marți, 4 octombrie 2011

O văd

(eu & puştiul din Al şaselea simţ.)

În tatăl de la grădiniţă, puşti singur şi trist ajuns adult mare, pretins autoritar, fals important, ostentativ pretenţios şi jenibil. Nu, nu face avansuri nimănui. Nu despre asta e vorba.
Prin tot ce spune şi ce face urlă, copilăreşte, după atenţie. Dureros. După o atenţie pe care, acum, n-are de unde s-o mai capete, şi peste lipsa căreia, se vede treaba, n-a putut trece niciodată.


În colega de servici căreia nu-i poţi spune nici dă-te mai încolo fără să vezi pe loc reflexul slugarnic-defensiv de-a pleca ochii şi de-a miorlăi, disperat, orice, în încercarea de-a se face, cu orice preţ, simpatică. Acceptată. Ne-gonită. Admisă. Iubită.
Fata care-a-nvăţat să fie, pe dinafară (ori poate şi pe dinăuntru...), suavă, supusă, blocată şi-ncleiată-n propriile impulsuri contradictorii, dar cu bucle, perle şi gropiţe, bucuria oricărui fotograf, în aşteptarea momentului când îi vor ajunge şi ei pâinea şi cuţitul. Sau secera şi ciocanul. Sau drujba.
Şi care, până atunci, nu e deloc ferită de abuzuri, în sânul familiei ei fericite.


În bunica mereu prinsă, eventual de una singură, în concursul auto-instaurat "cine e cea mai bună mamă”, care otrăveşte discret, încet şi iremediabil, încă nişte vieţi, şi-n care se omite fix răspunsul la-ntrebarea "a cui?"


E mare, neagră, rece, densă şi profundă.
Neiubirea.


De cele mai multe ori fug de ea, cu preţul unui oftat de spaimă, pentru că e mai mare, mai veche şi mai puternică decât mă simt eu în toate dimineţile-mi obosite.

Dar, din când în când, reuşesc să pătrund în ochii aceluia dincolo de tristeţe, renunţare şi furie, destul cât să mă cuibăresc puţintel în spaţiul rămas gol acolo. Preţ de un zâmbet.
Care, oricât de ciudat ar părea, contează.

12 comentarii:

MoniQ spunea...

Este peste tot, ca o consecinta, ca o cicatrice, ca un marcaj a unei dureri care candva a cascat o inima in doua.

Immm, a meritat asteptarea :)

zoozie spunea...

oooof :) multumesc.

Ralu' spunea...

E pe-aici, pe langa noi, si-o sa tot fie pentru ca multi si-o cheama singuri. Chiar si cei carora li se arata cum o pot alunga.

alina spunea...

Da. Un mare si trist si ostenit DA.
Ralu - oooof, doamne. Cata dreptate ai.
Neiubirea poate fi vindecata numai din noi, numai sa vrem. Problema e ca multi ne complacem. E mai caldut in raul pe care-l cunosti, decat in binele in care nu ai incredere, fir-ar. Mai ales ca toata lumea e un dusman mai mult sau mai putin declarat, starea de atac nu strica niciodata, nu?

Monis spunea...

Cea mai cuprinzatoare postare din ultimele zile. Ma-nclin!

Mamiţuni spunea...

MoniQ,
da, e chiar peste tot. In proportie mai mica sau mai mare, dar e.

Asteptarea...? (sunt (ce noutate!) obosita, chiar nu prind referinta; poti detalia, te rog?)


Zoozie,
cu drag.
N-am reusit sa comentez la ultima ta postare (sau poate am reusit si nu stiu; calculatorul meu e o sursa de mari mistere...). M-a uimit sincer cantitatea de reactii starnite de lucruri pe care eu nu le-am vazut scrise acolo. Nici explicit, nici implicit.
Incep sa ma gandesc serios ca poate am vreo problema cu capu', de nu mai prind eu figurile de stil si sensul adevarat al textelor pe care le citesc!
Si sa stii ca eu m-am inscris deja in secta ta, nu'ş daca ti-a spus secretara ;)


Ralu',
fara sa stiu exact la ce te referi, da' presupunand ca-nteleg, perspectiva ta pare optimista pe langa ce cred eu - ca neiubirea ajunge sa fie uneori tesuta in oameni, din frageda pruncie. Ceea ce o face extrem de greu de vindecat, daca nu imposibil.


Alina,
am cunoscut oameni bolnavi (fizic) care nu voiau sa se vindece. Compensatia lor emotionala venea din faptul ca primeau atentie via boala - de la medic, de la membrii atenti sau exasperati ai familiei, de la vecini, de prin salile de asteptare de la cabinetele medicale...
Cand afectarea nu e strict fizica, e si mai complicat. Pentru ca e invizibila - ceea ce o face sa para inexistenta.

Pe de alta parte - da' nu foarte departe de ce e descris mai sus - cand esti in corzi si ai de ales intre lupta si pasivitate, pentru ca nu vezi (ca nu stii sau ca nu vrei) o a treia/alta cale, lupta apare, relativ vorbind, dezirabila.

Deci sa ne batem, zic. Cu patos. Toata ziulica. Se va chema ca facem si noi ceva. Parem vii.
Si cand ne trezim din clenci / gramada organizata, opaaa, au trecut 30 de ani coltosi, tristi si zadarnici.

E trist, dar daca eu nu vreau sa vad, tu nu ma poti face. Diferenta e ca dintre ce stiam fiecare despre maternitate inainte de copil, versus ce stim dupa. Nu e acelasi film. Si daca insisti sa ma faci sa vad, o voi percepe, desi nu e, ca pe o agresiune: n-o sa vad ca incerci sa ma ajuti, ci sa ma combati/distrugi.


Monis,
multumesc.
Ironia (pentru mine) e ca mi-a picat fisa acum ca as mai fi avut de scris vreo 2 exemple... :)

MoniQ spunea...

la finalul primelor neiubiri vorbeai despre o continuare a lor. ma refeream la asteptarea acestui text promis. :)

Mamiţuni spunea...

MoniQ,
Aaaa... OK.
Multumesc pentru lamurire.
S-a nimerit, n-am intentionat sa fie asta confirmarea. Aveam altceva in plan - cu alte cuvinte, va mai urma!

alina spunea...

Cata dreptate ai ... fir-ar sa fie! :(

Raluca spunea...

Ce trist si adevarat... Si ce texte profunde, si postarea, si comentariile de dupa... Off... :(

Anca spunea...

Mamițuni, ori faci omul să râdă, ori să plângă. Asta n-a fost de râs...
Și eu o văd, o simt și uneori era atât de puternică încât durerea ei mă impregna pe mine. E contagioasă neiubirea asta... Eu (m-)am învățat să mă detașez. Măcar puțin.
Sunt redundantă, știu, dar nu mă pot abține: scrii tare fain!

Mamiţuni spunea...

Raluca,
e doar o vedere in oglinda.
Si textele, si comentariile reflecta o realitate. Nasoala.


Anca,
multumesc.
Eu (doar) scriu. Rasul si plansul vin din alta parte, postarile mele sunt, cel mult, un catalizator.