luni, 17 octombrie 2011

Poveste fără sfârşit

Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.

Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.


Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)

Din capitolul descoperit apa rece:

Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.

Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.

Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.

Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?

8 comentarii:

gratioasa spunea...

incredibil, intotdeauna am trait cu senzatia asta, ca ziua e prea scurta (efectiv nu stiu cum de au unii loc sa se plictiseasca), iar acum, avand copii, sentimentul e si mai acut!

exista unele teorii (sau vehiculari) cum ca timpul s-ar comprima in.. timp

gratioasa spunea...

ps. inainte de a avea copii, imi faceam si eu un calcul idealist cum ca as fi avut nevoie ca ziua sa aiva 30 de h ca sa simt si eu ca TRAIESC! iar acum, cu copii, desi m-am cam lasat de calcule intre timp, cred ca as bifa tot pt 34 :). sau 36, ca am 2

Gabi spunea...

Si eu vreau ora de privit in gol :).

Luminita spunea...

eu m-am obisnuit cu somn mai putin. deocamdata merge...

shmeny spunea...

ah, ce bine le zici tu... eu m-am hotarat sa nu ma mai stresez. decat evident cand olga a avut 2 saptamani de greva foamei. si a somnului. si a vorbitului, in continuare, cu mici exceptii. in rest, a invatat sa minta si fara cuvinte. desteapta, ce sa zic. dorm la birou...

Mamiţuni spunea...

Gratioasa,
mie-n copilarie (si, uneori, si mai tarziu) mi se parea ca am tot timpul din lume.
Acum cred ca ma pandeste cineva si mi-l fura. (dupa cum vezi, am alte teorii)
Sa-ti traiasca 'ai 2 ('ai in loc de "cei", ca sa evitam cacofonia, ma rog). Sigur nu vrei zi de 40 de ore? :)

Gabi,
sa-mi zici si mie ce vezi :)

Luminita,
mie nu-mi iese.
De la un moment incolo, trag subit obloanele sau deraiez spectaculos si greu de reparat.
Am la activ niste lesinuri de oboseala. N-am atata toleranta la nesomn.

Shmeny,
ce face Olga, de zici ca minte fara cuvine?
Si, cand dormi la birou (asta e o idee foarte buna), cum faci sa nu sforai si sa nu te scoli teapana?

gratioasa spunea...

:)) ba da, da da, dar pt 40 de ore nu-s eu sigura ca pot duce. pt 36 parca as baga mana-n foc....
ah, si niste granule de inghitit in loc de mancare, ca sa nu mai pierdem timpul mestecand - da` asta doar fantezia mea :/

exact ce spui tu, in copilarie simteam ca aveam tot timpul din lume - si chiar il aveam! pe atunci toate ne pareau de dimensiuni incomensurabile; zilele, obiectele, spatiul, posibilitatile.. eu sunt extrem de curioasa daca si picii astia ai nostri au acelasi feeling

Mamiţuni spunea...

Gratioasa,
or sa ne spuna ei, peste 30 de ani...