duminică, 23 octombrie 2011

Pierzătorul număr unu

- E cel mai deosebit / bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!

Saaauuu... ce?

N-o să-l mai iubeşti?
O să-l pui să doarmă în curte, pe un pat de cuie?
N-o să-l mai hrăneşti decât, eventual, la marile sărbători?
N-o să-l mai iei în braţe?
N-o să încerci să-l ajuţi să descopere singur vreo modalitate de a se descurca, în privinţe-n care anterior dădea de greu?

"E cel mai bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!" nu e niciodată despre copil.
Este întotdeauna (dar absolut întotdeauna) despre vânătaia pe cheptu' propriu de aramă, de tip "uite ce părinte mirobolanto-extraordinar mi-s, de-am crescut aşa campion! E clar cu cine seamănă, da?!”

Replicile care-s realmente despre despre copil sună altfel. Îi place foarte, foarte mult înotul. Zici că-n bazin e casa lui!

Replicile despre copil sunt mereu despre drum, nu despre ţintă, şi mereu despre dorinţa copilului, niciodată despre presiunea propulsor-pedepsitoare.
Sunt despre bucuria însoţirii pe drumul descoperirilor, despre ocaziile de învăţare a empatiei, despre deprinderea orientării, despre fortificare, despre recunoaştere, relevanţă şi potrivire.
Nu despre premii urâte, coroniţe ofilite, 30 de secunde de aplauze seci, de complezenţă, dublate, eventual, de vreo câteva seturi de invidii/răutăţi aproape perene, şi-un număr de zile de laude epileptice pe la neamuri / vecini / prieteni / colegi.

Tu când o să câştigi concursul ăsta / premiul întâi / şi tu ceva? e o sinistră declaraţie de respingere.

În sfârşit, ai câştigat şi tu ceva! şi Cum adică ai pierdut??? invalidează copilul, care rămâne, în schimb, cu oarece învăţături de neşters:
1. că-i tâmpit
2. că nu poate avea nicio încredere în reperele proprii, tot timpul va trebui (re)validat de altcineva
3. că tre' să ia premiu ca să aibă acces la iubire

În goana după iluzoriul şi omniprezentul număr unu, pierdem totul.

20 de comentarii:

alina spunea...

Of, da.
La capitolul asta (desi aici lucrurile-s clar mult mai cuminti decat prin europene societati) sufar cel mai tare ca am copilul educat institutional. Cu alte cuvinte, pe limba englejilor, peer pressure.
Mi se incovoaie sufletul de cate ori o aud jelindu-se despre certificate si premii. Pe care nu le-a primit (culmea, fara sa cioresc aici, meritandu-le).
Daca as fi fost cioara pana la capat, probabil ma alaturam corului de mame lobbyiste (ca sa nu ma exprim neaos), ma duceam voluntar la grupele de reading cu parintii si la tapat de banuti intregul cartier in campaniile de strans fonduri zis caritabile(interminabile, zic!).
Dar cum nu sunt, mereu vin cu contrabalansul "imi place tare mult ca esti bucuroasa sa citesti si ma incanta ca ai ajuns asa de repede sa citesti singura cartile, inseamna ca o sa fii prietena cu ele toata viata, iar asta e un lucru minunat, te va ajuta in tot ceea ce vei face". In loc de "ce grozav ca ai primit si certificatul verde si esti numai a treia din clasa care-l primeste!".
Of.

Ralu' spunea...

Una pe care mi-o aduc foarte bine aminte (sunt multe altele, nu stiu de ce fix asta mi s-a gravat asa adanc in memorie): dupa bac, sun de la bunica-mea sa spun acasa nota. Raspunsul "numai atata ai fost in stare?" mi-a anulat tot avantul. Bine, ajunsa acasa am primit felicitari, probabil nasa-mea (care era acolo) i-o fi zis ca nu se cade, ca intai feliciti dupa aia eventual mai zici de esecuri. Ma rog, dupa cum spuneam au fost si multe altele, mai sunt si-acuma, de unde mai descopar eu una-alta despre inflexibilitatea/incrancenarea mea intr-anumite directii. Nu pot decat sa incerc sa nu fiu (chiar) asa :)

gratioasa spunea...

dap. alea-s (de la) rezolutiile si lipsa de tact ale adultilor care se gasesc/ se cred responsabili pt rezultatele copilului.. ca, altfel, un copil lasat firesc sa-si vada de ale lui, chiar si-n sist actual de invatamant, nu va vana premii, note maxime sau locuri de top. lasat in ale lui, are toate sansele sa se trezeasca cu ele.. "iete premii! astea de unde au mai picat? hm, ce cheste". cand el, copilul, pana atunci facuse lucrurile (poate chiar performanta) din pura pasiune.

raluca spunea...

eu, pentru ca azi am inceput deprimata rau saptamana, stau sa ma intreb: ce te faci daca numai tu gandesti asa, iar bunicii/colegii/vecinii ahtiati dupa sus-numitele coronite obosite?

Raluca spunea...

Nu stiam daca sa comentez, ca in afara de faptul ca imi place mult ce scrii :D nu am nimic de zis. Dar daca tot a scris Raluca inaintea mea, am zis ca e o ocazie buna sa o imbratisez si sa-i transmit ganduri bune! :)

g.cojocaru spunea...

of, da. Tare bine le zici. Sper sa nu dau in patima asta... si nici sa ii fortez sa imi traiesc visele neimplinite prin ei.

raluca spunea...

Ralu, multumesc mult.

Luminita spunea...

f bine punctat, din pacate... sper sa rasune pe undeva randurile tale, macar 1% din cei care le citesc daca inteleg, si tot e ceva.

Tapirul spunea...

pe de alta parte nici positive reinforcement-ul continuu, teoria lui self-esteem (rupta de ralitate, self-esteemul devine un scop in sine care trebuie "boost" no matter what) nu sunt bune.

Mamiţuni spunea...

Alina,
peer pressure aia tot din domesticele oprimari si nebagari in seama vine... Ca despre asta e, despre iesitul in evidenta.
Pe mine PR-ul ma omoara cu zile. Anul trecut s-a ocupat Mutunau sa-mi suplineasca aceasta lipsa - era atat de lipicioso-peltic incat nu-ti venea sa nu ne ierti pe amandoi. Anul asta... se pare c-am incurcat-o! (vechea figura nu mai tine)
De ce spui "zis caritabile"?
In rest, perfect de acord: cartea o citim pentru ca ne place, ne captiveaza, nu ca sa-mi semneze nu stiu cine trei cartoane colorate. Asta as vrea sa transmit.

Ralu',
imi pare rau... ma gandesc ca trebuie sa-ti fi picat tare prost replica, si pe buna dreptate!
Partea trista e ca uneori tipam/bruscam ca sa ne ascundem propriile spaime, dar partea cealalta resimte numai agresiunea -logic, de altfel, ca asta ajunge acolo.
Partea si mai trista e ca lasa urme.

Gratioasa,
cand zici "lipsa de tact", dai dovada de tact :))
In spatele unor astfel de situatii eu vad probleme mult mai nasoale.
Altminteri, da, ar fi mult mai bine daca am putea sa avem drept reper lucrurile facute din pasiune.

Mamiţuni spunea...

Raluca (mami de Matei si Pavel),
imi pare rau s-aud ca ai parte de momente mai grele... Ganduri bune si de la mine, poate ajuta!
Cu bunicii si alti membri ai familiei e mai complicat, pentru ca ei pot influenta direct, in lipsa ta si impotriva vointei tale. Cu vecinii e mai simplu, flit: "la ce ziceai matale c-ai castigat locul 1? si la mai ce?" (pun pariu ca lista nu e lunga... campionii adevarati incurajeaza participarea, nu sanctioneaza tembel toate rezultatele de la locul 2 in jos, inclusiv!)
Da' zic ca peste tot merge intrebarea: "si, daca nu ti-a adus coronita, nu-l mai iubesti?". Si poate pune oamenii pe ganduri... macar...

Raluca (mami de Alex),
multumesc!
De doua ori.

Luminita,
macar un copil scutit o singura data de replici de-astea, si tot e ceva....

Tapirule,
ce te-a facut sa aduci in discutie "ranforsarea pozitiva"?
Ca ideea mea centrala nu era despre deprinderea de comportamente.

Tapirul spunea...

o oareşce simetrie, "you're just great!" (nediscriminat) merge mânâ în mână cu ce spui tu aici.

Xelomon spunea...

Sa fie cel mai cel! Sa-i ia pe toti ailalti! Sa fie cel mai bun, la tot!

Da, parintii insista pe asta si copiii trag ponoasele. Comparatia cu un etalon inexistent.
Mai rau e ca intreg drumul copilului in viata e marcat de debutul in gradinita/scoala - esti prost [acum], nu vei intelege niciodata nimic!

Ma gandesc cu groaza la sistemul de invatamant care ia in calcul notele din 1-8, fara sa conteze daca un copil bun la mate se pricepe la muzica sau nu... ce vanatori de note o sa crestem...

alina spunea...

Da, fireste ca peer-pressure apare tot din dorinta de a iesi in fata.

Mie iesitul in fata nu mi se pare nimic rau, atata vreme cat se intampla natural si/sau involuntar si in sensuri/cu fapte bune. Dar cand se intampla doar pentru tipare si standardizari superficial stupide, e crima cu premeditare. Sau sinucidere, dupa caz.
Spun "zis-caritabile" pentru ca sunt doar alte ocazii de iesit in fata, na.
Da, ma bucur ca se fac fapte bune (iaca, cum se leaga ele). Dar ma irita ca se fac doar pentru ca la final apare o lista cu mamele super-eroii zilei, voluntarele, grupul comunitar de activitati etc etc etc. Mentiune in revista scolii, ziarul local, batut pe umeri samd. Exista adica o adunare de mamuci care freaca batatura scolii cu mai mult sau mai putin folos doar pentru ca asta le confera un statut si lor. Intelegi? Nu vreau sa fiu rea, departe de mine ideea judecatii, n-am nimic cu nimeni, pana la urma nu-mi fura mie nimeni boii de la bicla. Dar ochii mei vad si dedesupturi, nu doar aparente, n-am cum sa-i impiedic, oricat mi-as impune controlul egalitarismului intre semeni.
Iar cand poleielile astea sunt rasplatite cu favoruri vizibil partiale "vai, baiatul dnei X sigur munceste mai mult decat alti copii, pt ca mami vine si citeste zilnic cu copiii, si nicicum nu poate fi obraznic si bully, ntz ntz ntz, pt ca mami e o vajnica strangatoare de fonduri in toate campaniile scolii noastre" ... mi se cam aprind beculetele de avarie. :)
Sa ne-intelegem, cred ca vorbesc oarescum obiectiv pe tema asta, fiindca Maria nu a fost nicaieri direct afectata. Insa au fost altii afectati si eu am asistat, revoltata. Chiar daca dimensiunile par minore, tot iritante raman.
Eh. Of. Ale vietii valuri ...

Zi-mi mai bine ca ai mai si dormit in ultima vreme! :)

gratioasa spunea...

mamituni :), zic "lipsa de tact" pt ca de la putirintele lor interioare chiar nu pot avea pretentii
deci macar un tact exersat, educat, asa, inexpresiv, ca la armata.. decat doldora de gafe si presiuni fata de rezultatele copilului ... ma-ntelegi?

Mamiţuni spunea...

Tapirule,
depinde cum privesti...

Ce zic eu e ca am totul de pierdut daca ma apuc sa-mi instig "competitiv" copilul sa fie mereu numaru' unu, (ca, daca vreodata e pe doi, a pierdut, huo!), in loc sa-mi aloc timpul asta descoperirii de lucruri cu adevarat dorite si placute.

Zic despre descoperire, nu despre achizitia de comportamente - deci nu prea las loc de positive reinforcement, pentru simplul motiv ca situatia n-o apreciez eu - ci copilul.

Pe de alta parte, cred ca pricep unde bati (confirma / infirma, te rog, dupa caz): daca treci de la "castiga, castiga, castiga!!!" la "vai, dragu' mamuchii, da' tu esti superb si nemaipomenit si o splendoare orice-ai face, ce daca ai iesit ultimul, sau, stai, nici n-ai terminat cursa, ai alergat superb!!!", nu te-ai mutat prea departe de mecanism, tot in el esti...

Imi vine-n minte povestea unui patinator viteza de-al nostru (nu stiu care, pentru c-am aflat istoria de la o amica olandeza), care, la nu stiu ce concurs desfasurat in Europa (european? mondial? nu mai conteaza), a terminat ultimul, la mare, mare, mare distanta de cel clasat inaintea lui.
A fost cel mai aplaudat. Si s-a bucurat cel mai mult. Pentru ca terminase, cu unul din cei mai buni timpi ai lui. Pentru el, n-a fost deloc vorba de pierdere.



Xelomon,
la "esti prost [acum], nu vei intelege niciodata nimic!" imi vine sa raspund cu "te rog s-o crezi pe doamna educatoare / profesoara, ea asa a patit!"
Nu ma ingrijorez asa de mult pentru vanatoarea de note - cat pentru generalizarea si extinderea ei!
Daca ajunge sa conteze prin si pentru ea insasi... nasol.



Alina,
iesitul natural in fata e din ce in ce mai rar.
Si chiar si ala natural e tot de cersit atentie. Cu extrem de putine exceptii (gen apar pe cineva).
Ma gandeam c-ar fi si culmea sa-ti pretinda cineva sa faci si colecte patriotice, cand tu ai o ograda de copii!
Deci nu vrei sa te faci presedinta de CeAPe, pardon, de comitet de parinti... :D



Gratioasa,
deci tu zici ca de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, si-atunci nici tu nu te bagi? :D

alina spunea...

Comitet imi mai trebe mie, n-am destule pe cap? :)) (CAG ii zice, Community Activities Group, hic!). Nici macar membra nu sunt, he he. Cand pot sa ajut, ajut, fara sa vocalizez in niciun sens. Vocalizeaza altele si pentru mine, zau. :)

oompa spunea...

Pfuai, câtă dreptate ai! Și cât de bine pentru Muțunau că ți-ai dat seama de asta.
Căci altfel, uite, ajungi ca mine, simțind și-n timpul facultății, și după, că trebuie mereu să vin cu carnetul de note plin de 10. Că poate așa o să mă iubească. O goană în vânt, care nu se termină niciodată, pentru că, desigur, mereu se poate mai mult și nu-i în veci suficient. Până am ajuns în punctul în care am simțit că nu mai pot, că nu-i bine așa, dar nici nu mă pot ajuta singură să ies din cercul vicios. Terapii peste terapii pentru greșeli nerealizate de ai mei, un fel de ”efecte dezastruoase cu cele mai bune intenții”.

The way I am spunea...

Eu zic ca fiecare copil are nevoie de un anume stil de impuls, poate unii sunt competitivi, simt nevoia sa fie mereu primii, insa parerea mea personala este ca cea mai buna educatie este aceea care te invata sa te autodepasesti, sa iti descoperi calitatile si sa le perfectionezi, comparand de fiecare data pe tine cu tine ca evolutie. Sunt copii pe care aceasta comparatie cu x si y le-a marcat profund personalitatea si au devenit adulti care traiesc prin comparatie, iar noi trebuie sa traim noi cu noi, e cel mai important lucru, poate asa s-ar mai stopa putin si fenomenul capra vecinului care are asa mult adepti in Romania

Mamiţuni spunea...

Alina,
deci nu esti de comitet :)

Oompa,
e trist ce zici... Imi pare rau.
Pentru ca simt cumva ce obositoare si grea si inutila, pana la urma, e goana asta.

The way I am,
cu riscul de-a deschide o polemica: eu nu cred ca ne nastem cu competitivitatea-n vena. Cred ca e o non-valoare care se educa. Ori prin imitatie, ori prin instilare, dar nu te nasti cu ea.
De acord ca daca te ai drept reper pe tine insuti ti-e mai bine.