Reflecţii ţăndăriciste

Acu’ că (parcăăă...) a venit sezonul cald, renunţăm (cel puţin temporar) la mersul la Ţăndărică. (nu de mult, pusesem în cui şi mersul la Paiaţa).

Renunţăm cu drag, căci, mai nou, avem t’otinetă - dar, despre asta, în episodul viitor.

Lucrurile stau cam aşa: pe scurt, spectacolele lor sunt relativ proaste, da’ multe alte alternative nu prea sunt.

Com adecă proaste?

Ietă:

Sala e doar pe jumătate bine amenajată. Îmi plac de mor scările şi pasarela, ca şi scaunele suplimentare (din burete (sau spumă?), cu huse în culori vii), pe care le găseşti frumos aliniate pe culoarul central când e nevoie să se suplimenteze locurile. Îmi place până şi aerul rustic al scaunelor standard (de fapt, bănci lungi şi nu nemaipomenit de comode, de tip căminu’ cultural).
Dar, pentru cât de jos e scena, sala e insuficient de înclinată/ridicată. Dacă eşti mai în spate, mare brânză nu mai vezi, adult fiind - d'apoi copil.

Personalul e-n formol, da’ nu de tot. Rochiile de zâne le fac să pară vii pe doamnele plasatoare, al căror singur scop acolo pare a fi unu' strict de gospodină dementă, din registrul anti-dezordine, anti-zgomot şi anti pete. Costumele colorate le lumineaza pitoresc chipurile de (de cele mai multe ori) acrituri profesioniste din filmul „viaţa e greu”.

Hai să zic că luatul de bilete îmi pare (mie, una), ca proces, rezonabil. Poţi face rezervări, îţi poţi alege locurile. Nu poţi cumpăra bilete decât de luni pentru săptămâna în curs - mai bine=mult de-atât, din varii motive, se pare că nu se-aruncă nimeni să planifice. Câtă vreme am drum pe-acolo (şi s-a-ntâmplat c-am mai avut...) hai să zic că n-a fost mare bai la cumpărat. Nu ştiu ce locuri ţi se ţin când rezervi, da’ cred că eşti pus să cumperi biletele cel târziu vineri. Parcă.

Trecem la spectacole. Noi am văzut până acum şapte - Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Alice în ţara minunilor, Mica sirenă, Gulliver, Motanul încălţat şi Scufiţa Roşie.
Din care lui Muţunau i-a plăcut cel mai mult Punguţa cu doi bani (poate pentru că era primul...) şi a rămas cu cele mai multe amintiri din Punguţă, Capră, sirenă şi Alice. Motanul a trecut neobservat, din Gulliver n-am înţeles nimic nici eu, şi Scufiţa l-a plictisit în asemenea hal încât a preferat să stea mai mult sub scaun.

Oooo, dar nu aşteptăm cam mult de la un copil de nici trei ani?
Poate că da. Dar nu e ăsta baiul. Ci faptul că spectacolele sunt, aproape toate, compuse, amestecat şi neinspirat, pentru copiii de toate vârstele. Inclusiv (sau mai ales...? ) 40+.

Boon. Să zicem că limita de timp (spectacolele văzute de noi durează 50-70min) îţi impune, inevitabil, adaptări. Comprimări, teoretic.
Da’ ce se vede pe scenă întrece orice imaginaţie... şi se satisface primordial, cu certitudine, alte obiective, nu încadrarea în vreo limită maximă de timp.

Pe rând:
Decorurile, costumele, marionetele. De obicei, faine şi nesărăcăcioase (cu o excepţie notabilă la Mica Sirenă, unde sirenele sunt, mai toate, nişte matracuci urâte cu spume). Păpuşile din Punguţa cu doi bani ar merita replicate (la scară-de-copil-manevrabilă) şi vândute către amatori.

Daaaar, ce să vezi, teatrul nu are magazin... (alooo, sursă de bani?)
În schimb are veşnic, la fiecare final de spectacol, în faţa teatrului, nişte ... unele (neautorizate, desigur) care vând baloane modelabile cu 10 lei. Biletul la teatru costă cam tot atâta.

Muzica (de obicei, compusă de Dan Bălan) ar putea fi mai multă. Şi mai puţin însoţită de play-back (care e deja jenant...). Înţeleg că-i o performanţă suplimentară să cânţi în patru labe sau stând în sprijin pe nas, în timp ce te concentrezi pe mânuirea personajului, da’ mimatu’ biped chiar n-are nici haz, nici scuze.

Scenariul (mai ales dialogurile): adaptările par, vă rog să mă scuzaţi, făcute de nişte iluştri necunoscuţi plictisiţi de viaţă, răutatea complex de mirobolantă a lumii şi, în general, de ei înşişi. Ca abordare, seamănă suspect de mult cu prostelile gen „ora veselă”, unde ne uităm la, nu-i aşa, ce fac / zic monştrii sacri, şi tre’ să halim necondiţionat tot ce ne dau ei, că-i foarte bun - noi s’tem tonţi dacă nu apreciem.

Poveştile clasice de-aia-s clasice: pentru că s-au transmis în timp relativ nemodificate. Zic relativ pentru că, iniţial, multe sunau (cel puţin pe alocuri) altfel. Când văd pe afiş ceva de Charles Perrault, aia mă aştept să văd, nu o palidă umbră a variantei iniţiale, tuşată gros pe unde le-a convenit regizorului ori scenaristului.

Chinuie pe careva talentu’? Dar scrieţi, oameni buni, piese noi, trosnind de contemporaneitate. Şi, eventual, violenţă - că nu mi-am revenit încă post-vederea unor şuturi în burtă şi nu numai, administrate de Motanul Încălţat unui copac-cuc, ca să-l facă să tacă (?!?). Dar anunţaţi-le ca atare.
Până atunci, adaptările seamănă mai mult cu nişte măcelăriri...

În plus, primele zeci de minute par muuult trase de păr, şi-apoi, de parcă şi-ar fi adus aminte cineva că vine gongul de final, zbang, brusc, catarsis, gata, am terminat. Pooftim? Nu, nu poftim, e gata. Final, cortina.


Altă chestie a cărei utilitate (mă fac că) n-o pricep: abundenţa de cioace.
(„Mă fac că” vine din faptul că-i clar cam cât de tare se plictiseau oamenii la repetiţii.)
Ar trebui să fie reprezentaţii pentru copii, nu pentru priapici ori frustraţi sexual. Nu vorbesc de chestii catalogabile ca subţirele (că fugăreşte cocoşul găinile - pe asta o poţi vedea în fiecare curte dotată cu galinacee... şi copiii percep, de obicei, preponderent partea epică, fugăreala, nu încărcătura ei) ci de minute întregi dedicate de actori declamatului sau subliniatului unor replici ... deosebite. Desigur, majoritatea complet absente din textul original.


Cum să fie un teatru care să-mi placă?

Să aibă spectacole gândite pe vârste.
La 3 ani prinzi şi apreciezi nişte chestii, la 7-8, altele. În plus, la vârstă şcolară ai deja deprinderea de-a sta pe scaun, la vârstele mici, dacă nu te prinde povestea, te plictiseşti. Provocarea e să faci spectacole accesibile şi gustate pentru mai multe paliere de vârstă.

Paiaţa are piese mai scurte (deşi tind să cred că mai degrabă nu s-au băgat să ducă piese mai lungi... ).
Ţăndărică are şi spectacole catalogate drept pentru adulţi (Faust, Candid).
Da’ un program tip 0-3 ani (cum are Creangă), nu.

Să includă copiii.
Şi Paiaţa, şi Ţăndărică au în piese momente în care invită sala să participe. Copiii pur şi simplu adoră asta.
Dar Ţăndărică nu lasă copiii să urce pe scenă la final ori, feri-Doamne, să atingă decorurile ori marionetele. (desigur, treci peste asta dacă duci flori actorilor, atunci te mai descurci).

Să fie muzical.
Muuult mai muzical. Serios. Iată o direcţie în care adaptările ar putea fi mai creative (nu chiar spre death-metal...da?)
Şi sala poate cânta, nu-i aşa?

Să fie educativo-amuzant, să aibă şi programe suplimentare pentru copii.
Părţi din piese unde să poată participa şi copiii - chit că asta ar necesita amenajări total diferite.
Scopul mersului la teatrul pentru copii nu e să ai de un’ te-ntoarce, ci să poţi lucra pe o seamă de ocazii valoroase de învăţare. Să stimulezi curiozitatea, percepţia, atenţia, memoria...

Să aibă puneri în scenă dedicate copiilor - cu fir epic uşor urmăribil, cu costume în culori vii, cu multă mişcare, cu puneri spaţiale în perspectivă (ca-n Punguţa de la Ţăndărică, unde pentru personajul cocoşului sunt cel puţin trei dimensiuni - normal, îndopat cu animalele boierului şi văzut de la distanţă), cu aspecte educative pe care să le poţi discuta pe urmă cu copilul.

Să aibă actori potriviţi. Când persoana de pe scenă cântă, chiar se simte.

...& mai aveam câte ceva de zis, da’ tocmai s-a trezit personaju’ principal cel confiscator, care pretinde trotinetare.