"Vreau" versus "trebuie"

A fost (demult!) o vreme când trebuie nu exista.
S-a insinuat, însă, porculşimăgarul, încet-încet.
Vrei să... (ceva? orice!) A, păi atunci trebuie să...X.
Ştiti modelul.
Şi, aparent deteminist, lucrurile au părut să meargă, o vreme.

Apoooi... am pupat şi vremea lui vreau.
Moaaaamăăăă!!!

Vreau să mergem la mare în weekend.
Vreau să urcăm pe Moldoveanu. Şi pe Omu.
Vreau să mă-mbăt cu tequila, la Vamă.
Vreau să mă trag c-un Harley.
Ah... ce vremuri...

Vreau, pentru că nu găsim locuri la cârciumă-n Regie, să mergem să mâncăm plăcintă de-aia bună la Little Texas. (toate bune şi frumoase, doar că Little Texas-ul în chestiune era, cel puţin acum 8 ani, la Iaşi. da, am fost! în aceeaşi seară, dus şi întors. ptiu, ce aventură!).

Hai la ski în Austria.
Hai să plecăm în vacanţă după modelul "în ce ţară străină nu ne-am rătăcit încă".
Hai mâine cu bicla pe coclauri. (nu aveam (încă) mountain-bike şi coclaurii în cestiune erau la 500km distanţă. am fost.)

Vreau să încerc toate bucătăriile posibile (e vorba de gastronomia cu specific regional / naţional, nu de decoraţiuni interioare).
Vreau să dorm 20 de ore. Vreau să nu dorm deloc 2 zile.
Vreau să văd câtă vreme pot şofa non-stop.
Vreau să învăţ catalană. Şi chineză!

Vremea lui vreau e dulce. Mai ales dacă se suprapune şi cu vremea lui pot.
Copilăria continuă, la o adică, mult peste 30 de ani.

Şi apoi...
- intri la stăpân. O să vezi tu! i-a spus doctoriţa lui Mamiţuni, la primul post-partum.
Mamiţuni tocmai explicase că Muţunau, în etate de 2 săptămâni, e un minunat, care doarme lemn câte 4 ore pe ceas, de câte 5-6 ori pe zi, aşa că ai timp.

Trebuie să ia în greutate. Să mănânce tot. Să vorbească. Să meargă. Să asculte. Să doarmă. Să nu se îmbolnăvească.
Trebuie să speli, să cumperi, să faci, să dregi, să fii acolo, să laşi tot, să laşi tot iar, să nu spargi (cel puţin nu din prima) mutrele "înţelepţilor" care te toacă intens, nici ei nu mai ştiu de ce, la cap. Trebuie să ai răbdare.
Trebuie să te mai şi bucuri.
Şi trebuie, nu-i aşa, să faci şi ceva pentru tine.

M-am săturat până peste poate de trebuie - mai ales că, de-o vreme încoa', tot apare la semnalul unui vreau care nu-mi (mai) aparţine.

Îmi dau seama cât de razna am ajuns din lucrurile extrem de simple: azi noapte m-am trezit spontan la 1 noaptea. Nu se întâmplase nimic, apucasem doar, în mod miraculos, să prind nişte ore de somn profund.
Nu m-am mai trezit spontan (adică nechiţăită) de mai bine de 1 an. Ni-cio-da-tă. (dacă nu era Muţunau, era telefonul deşteptăreţ).
Horror.


Neşte băjeţi dăştepţi, psihologi de feliul lor, susţind că automotivarea umană vine din ceea ce vrem să realizăm.
Ahaaaa! De aia sunt eu în pragul nevrozei?

Şi cu trebuie... ce te faci?

A, e bun şi el, în doze mici.

Poi eu cre' c-am murit de mult, de supradoză de imperative.
Asta ar explica de ce bântui fantomatic pe ici, pe colo...
Mă duc să mă culc. (trebuie. mâine mă trezesc devreme... iar)