrobaţii, şi jonglerii. Şi obişnuitele scălâmbăieli de clovn, care de obicei nu prea-mi plac cine ştie ce. (n-am nimic cu clovnii, doar că foarte puţini mă încântă realmente).
Muţunaul a stat suprinzător de cuminte la unul din numerele cu cai (din păcate pentru mumă-sa, la cel mai puţin spectaculos!) şi la oarece acrobaţii. E adevărat că şi fusese mituit în prealabil cu jucărioare, banane şi popcorn... După care a trebuit să ne-apucăm să dăm obişnuitele ture şi să aruncăm cu pietre...
Celălalt număr cu cai, cel care nu i-a stârnit interesul - dar care realmente merită toate aplauzele - a fost unul de călărie acrobatică. E greu să faci şi la bară fixă ce făceau oamenii ăia pe cai în goana mare...
În rest, toate aplauzele pentru trio-ul de acrobaţi (Stoian), pentru jongleurul Daniel şi pentru oarece cetăţeni ruşi, care meştereau destul de multe pe-acolo.

Nu mi-au plăcut nici numărul cu cămile, care mi s-au părut frumos pieptănate, da’ prost hrănite, nici cele cu tigri, de care mi-a fost, sincer, milă. Într-un fel visceral... E evident că i-au bătut măr ca să-i facă să asculte, pentru cele câteva chestii pe care îi pun ei să le facă...
Eu, una, n-o să sufăr prea tare când s-or interzice numerele de dresură realizate prin cafteală.
(despre călăria acrobatică, de pildă, trăiesc cu impresia că n-o poţi „construi” dacă te-apuci să baţi calul; că, nu de alta, dar eşti la „mâna” lui, şi, la o adică îţi arată el ţie... sper să nu mă înşel!)

Dacă e să-l compar cu altă reprezentaţie de circ recent văzută, cea de la Orlando (unde nu sunt nici pe departe atâtea animale, dar lucrurile sunt făcute cu mai mult suflet...), aş înclina (zdravăn!) spre Orlando.
Nu neapărat datorită spectacolului în sine, ci pentru că la Orlando (unde spectacolul e mai dedicat copiilor, motiv pentru care e OK că se şi termină la o oră decentă...) am simţit ceva mai multă atenţie pentru public. Un exemplu banal: la Orlando, tribunele erau podite integral. La Medrano, chiar şi mega-păzit, tot a călcat Muţunaul în gol de două ori, şi n-a lipsit mult să se accidenteze mai zdravăn, pentru că oamenii făcuseră economie serioasă la scânduri... una, da, una, nu.
Pentru adult, nu e o problemă că-i dai numai pista pe care să calce. Dar pentru un copil alergăreţ şi insuficient coordonat... cam da.


Apoi, figurine.
Am tot vrut să-i iau Muţunaului figurine cu diverse animale. (am dat zdravăn în damblaua jucăriilor, dar asta e altă poveste, care merită un spaţiu mai larg, într-un alt moment, dedicat...)
M-am uitat lung la cele de la Schleich şi la cele de la Safari. Mi-au plăcut ceva mai mult cele de la Safari (mai ales vieţuitoarele lor marine). Dar nu şi preţurile la care se vând (de la 13-15 Ron în sus, pentru o figurină mică, de 10-15cm). Aşa că am ezitat.
Între timp, am văzut în Cora un set drăguţ de pictat, tot de la Safari (doi rechini albi, relativ mici, modele de culori şi vopsele), la vreo 45 Ron. Oricum, nu e de noi, că încă nu pictăm. Ezitarea s-a menţinut.
Aproape că abandonasem. Până ce-am dat nas în nas cu realitatea chinezească prezentată la pungă într-un chioşc de jucării de la metrou (staţia Gara de Nord, da’ presupun că or mai fi...).
Drept care acum calc pe o girafă şi un rinocer. Şi sub fund cred că am o raţă. Sau gâscă. Şi-o bucată de gard, că astea vin cu decor cu tot.
(evident, nu-s din filmul cu prinţesa şi bobul de mazăre, dimpotrivă!)
Pe covor e plin de jivine.
Şi am pregătite două cadouri dinozauristice (pe noi încă nu ne-ntere, că n-avem referinţă, preferăm cocoşul, găina, calul şi tigrul - animalele noastre familiare...)
13, respectiv 15 lei punga. Unele au 6-7 figurine, unele 9-10 şi decor.
Sunt, la nivel de detalii, binişor turnate (presupun că, după ce-a livrat comanda la jmecheri, chinezul Jiao a mai pus el nişte material oarecare de pe la întreprinderea dumisale şi-a mai trântit o tură de fiare, mai ’eftin). Materialul e, pentru unele, prost de-a dreptul (unele figurine, prea presate, nu mai au, din cauza materialului prea moale, stabilitate) iar finisajele color sunt... să zicem, creative. Adică poţi da peste animale a căror parte stângă să nu se-asemene foarte mult cu dreapta, sau peste vieţuitoare colorate foarte... contemporan! - dinozaur negru cu pete mov... eee? da?
Despre vopsea nici n-am curaj să mă pronunţ. Nici cât de sigură e, nici cât o ţine.

Dar, cu ele, am dat lovitura!
Muţunau, ochi în ochi cu cocoşul cel foarte roşu de la fermă, este, pentru moment, din când în când, suprinzător de potolit şi cooperant. Oricum, semnificativ mai mult decât înainte, în epoca pre-figurinică. Ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!


Cutia Pandorei... e aia care, pentru moment, conţine plastilină, carioci, creioane, cretă colorată...
Pân-acu’ vreo lună nici nu l-au interesat.
Doar că între timp s-au schimbat atât de multe (cum ar fi faptul că Mutulică de atunci acu’ vorbeşte în propoziţii - e drept, ultra simple, de tip afa’ă p’ouă, copii câ’tă (cântă), nu mai mult), încât mai că m-aş aventura să am pereţii altamiraţi rupestru şi mochete împănate cu opere modelate abstracto-aruncăreţo-călcătoriu....

S-o deschid... să n-o deschid...
...să insist... (că doar pofta vine mâncând)...
...să mai aşteptăm...

Cred că mai întâi am să strâng samavolnic 90% din jucării, întru educarea spartană a junelui care le tot aruncă pe jos, văd cum stăm cu executarea sistematică a comezii „pune la loc!” (pe care mai nou o ignoră...) şi încerc pe urmă marea cu degetul...