Memento

Îi plăcea pepenele galben.
Şi cel verde.
Şi prunele. Şi perele. Şi bananele. Şi mâncărurile copioase, cu rântaş - ceea ce nu era neapărat bine. Şi borşul/ciorba de fasole.

Mă lua cu el la pescuit. Când era întrebat cât a prins, întotdeauna pretindea că mai puţin, ca să nu cadă în lăudăroşenie pescărească.

M-a învăţat să citesc pe când aveam vreo 5 ani - pentru că eram neastâmpărată, curioasă şi într-o zi venisem la el, pretins întrebătoare, să mă laud c-am învăţat singură nişte litere.

Mie îmi plăceau baloanele şi lui îi plăcea să mi le dăruiască făcând scamatorii: mi le scotea din păr sau din urechi.

Pentru că pe vremuri nu se găseau banane, când reuşeau să facă rost aveam parte de ritualul mâncării a 4 banane pe seară. Două noi, două ei. Teoretic. Practic, şi bananele lor se împărţeau (la fel, porţiile de Pepsi).
Şi bananele se ascundeau. Noi le căutam, fără succes, în toată casa. Cea mai lungă şi mai frustrantă căutare a avut loc în ziua în care bananele au fost scoase spectaculos din ghiozdanul meu.

În anul în care eram disperată că trebuie să-i returnez învăţătoarei nişte manuale pe care le făcusem flenduri, a stat o noapte-ntreagă cu mama să le lipească mai ceva decât cei mai straşnici restauratori. Cred că eram prin clasa a treia.

Era nedumerit că, în adolescenţă, ascultam mai degrabă Pavarotti decât muzică rock. (curentul Depeche Mode, ultra-exploatat, nu-i spunea nimic, nu-l categorisise)


A ajuns să tolereze prezenţe pisiceşti în casă, de dragul nostru. El era de părere că locul mâţelor e afară.

Când a murit motanul Handiluţă, un pui care se născuse malformat, cu lăbuţele din spate inutilizabile din motive de ligamente lipsă, şi pe care, contrar sfatului veterinarului, nu-l eutanasiaseră de gura mea, l-a îngropat sub un prun şi, ditamai omul, a plâns. Şi a mai şi recunoscut.

I-am consolat dăruindu-le un pui de persană - e drept că nu pe China, pisicuţa calico pe care ar fi vrut-o el iniţial, ci pe motanul Moshi-Moshi, care, echilibrând balanţa sexelor, i-a devenit aliat în rezbelul masculino-feminin din casă.

L-am suprins lăudându-mă invitaţilor de la una din serbările de familie pentru... aplombul (şi varietatea!) cu care înjuram la volan.

Când i-am anunţat că vor fi bunici, a sunat a doua zi, mult înainte să poată cineva spune ceva despre sexul copilului (eram în 6 săptămâni) să întrebe ce-i face nepotul.

A apucat să-mi spună, mai demult, că e mândru de mine. Şi de ce.
După mult timp în care nu-l bănuisem niciodată de aşa ceva, dimpotrivă.


Când am născut, m-a aşteptat pe furiş acasă (venise cu trenul 6 ore, pe nişte călduri cam cum au fost cele de acum, în condiţiile în care nu le suporta bine). L-am găsit în bucătărie. Când şi-a luat nepotul în braţe (care nepot băga liniştit aghioase, după cum atestă poza doveditoare, neinclusă aici), a întinerit cu 20 de ani.
Nu a mai apucat să prindă, anul ăsta, ziua de naştere a celui mic.



Mai jos (sfidând regulile blogului, care zic c-aici punem numai poze nereuşite) e o imagine de cam acum 30 de ani.




Sper că-şi găseşte dincolo odihna şi zâmbetul.

Formalităţi în caz de deces

NOTĂ DIN NOIEMBRIE 2013: pentru că aceasta e, conform statisticilor blogspot, cea mai copiată postare de pe acest blog, fac precizarea că informaţiile de mai jos erau valabile pentru vara lui 2010.
Nu ştiu cât s-au schimbat (dacă s-au schimbat...) între timp.

Pentru cea/cel care are nevoie de aceste informaţii: îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o. Condoleanţe.


Le scriu acum, cât le mai ţin minte, cu precizarea că nu m-am ocupat personal chiar de toate.

Întâi se eliberează certificatul constatator al decesului, semnat de un medic.Certificatul trebuie înregistrat, adică trebuie să aibă un număr de ordine dat de autoritatea emitentă.
În funcţie de circumstanţele decesului, certificatul acesta poate fi semnat de medicul de familie (dacă persoana aflată în evidenţă ca suferindă moare în localitatea de reşedinţă), de un medic specialist din spital (dacă decesul survine pe durata unei spitalizări şi i se cunoaşte cauza) sau de medicul legist care efectuează necropsia (în toate cazurile de morţi considerate suspecte - unde s-a deschis o anchetă de către poliţie, din pricina circumstanţelor neclare ale decesului, sau unde se cunosc circumstanţele dar se doreşte identificarea exactă a cauzei morţii).

Acest certificat constatator se poate elibera fie de către medicul de familie, fie de către registratura spitalului, fie de IML, în funcţie de competenţele indicate oarecum general mai sus.

Morga spitalului nu eliberează decedatul înainte de 24 de ore de la ora constatării decesului.

Îmbălsămarea se poate face la morgă, unde se poate solicita şi un certificat de îmbălsămare, strict necesar pentru transportul oficial pe distanţe mari (de ex. repatriere). Cei de la morgă vor solicita, de obicei, prosoape şi săpun pentru persoanele care se ocupă de toaleta, îmbrăcarea şi machiajul decedatului.
În funcţie de amabilitatea/tupeul legistului, poate costa între nimic şi multe milioane de lei. Mi s-a spus că de regulă se cer două (adică 200 RON).
Dacă temperaturile sunt mai mari de 10-15 grade şi dacă persoana decedată era bolnavă cronic, e prudent să solicitaţi îmbălsămarea. De la 25 de grade în sus, e şi mai indicat (nu prin lege...).
Unele religii o interzic.

Dacă circumstanţele decesului impun necropsia, e bine de ştiut că, în anumite cazuri, urmele acesteia pot fi mascate în aşa fel încât să nu devină greu de suportat, la vedere, de către cei dragi. Mascarea se poate face de către legist (dar trebuie rugat în prealabil să aibă asta în vedere) sau de către persoanele care se ocupă de toaleta şi respectiv machierea decedatului.
Oricât ar părea de bizar, necropsia se poate dovedi o sursă de linişte pentru familie. Aflarea cauzei exacte a morţii îţi poate spune, eventual, că nu era realmente nimic de făcut. Că pierderea era de neîmpiedicat.
La fel însă, se poate dovedi o sursă de remuşcări.
E indicat, evident, ca la morgă să meargă persoanele mai tari de înger - chiar dacă nu intră efectiv la morgă ci doar stau de vorbă cu legiştii.

Cei de la morgă pot da dimensiunile necesare pentru sicriu. Trebuie să măsoare atât lungimea (înălţimea persoanei decedate) cât şi circumferinţa la umeri, respectiv la talie sau şolduri, pentru persoanele corpolente. Înălţimea sicriului (adâncimea) este iarăşi o dimensiune necesară. O serie de sicrie sunt mai puţin adânci decât altele.
În caz de urgenţă, majoritatea se pot supraînălţa cu un brâu de lemn montat în interior. Caz în care vor trebui reajustate sistemele de închidere.

Pe urmă, primăria localităţii pe raza căreia a survenit decesul eliberează certificatul de deces (necesar pentru solicitarea ajutorului de deces şi pentru o mulţime de alte formalităţi, de la închiderea abonamentului de telefon mobil şi până la deschiderea succesiunii) şi autorizaţia de înhumare (care se predă la cimitir, dar poate fi solicitată, pentru consultare, şi de către preot / instituţia religioasă corespunzătoare, după caz) . Ocazie cu care reţine buletinul persoanei decedate, eventual şi certificatul de naştere.

Fireşte, nu se eliberează cu de la sine putere, ci la cerere. Simpla lor completare cu tuş special pentru acte oficiale (cu toc, nu stilou, că aşa e regula) va dura minim 15-20 minute. Se scriu greu, din cauza tocului, şi în mai multe exemplare.

Poate fi nevoie de autorizaţie de transport (în oraşele mici se poate şi fără) respectiv de autorizaţie de depunere la capelă. Se eliberează tot de la morgă.

Locul de veci se poate cumpăra sau închiria pe 7 ani. În funcţie de oraş, cimitir şi localizare pe harta cimitirului, locul de veci poate costa mai mult sau mai puţin - cam de pe la 7-8 milioane încolo.

Mormântul poate fi zidit (se sapă o groapă mai mare şi se construiesc 4 pereţi interiori din bolţari sau din cărămidă) sau nu. Dimensiunile interioare au, de obicei, 2 x 1m. Adâncimea e, de regulă, de 2.4 - 2.8 metri pentru 3 sicrie. Pentru 2, e de 2. Spaţiul lăsat liber pentru 1 sicriu are, în înălţime, minim 70 cm.
Pentru persoanele mai înalte / corpolente e necesar să se precizeze din timp dimensiunile necesare.
E nevoie de cel puţin o jumătate de zi pentru săpat, de cam 4 persoane, şi de încă o zi - o zi jumătate pentru uscarea cimentului. E bine ca mormântul odată săpat şi zidit să fie acoperit cu folie de plastic fixată de pământ - ca protecţie în caz de ploaie.
Pământul din jurul spaţiului zidit (dintre groapa săpată iniţial şi spaţiul zidit) e bine să fie bătut (îndesat), să nu rămână doar afânat - tot din cauza ploii, care l-ar putea spăla.
Crucea de lemn (care se cumpără odată cu sicriul) se păstrează cel puţin un an, ori fixată în pământ, ori ataşată monumentului funerar. Pe ea se scriu de obicei doar date simple: nume, prenume, data naşterii, data decesului.
Monumentul se construieşte după trecerea primelor 40 de zile de la deces.

În funcţie de oraş, se pot găsi firme de pompe funebre care să se ocupe de multe din detaliile de mai sus. În oraşele mici, trebuie întrebaţi cei de la morgă, respectiv cei de la biserică. Se cunosc foarte bine.


Pentru depunerea la capelă şi pentru înmormântare, trebuie ţinut cont de biserica/parohia în raza căreia locuia persoana decedată. Aici pot interveni o mulţime de subtilităţi administrative, de la aglomeraţie până la concedii.
E de ţinut minte că, pe lângă fiecare biserică, există o persoană de tip om-bun-la-toate care poate da toate detaliile organizatorice şi de costuri. E bine să le notaţi în faţa ei, şi să vadă c-o faceţi.
Trebuie avute în vedere atât detaliile administrative (ore, costuri, etc), cât şi cele religioase (de la confesiuni până la aspecte de tip mort nespovedit, cum se-ntâmplă în cazurile de morţi subite). De asemenea, vor conta obiceiurile locului - ce se dă de pomană, când şi cui.
Unele capele sunt dotate cu refrigeratoare cu capace transparente. Închirierea lor costă (sau măcar plata curentului), dar vara sunt strict necesare. Trebuie întrebat de la început dacă există şi cum se pun în funcţiune.

Evident, nimeni nu va şti să explice cap-coadă absolut tot ce trebuie făcut.
Stabiliţi şi confirmaţi din timp cine va purta sicriul. E nevoie de minim 4 persoane. De regulă sunt 6 sau 8.

Aşteptaţi-vă şi la suprize mai puţin plăcute. Oamenii reacţionează ciudat când vine vorba de moarte - unii, teribil de dezamăgitor.


Atenţie, că lunea nu se fac înmormântări. Cel puţin nu la ortodocşi.
În caz de urgenţe însă, se pot face înmormântări la orice oră (dogma permite, totul ţine de bunăvoinţa preotului), iar slujba se va face a doua zi sau când este posibil, cu respectarea tuturor uzanţelor religioase.
Dacă persoana decedată mai sângerează (se întâmplă în cazul necropsiilor, dar nu numai) sau a suferit deja transformări semnificative, slujba nu se va ţine în biserică, ci în faţa ei.


Ca ordine a paşilor de urmat: în primele 24 de ore trebuie demarată procedura obţinerii certificatului de deces; trebuie cumpărat locul de veci şi trebuie găsiţi şi puşi la treabă groparii. Se poate săpa şi pe ploaie, dar este foarte greu şi riscant. Se poate săpa şi cu maşinuţe (există nişte excavatoare mici, speciale), dar nu se găsesc şi nu au acces peste tot. Se cumpără (sau măcar se comandă) sicriul. Cereţi şi păstraţi factura, va fi nevoie de ea pentru eventualul ajutor de deces. Se cumpără lumânari.
Tot în primele 24 de ore se discută cu preotul, se anunţă rudele, se dă eventual un anunţ la ziar, se caută prin casă toate actele, se pun în ordine lucrurile, se stabileşte ce anume din casă se dă de pomană şi cui, se cumpără hainele de doliu. (Kiabi, House of Art, Takko, Dika şi alte câteva magazine mai puţin cunoscute au haine negre decente.)

E o idee bună ca în casă să se găsească o cantitate mai mare de mâncare (ciorbă, pilaf, etc) şi de apă de băut.
Dacă timpul permite, e o idee bună să se decidă unde şi cum va avea loc praznicul (acasă sau la un restaurant) şi să se facă eventualele rezervări.

După primele 24 de ore se poate ridica decedatul de la morgă. Poate fi transportat direct la cimitir sau poate fi depus într-un loc în care cei care l-au cunoscut să-şi poată prezenta condoleanţele (capelă, acasă, alt loc - de ex. o instituţie publică). Se comandă pomenile - care variază în funcţie de zonă.
E de dorit ca o persoană apropiată (cineva din familie) să stea în permanenţă de veghe lângă sicriu.
De regulă, cei apropiaţi vin cât pot de repede, iar ceilalţi în seara de dinaintea înmormântării şi la înmormântare.

Responsabilităţile trebuie împărţite. Un singur om nu se poate descurca integral cu toate. Atenţie la bateria telefonului mobil, se va descărca de câteva ori. Încărcătorul la purtător e o idee bună.

Dacă aveţi prin preajmă oameni descurcăreţi şi dispuşi să ajute, folosiţi-i. Cei mai puţin afectaţi tind să se descurce mai bine şi să facă mai multe lucruri mai repede.

...

A murit tata.

Nepretenţiosul

Întrebare tendenţioasă, de mamă cu neuron neaerisit, în condiţiile-n care copchilu' de nici 2 ani habar n-are de noţiunea de "zi de naştere":

- Muţunau, ce vrei de ziua ta?

...dar ştie ce e aia "vrut":

- Un pic [de] smântână!

Hoţomanca

Pen'că Muţunau face cam des greva foamei, pen'că mâncarea lăsată pe masă se strică şi (nu chiar în ultimul rând) pen'că e uber-lacomă, Mamiţuni a instituit, din gigantica-i panoplie de profil, o nouă regulă, oareşcum cazonă: 1 dată te îmbii.
(nu vrei, s-ar putea să nu mai prinzi)

Chestia e că, uneori, se mai sare calu'.

Zilele trecute, Muţunau priveşte dezolat masa şi zice, cu jale:
- Mami păpat batonu'...

(Porc egoist, Mamiţuni. Noroc că mai aveam un baton...)

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

De tăcere

De ieri încoace, mă bucur, sincer, că, nu mă uit la televizor. Că ascult rar radioul. Că pe net pot evita "ştirile".

Cu văzutul direct şi discutatul accidental pe teme mondene am oarece probleme. În a-mi cenzura impulsurile de indignare dornice de-a se exprima într-o formă nu tocmai compatibilă cu compasiunea.


Drept care zic, ultra-ferm: linişte.

Ca să fie clar de ce: aveţi copii?
Aveţi, direct, idee ce înseamnă depresia? I-aţi văzut / încercat manifestările?

Dacă nu, mucles.

Cine a răspuns afirmativ la întrebările de mai sus găseşte, cred, mai repede calea spre un moment de reculegere.

Dormi în pace, MM.

Cinefil, pe fugă

Clive Owen... bun, bun!

Bun actor, adică.

De ascultat & de privit printre rânduri

Boiţiche şi pochichica

... adică beculeţele şi păturica!

Bine aţi (re)venit la cursul introductiv de muţunautică! Revenim, când ni s-o-ntoarce memoria, cu amănunte suplimentare.
(Până una-alta, nu-mi mai aduc aminte decât de motocică, moţiia (mozarella) şi de giochii. Insuficient!)

Cum s-a testat (pe copii) teoria amânării recompensei

(dacă-i fac asta lui Muţunau-cel-impulsivo-nerăbdăreţ, îmi dă şi-o farfurie-n cap!)

Nepreţuitele beneficii ale oboselii

(sursa)

Pentru cunoscători: oboseala este starea aceea omniprezentă de plutire în derivă printr-o nesfârşită zonă crepusculară, în care te mişti roboţeşte, deşi te simţi rudă foarte apropiată cu amiba, nicidecum cu înalta tehnologie, ultimul neuron şi-a serbat de mult parastasul (fără a se obosi să te invite, chit că îţi cam aparţinea) şi ţie, tehnic vorbind, nu-ţi mai prea pasă de nimic, în afara posibilităţii îndepărtate ca lucrurile să se termine odată cu o milisecundă de somn netulburat. (n-ai să vezi)
În care, pe pilot automat, model 1492 toamna, varietatea rebut, prestezi ad nauseam varii chestii casnice ori de birou. Zilele-s relativ identice (toate-s profund nasoale), încep, de obicei, cu un răcnet din familia lui "nu mai pooooot" (pe care nu-l aude nimeni, că eşti demult cu surdina pusă - de, faci economii) şi nu par a se mai distinge din marmelada perpetuă a treburilor veşnic neterminate.

Nu, nu seamănă cu beţia. Nici cu oboseala şofatului hămesit, timp de 36 de ore.
E mult mai mult. Infinito-pluristratificato-mai intens de rău.


Pentru naivi şi novici: adunaţi toate ceasurile şi telefoanele din casă, până vă ies 'fo zece. Puneţi-le să sune la intervale succesive de 45-60 de minute, începând de la ora la care vârâţi cornu'n pernă. Asta, la finalul unei zile în care, indiferent de motiv, vă simţiţi călcaţi de tanc. Sau, vorba unui clasic în viaţă, de naveta spaţială Discovery.

Sună a tortură?
Da, pentru că asta şi este.
Se zice c-aşa ar fi "convins-o" armata symbioneză de eliberare (ce nume cretin!) pe Patty Hearst să li se alăture (după ce, în prealabil, se osteniseră s-o răpească): privând-o de somn. O trezeau, nu tocmai delicat, din 3 in 3 ore.
(eu, dupa nişte luni de erupţii dentare, la trezit din 3 în 3 ore m-aş fi ridicat ca o floare, odihnită ca după un sejur la un spa de n-şpe stele, i-aş fi ciupit de obrăjori pe simbionezi, întrebându-i dacă nu vor nişte pireuţ, că-s cam palizi, şi s-o lase mai moale cu jafurile armate, că puştile mitralieră fac buba)

Booon. De ajuns cu divagaţiile. Puneţi mâna şi executaţi experimentu' cu trezirile nocturne. Vedeţi cum faceţi să vă iasă minim 12 treziri, cu ridicări din pat preţ de-ncălzirea unei căni cu lapte, per 8 ore.
Nu trişaţi. Angajaţi un auditor independent, plătit la greu, care să se asigure că urmaţi pas cu pas instrucţiunile. Să fie autorizat în scris (cu sânge) să vă mai şi ardă corectiv câte una pe cocoaşă, la nevoie.
Repetaţi timp de o săptămână, timp în care mergeţi la servici, faceţi (oarecum) curat prin casă şi încercaţi să păreţi oameni normali.
Pe urmă, putem începe să discutăm.

A, un'ie's beneficiile?
Ho, că vin şi alea.
După aproximativ al cincilea leşin datorat epuizării (nu tre' să fie consecutive), lucrurile se cam clarifică.

Poţi intra, aparent după dorinţă, în transă - precum şamanii. Homo psihedelicus scrie pe tine. (sau cel puţin asta crezi; pen' că, de fapt, eşti zdravăn ancorat în lumea de dincolo, a chiaunilor, şi nici vorbă de intrat şi ieşit de voie. chiar dacă nişte ore de somn îţi pot da iluzii de profil!)

Realitatea începe să se sedimenteze şi să se decanteze. Te doare la başcheţi de o mulţime de lucruri pentru care înainte ai fi jurat că-ţi puneai beregata la amanet. (poate c-ai fi făcut-o. dar oboseala, draga de ea, te lămureşte: nu ie cazu')

Constaţi că se poate trăi fără din ce în ce mai multe chestii pe care, înainte, le iubeai din suflet.
Fraiere. Ierea Maya. O iluzie. Atât. Vezi ce bine-i când vezi? Dă-o pe minimalisme. Mai bine. Mai 'eftin.

Viitoru' sună din ce în ce mai bine, chit că din el nu se mai întrezăreşte nimic clar. Dar ce nebuloasă sublimă!

Înveţi, nu tocmai cu binişorul, ce înseamnă bucuria. Extazul. Saltul pur către lumină, făcut într-o singură inspiraţie (că, după aia, reîncep urletele). Recunoştinţa eternă - fie ea şi nano-secundică.
(asta, când, de pildă, prinzi un pic de somn şi toate pietrele de moară din lume par, de unde le vezi tu, scobitori).

Îţi filtrezi nesperat de eficient relaţiile.
A, adică ne unea numai ieşitul la bere? Ha. Păi era şi cazul să se termine odată cu falsitatea asta...

Ajungi să-l înţelegi perfect pe dedublatu' dement din Fight Club.

Devii as în arta tencuitului facial. Mă rog, asă.
Sau, cel puţin, aşa îţi place să crezi.

Vezi chestii în reluare. Deşi ele nu se dau aşa.

Te lasă la timp memoria, astfel că nu va mai trebui să treci prin chinurile groaznice ale ţinutului minte de deadline-uri - ceea ce prezintă avantajul prioritizării prin omisiune. Mare tehnică.
O să constaţi că multe din urgenţe nu sunt ce par.
A, şi că unele sunt - dar cine să le mai numere... pentru asta ar trebui să fii treaz şi odihnit.

Ce spuneam?

Ce ar mai fi de spus, până una-alta

... că ieri a fost o zi taaare pe gustul lui Mamiţuni, cu întâmplări peste întâmplări şi deplasări şi plimbări şi hlizeli şi voie bună (şi, în general, fără dezastre majore)...

... că taaaare ne-am mai dori ziua asta repetată, mai des, dacă nu chiar zilnic...

... c-am reuşit, în mod miraculoso-planificat, s-ajungem la trei aniversări (Muţunau, captivat de prima, le-a spus tuturor sărbătoriţilor "La mulţi Ani, Sonia!", dar, cu amabilitate, n-a observat nimeni!)...

... că serbarea de la McDonalds i-a trezit lui Mamiţuni amintiri sinistre de tip iepoca de aur, dar şi o kilo-tonă de mândrie naturisto-beţivă, dat fiind că Muţunau a refuzat cu obstinaţie să-ngurgiteze orice mecdonaldisme, dar a ras, instantaneu, şampania pentru copii (explicaţia fiind că, momentan, e infinit de pasionat de bule!)...

... că e sinistru cât de săraţi pot fi cartofii prăjiţi oferiţi copiilor la mec...

... că Mamiţuni a ajuns pe măsuratelea la concluzia că bona chiar şparleşte sistematic de prin casă - dar numai ce-i trebuie momentan, cum ar fi zahăr şi orez (cu kilul!), căci, după cum ea însăşi a precizat, are parastas...

- că va trebui concoctată o strategie viabilă de înlocuire a bonei, rapid, pân' n-ajunge la concluzia că i-or mai trebui, momentan, şi altele de prin casă... (în condiţiile-n care, când a cerut ajutor sau îngăduinţă, a primit; ceea ce-nseamnă că reeducarea, dacă s-ar petrece vreodată, n-o să meargă cu binişorul... cel puţin nu în cazul nostru, cu bonă nesupravegheată peste zi)...

... că Mamiţuni meditează intens la posibilitatea de-a-i cumpăra lui Muţunau un pat cu etaj şi tobogan...

- că susnumitei Mamiţuni, fără legătură cu iniţiativa anterioară, i-a fost rău azi-noapte, de la nişte chifteluţe cu dovlecei (de, lăcomia se pedepseşte!) şi că, momentan, Muţunau, nedorind să adoarmă, face flotări prin pat...

A! Şi că săpăm toată ziulica, laolaltă cu pipicii albă-ca-zăpadici.

Prin lentilă

(sursa)

Azi dimineaţă pe la 9, în Cişmigiu, parcă eram în altă ţară.

Îngrijit, curat. Ici şi colo, oameni care munceau - ori la curăţenie, ori la deschiderea chioşcurilor.
Soare blând, cald atât cât trebuie. Oameni stând cuminţi pe câte-o bancă.

O răţuşcă şi 5 bobocei pe marginea lacului. Pardon, a apei ma'i.

Poate că lucrurile sunt, în mai mare măsură decât le permiteam eu până acum, o chestiune de perspectivă.